Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Despre îmbătrânire


Jean Améry, traducere de Alexandru Al. Şahighian

03.11.2010
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jean Améry
Despre îmbătrânire. Revoltă şi resemnare
Editura ART, 2010

Traducere din limba germană şi note de Alexandru Al. Şahighian


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****

Existenţa şi scurgerea timpului

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrâneşte - cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrâneşte -, şi el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaşte pe cel ce îmbătrâneşte ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracţie izvorâtă din puterea imaginaţiei, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de faţă.

La fel de incert ca şi chipul sub care apare cel ce îmbătrâneşte va fi şi numărul anilor săi, căci aşa vor uzul vorbirii şi realitatea. Vom vedea cum omul care îmbătrâneşte abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunţă încă de timpuriu. În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al şaselea deceniu de viaţă, care, prin urmare, conform unei obiectivităţi vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existenţa şi scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, fireşte, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simţea ca un om care îmbătrâneşte, şi din această pricină va trebui considerat ca atare.

Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepţie matinală, pentru prima oară iar după mulţi ani, căci a părăsit demult bâlciul deşertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ţinută încă bună, chiar dacă pieptul şi burta i se bombează destul de nefiresc, dubios chiar. Părul negru şi des care-i ajunge până pe ceafă şi mustaţa încă nu şi le-a cănit, dar faţa palidă ce se iţeşte deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundaţi în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.

Pe acest om care îmbătrâneşte îl vom nota cu A., la fel cum le vom spune şi tuturor tovarăşilor săi de destin, pe care intenţionăm curând să-i mai introducem în reflecţiile noastre. A. - iată cea mai matematică şi mai abstractă denumire posibilă, care îi lasă totodată cea mai mare libertate imaginaţiei şi gândirii concrete a cititorului. Doar de această dată îl vom numi pe primul nostru A. cu numele pe care i l-a dat lumea: Naratorul sau, în mod excepţional şi mai precis, cu numele lui burghez care, ciudat lucru, se pronunţă în ţinutul său de baştină Loir-et-Cher "Pruu"; noi îl cunoaştem sub numele de Proust - Marcel Proust.

Prin urmare, cu pălăria în mână, A. - Marcel Proust - se înfiinţează în faţa gazdelor, descoperind cu acest prilej că slujitorii casei îl recunosc în ciuda faptului că a lipsit mai mulţi ani. Uite-l pe taica Proust, spun oamenii - şi, neavând nici un fiu, ştie că "taica" nu se poate referi decât la vârsta sa. Dacă slujitorii ar şti mai multe şi s-ar exprima ceva mai clar, ar spune că, deşi se ţine drept şi părul încă nu i-a albit, omul acesta de abia cincizeci de ani pare în mod nelămurit mai bătrân decât este; şi asta din pricină că faţa-i încremenită alb-gălbuie pare să fi anticipat deja rigor mortis.

Naratorul se reîntâlneşte cu oameni - dacă nu cumva chipul lor surprins în treacăt îl înşală - cărora le-a mers cu mult mai rău decât lui însuşi. Oare cine-i acest rege de basm care poartă o barbă ca de vată şi, când merge, îşi târăşte picioarele ca şi cum ar avea tălpi de plumb la pantofi? E le Prince de Guermantes, pe care ceva anume - despre care vom mai discuta aici îndelung şi pe toate feţele - l-a aranjat şi l-a potcovit în halul ăsta. Şi cine-i moşneagul a cărui barbă albă nu mai arată nici măcar ca aceea falsă a unui actor din teatrul de amatori, ci ca una de cerşetor? E Monsieur d'Argencourt, fără doar şi poate, cândva duşmanul intim al Naratorului! Baronul de Charlus, la vremea sa un tip arogant şi falnic, s-a transformat acum într-un tragic Rege Lear de salon, care-şi scoate zelos pălăria în faţa oamenilor pe care odinioară, în zilele lui de glorie, nu i-ar fi învrednicit nici măcar cu o ridicare din sprânceană. Bloch, camaradul din tinereţe, se numeşte acum Jacques de Rozier şi poartă un monoclu înfricoşător, care-i scuteşte chipul îmbătrânit de orice expresie.

Vizitatorul dă peste oameni ale căror pleoape vădesc încremenirea ferecată a celor ce vor părăsi curând această lume şi ale căror buze murmurând neîncetat par deja să rostească rugăciunile celor lăsaţi pradă morţii. Pe alţii scleroza i-a structurat până-n străfunduri, transformându-i în nişte zeităţi egiptene de piatră. Naratorul dă şi peste unii ce par să nu se fi schimbat aproape deloc atât timp cât îi observi de departe; dar, când te apropii de ei, vrând să le adresezi o vorbă, descoperi sub pielea aparent încă netedă gâlme, noduli minusculi, vase capilare roş-albăstrii, trezindu-ţi astfel un dezgust şi mai violent, o şi mai adâncă spaimă decât cei care-şi arată vârsta prin părul ce şi-a pierdut culoarea, prin spatele gârbovit şi mersul lor târşâit. Musafirul îi recunoaşte pe cei mai mulţi: i-a văzut şi a vorbit cu ei în anul cutare şi-n ziua cutare, la nu mai ştiu ce dîner en ville, şi, dincolo de scleroza şi deshidratarea lor, el le mai desluşeşte, totuşi, trăsăturile de odinioară. Se mai întâmplă însă ca vreunul să i se adreseze, iar el să rămână descumpănit în faţa chipului, a vocii şi a figurii aceluia. O doamnă grăsulie îi adresează un salut. A. se uită la ea nedumerit şi scuzându-se pentru aerul lui întrebător - e Gilberte, pe care băiatul de odinioară a iubit-o când se afla la Combray şi pe Champs Elysées.

Dar ce s-a întâmplat de fapt cu toţi aceşti oameni reîntâlniţi de Naratorul lui Proust la recepţia prinţului de Guermantes? Nu multe. Totul. A trecut timp. A trecut timp, s-a scurs, a pierit, s-a spulberat, iar noi ne trecem din lume odată cu el - dar ce spun eu? -, ne risipim ca fumul în faţa vântului ce bate cu putere. Te întrebi: oare ce-o fi timpul despre care se spune că, odată cu el, totul lunecă şi curge - te întrebi cu o naivitate stăruitoare până la ridicolul absolut, iar capetele versate într-ale logicii îţi răspund doct că, pusă într-un mod atât de banal, întrebarea asta nu-i decât o pseudoîntrebare. Chiar şi câteva încercări de explorare a timpului sunt suficiente pentru a ne arunca în cea mai deplină confuzie; asta a spus-o acel englez foarte deştept cu cap de pasăre, foarte bătrân de-acum, care ne-a oferit, continuându-l pe Zenon, un paradox amuzant: Există trecut? Nu, căci s-a şi dus. Există viitor? Nu, căci încă n-a sosit. Prin urmare, există prezent? Desigur. Dar nu-i aşa că acest prezent nu conţine nici un interval de timp? Ba da. În acest caz, pesemne că timpul nici nu există. Adevărat: el nu există. Paradoxul lui Russell poate fi dezlegat. La unele întrebări despre timp se poate răspunde - doar au existat destule minţi îndeajuns de ascuţite şi de bine antrenate care şi-au încercat forţele cu ele. Dar ne interesează prea puţin concluziile la care au ajuns.

Atunci când reflectăm asupra ideii de timp - înţelegând aici nu timpul fizicienilor, în privinţa căruia altfel stau lucrurile, ci timpul nostru, care-i totdeauna doar al nostru, adică timpul trăit, temps vécu -, păşim printre două zone de un pericol mortal. Pe de-o parte, riscăm să ne pierdem în gânduri confuze şi meditaţii diletante. Iar pe de altă parte, avem de-a face cu diversele limbaje artificiale ale filozofilor de meserie, limbaje care sună savant, dar care nu au nici cea mai mică valoare cognitivă. Şi totuşi, trebuie cu tot dinadinsul să ne lămurim, căci tocmai timpul - cel trăit sau, dacă vrem, cel subiectiv - este problema noastră cea mai urgentă. Problemă? Iată încă unul dintre acele cuvinte din ziare care miros urât a cerneală tipografică!

Timpul e duşmanul nostru de moarte şi prietenul nostru cel mai intim, e ceea ce posedăm pe deplin şi nu vom reuşi niciodată să luăm în stăpânire, este chinul şi speranţa noastră. E dificil să vorbeşti despre el. Din susul Muntelui vrăjit auzim: Poate fi povestit timpul, timpul însuşi, timpul ca atare, timpul în sine? Cu siguranţă nu, ar fi o acţiune nebunească. O povestire care ar suna cam aşa: Timpul se scurgea, se risipea, se ducea, şi aşa mai departe - nici un om cu scaun la cap n-ar putea numi aşa ceva o povestire. Şi nu pentru că n-ar fi o povestire în înţelesul Vrăjitorului, ci pentru că n-ar mai avea de-a face nici cu timpul - în orice caz, nu mai mult decât cu timpul, fie şi foarte scurt, pe care l-ar pretinde. Nu, timpul nu se scurge, nu se risipeşte, nu se duce - timpul nu face asta, aşa ceva se petrece în spaţiu, în mod vizibil sau cel puţin perceptibil prin derivare. Când vorbim despre timp, recurgem la parabole din lumea spaţiului, la "metafore spaţiomorfe" am spune, dacă am vrea să ne luăm un aer savant. Timpul aproape că nu e narabil. Am spus "aproape", şi nu nenarabil. Altminteri, ar trebui să tăcem, în loc să spunem până la urmă ceva în interstiţiul dintre cele două zone de pericol, aşa cum ne străduim s-o facem. Vorbirea în pilde şi parabole poate fi utilă, dar numai atât timp cât suntem permanent conştienţi de caracterul ei parabolic. Şi ne sunt permise reflecţiile, chiar şi cele fără valoare cognitivă, dacă astfel reuşim, poate, să facem o descriere în care alţii se regăsesc.

A., de multă vreme preocupat de chinuitoarele întrebări cu privire la vârstă, existenţă, scurgerea timpului, l-a vizitat pe prietenul său, faimosul fizician, în speranţa că acesta i-ar putea furniza unele indicii care să-l ajute la descifrarea a ceea ce i-a rămas inaccesibil. Savantul a monopolizat pe dată întreaga discuţie, perorând elevat şi voios. Timpul? O problemă de fizică. Să luăm fizica clasică a lui Newton, pentru care timpul încă nu era propriu-zis timp, asta însemnând că, nefiind vorba decât de mişcări ale corpurilor în spaţiu, timpul mai era reversibil. Astfel, de pildă, pe baza datelor de care dispuneai, puteai calcula poziţia lunii tot atât de bine pentru anul 2500 ca şi, mergând îndărăt, pentru anul 1600. Însă, odată cu fizica modernă, a venit timpul cu care operează termodinamica, timpul ireversibil legat de noţiunea de entropie, care reprezintă o măsură a improbabilităţii ordinii rezultate întâmplător între molecule. Tendinţa merge înspre dezordinea general crescândă, al cărei caz extrem este aşa-numita "moarte termică". Formulând-o mai pe-nţeles şi pe scurt: timpul termodinamicii nu este reversibil, căci tinde spre declinul oricărei existenţe. Trebuie să recunoaştem însă că putem vorbi şi de un "timp biologic" care, invers, produce structurarea, şi nu disoluţia structurilor. Pe el însă, ca fizician, timpul biologic nu-l interesează deloc - cel puţin nu atâta vreme cât enunţurile făcute despre el n-au fost traduse pe deplin într-un limbaj fizico-matematic.

Deşi plin de zel, toate astea fireşte că nu-i erau deloc "clare" lui A., dar el tot reuşea, chiar dacă nu ireproşabil, să mai prindă câte ceva pe cale cvasiintuitivă, aşa încât ştia întru câtva despre ce vorbeşte prietenul său. Dar, spre deosebire de profesor, pe el nu-l interesau defel nici mişcarea corpurilor în spaţiu, nici moartea termică - moarte care, har Domnului, s-ar fi putut să mai întârzie o bună bucată de vreme până să se producă - şi nici timpul care poate fi dedus din faptele evoluţiei. El vorbea despre anii ce trec, despre amintirile care te năpădesc pe neaşteptate, suspendând într-un mod amăgitor timpul, despre greutatea specifică a morţii care devine perceptibilă în pura maturaţie a timpului. Cu o nerăbdare uşor de înţeles, omul ştiinţei pozitive a dat din mână a lehamite, dar, cum nu era un specialist greu de cap, ci un om cultivat de o spiritualitate dintre cele mai cuprinzătoare, cu lecturi filozofice la activ şi familiarizat şi cu lucrurile pe care le-am întâlnit la acei Guermantes, el a spus: "Ştiu bine, durée vécue, Berg son, Minkowski, iraţionalismul, gimnastica fenomenologică a minţii. Da, sunt la curent. Dar vin şi vă-ntreb: la ce-mi trebuie mie toate astea, mie care în ecuaţiile mele operez cu spaţiul şi timpul - cu spaţiul şi timpul în măsura în care ele sunt definibile şi exprimabile în formule?" Şi-ntr-adevăr, la ce i-ar fi trebuit? A. i-a mulţumit şi a plecat umilit, fiind de bună seamă o fire meditativă, dar fără o ascuţime a minţii, vezi bine, şi pe deasupra de neiertat pentru că îndrăznise să ţină din treabă un cercetător serios, supunându-i atenţiei frânturile sale de gânduri nerumegate bine.

La mult timp după asta, şi-a reîntâlnit din întâmplare prietenul într-un moment în care acesta era descurajat, istovit şi deloc dispus să-şi mai manifeste voioasa-i competenţă. "Cum mi-a mai fugit timpul printre degete! - i-a spus savantul. Ia zi, de cât timp ne cunoaştem noi doi? De douăzeci de ani? O, Doamne, ce de planuri mai aveam pe-atunci, câte am vrut să fac pe-atunci, şi nefăcute au rămas. Şi câte aş mai vrea să fac şi-acum, dacă aş mai avea timp. Dar deja s-a scurs atâta timp, şi mi-a mai rămas atât de puţin." "O, timp ciudat, o, timp pe care te-am irosit" - pe-asta fizicianul n-a mai spus-o. Dar A. şi-a spus-o în sinea lui destul de maşinal, la urma urmelor, şi din nou s-a despărţit neconsolat de prietenul său, deopotrivă de inapt şi să primească, şi să ofere vreo consolare. Şi din nou, ca de-atâtea ori, şi-a amintit de spusele micuţului domn din Königsberg (este vorba despre filozoful Immanuel Kant, 1724-1804), pe care le ştia încă din tinereţe şi în care se redescoperea mereu pe sine şi în care-şi redescoperea meditaţiile despre timp, chiar dacă logica şi dialectica modernă le spulberaseră fără menajamente. În ciuda tuturor încercărilor filozofilor moderni de a construi o solidaritate spaţio-temporală, spaţiul şi timpul erau străine unul de altul. Timpul este forma simţului lăuntric, adică simţul contemplării noastre înseşi şi a stării noastre. Oare lucrurile nu erau cât se poate de limpezi? A. putea să parcurgă spaţiul în orice clipă şi să se realizeze pe sine însuşi înlăuntrul acestui spaţiu. Simţul exterior era simţul simţurilor; despre ceea ce se petrecea în spaţiu se putea discuta. Dar ce se întâmpla cu "simţul lăuntric"? - despre asta se puteau spune prea puţine, iar cine se aventura înlăuntrul lui însuşi, cercetându-se pe sine şi obiectele sale, acela nu primea nici o răsplată pentru curajul său, fiind şi ameninţat de un neant pustiit spiritual. Acolo unde era vorba de realitatea în spaţiu, puteai - când eşua cuvântul - să săvârşeşti faptele ce-l suplineau. Ce e "albastru"? Aproape că nu se poate explica; dar, dacă-l întrebai despre culoarea albastră, A. putea să-ţi arate mapa lui şi să spună: "Aici, acum, albastru." Dar cum să facă accesibil şi altora simţul său al timpului? Nu exista nici un deget arătător întins spre ceva perceptibil intersubiectiv. Trebuia să aştepte până când celălalt descoperea singur timpul şi începea să vorbească despre el. Chiar aşa se şi-ntâmplase. Fizicianul vorbise despre ce-l durea, slujindu-se de aceleaşi cuvinte banale respinse deopotrivă de ştiinţă şi de filozofia de profesie - adică "pălăvrăgind" în felul în care ai fi putut-o face într-o cabană vântoasă, cu un pulover gros tras pe tine - pentru a vorbi despre timp, căci nici el nu mai era tinerel.

Timpul pe care îl percepem când îmbătrânim nu e doar insesizabil; e totodată plin de absurd, de batjocorirea amară a oricărei precizii intelectuale pe care ne-am dori-o. Cineva se-aşteaptă la lucruri bune pentru sine: dar timpul bunei aşteptări, timpul "bun", devine duşmanul lui, iar omul ajunge să-şi dorească să-l lase-n urmă cât mai iute, vrând să-l "izgonească" sau chiar să-l "omoare". Iar pentru un altul, ameninţat de lucruri rele, timpul "rău" devine dintr-odată unicul său prieten, de care se agaţă precum condamnatul la moarte: încă cinci ore până la execuţie, apoi două şi la urmă de tot, când se şi aud paşi de-afară, nu mai sunt în joc decât minute, secunde, iar bietul păcătos şi-ar dori să ţină-n loc cumplita clipă - că doar atâta-i de frumoasă! Sau avem de-a face cu un tânăr care are foarte mult timp înaintea lui - încât nu vrea şi nu simte nevoia nici s-audă, nici să ştie de timp. E sigur pe el, având sentimentul unei existenţe corporale sănătoase, şi nu se sinchiseşte nici de statisticile care-i acordă lui, tânărului de douăzeci de ani, încă vreo cincizeci de ani de viaţă - un interval de timp de necuprins cu privirea. Aşa că tânărul nostru trăieşte pe termen lung, cu buna, calma ştiinţă şi conştiinţă a celor douăzeci de ani ai săi. Iată însă că mâine se loveşte cu maşina de-un platan şi zace zdrobit pe autostradă. Prin urmare, a trăit greşit cu toate planurile şi speranţele sale vagi, căci, pentru o viaţă ajunsă la capăt, sfârşitul - prematur, în acest caz - înseamnă adevărul începutului şi al tuturor stadiilor sale, iar acest sfârşit prematur aruncă acum asupra tuturor fazelor din fosta sa viaţă tânără lumina-i ştearsă. Dar chiar şi atunci când ajungem la o vârstă ce corespunde cât de cât cu aşteptările noastre şi cu estimările statisticii, timpul nostru, pe care totuşi îl divizăm şi-l determinăm cu ceasul şi cu filele din calendar, e ne-măsurat, e fără de măsură în adevăratul înţeles al cuvântului. Intervalele sau masele de timp sunt relative nu numai în raport cu timpul fizic intersubiectiv, care oricum nu are nici o noimă pentru noi, ci şi între ele, iar relaţiile lor nu rămân neschimbate.

A. a trecut prin război, prin cel de-al Doilea Război Mondial, cu tot ce-a însemnat acesta pentru el: cu serviciul militar pe front, cu rănile sale, cu bombele, pierderea rudelor şi izgonirea sa din patrie. Pentru el, masa de timp a anilor 1939-1945 îşi are opacitatea şi greutatea sa. Cei zece ani premergători războiului devin în amintirea lui la fel de exsangui, subţiri şi uşori precum cele două decenii postbelice - în acest caz, cinci ani sunt mai lungi şi au mai multă greutate decât ceilalţi zece sau douăzeci. Pe nesimţite însă, centrele de greutate temporală se redistribuie apoi. Iarba uitării se aşterne peste întregul trecut, care dintr-odată apare nivelat şi fără valori temporale. Până când - şi asta, de regulă, o descoperi subit - reaşezarea cuantelor trecutului, care s-a petrecut subteran, devine manifestă: atunci războiul e tot aşa de puţin timp greu pe cât e şi timpul de după el, iar masa ce se-nalţă acum ca un munte o reprezintă, poate, cele câteva săptămâni foarte îndepărtate de vară, pe care ţi le readuce o aventură amoroasă pe jumătate uitată.

Nu reuşim să stabilim nici un raport judicios cu timpul ceasului şi timpul calendaristic. Dar nici nu ne dumirim vreodată în ce priveşte timpul nostru, cu toate că el însumează întregul nostru eu. Am petrecut zile plicticoase, dar şi captivante, cel puţin aşa spunem acum fără a sta pe gânduri. Când însă căutăm să ne familiarizăm din nou cu plictisul şi cu clipele captivante de atunci, descoperim că nu-i ceva în regulă. Şi asta pentru că, de fapt, n-a fost deloc un lung răstimp petrecut în plictisul monotoniei, ci, dimpotrivă, un timp înspăimântător de scurt, care reînvie acum în memoria noastră sub o formă complet pipernicită şi lipsită de valoare. Timpul captivant, fiind plin de evenimente, îl percepem ca îndelungat şi măreţ. Ceasul ticăie în mod egal. Azi rup o filă din calendar, la fel cum am făcut ieri şi cum voi face şi mâine, dacă nu cumva ceva anume - despre care vom mai vorbi aici - mă va întrerupe pe neaşteptate. Şi totuşi, pasul timpului nu-i unul cadenţat. Îl fac eu însumi, în timp şi cu timpul, închipuindu-mi că sunt, dacă nu un brav mărşăluitor al acestei vieţi, cel puţin unul destoinic - până descopăr că am gonit apoi cu răsuflarea tăiată şi că apoi, într-alt apoi, m-am furişat alene ca un trântor, ca un chiulangiu.

În acest fel, pornind din cu totul alt punct şi pe cu totul alte căi, nu cumva ajungem la aceeaşi constatare hazliu-paradoxală ca englezul cel cu cap de pasăre şi minte ascuţită - că timpul nu există? Prostii! Timpul există totdeauna în noi, la fel cum spaţiul există în jurul nostru. Nu putem da deoparte timpul cu vorba, la fel cum n-o putem face nici cu existenţa noastră, chiar dacă timpul e ceva ce nimeni dintre noi nu poate cuprinde pe deplin cu gândul. Şi totuşi, nu ni-l putem apropria în vreun fel?

Ba putem. Găsim timp atunci când îmbătrânim - chiar dacă nu ne lăsăm pradă iluziei poetice, precum A. chez les Guermantes, că, amintindu-ni-l, l-am fi ajuns din urmă ca temps retrouvé, suspendându-l şi furişându-ne noi înşine în veşnicie pe această cale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer