O lume şi-o istorie în două dimensiuni (şi o infinitate de nuanţe)

Citiţi un fragment din această carte.


Cum veţi mai regăsi spus în curând, în aceste pagini, probabil că românii datorează mai mult decât cred (sau decât ştiu) benzii desenate: pentru că ce altceva este faimoasa Columnă a lui Traian, de la Roma - "certificatul nostru de naştere" mitologic, de care suntem atât de mândri - dacă nu o extinsă "bandă desenată" a acelor vremuri, prin care istoria stră-stră-strămoşilor noştri devine mai lesne de reconstituit şi de imaginat?

Cum voi încerca să sugerez pe mai departe, BD-ul este un capitol aparte din istoria noastră culturală. Nu spun vorbă mare şi nici nu mângâi, din complicitate, creştetele bedefililor. Ci doar cred - şi încerc să conving pe cei permeabili la argument - că acesta este adevărul. Ba chiar mai mult: multiple exemple ne arată cât de fidel s-a pliat BD-ul românesc după meandrele istoriei noastre contemporane şi cât de intim s-a dizolvat (din punct de vedere artistic, intelectual, dar şi politic) în urzeala acesteia.

Despre avatarurile acestui gen vorbeşte această carte de istorie - pentru că, se va vedea, istoria BD-ului românesc reprezintă şi ea un fir din mănunchiul cu mult mai amplu care este ceea ce numim istorie naţională.

Două modele, la peste un secol distanţă. Şi un supererou

În cea mai mare parte, bedefilii de azi şi, într-un cuvânt, cei ce animă la început de secol XXI fandom-ul autohton al celei de-a noua arte suntem în bună parte produsul unui implant cultural de sorginte franceză, petrecut de-a lungul anilor '60-'80 ai veacului trecut. Cu revistele Pif Gadget ajunse la noi prin abonamente greu de contractat (şi tranzacţionate apoi la bursa informală a cartierelor de blocuri prin care ne făceam veacul, ca puberi cu cheia la gât ce eram) şi cu albumele Rahan "imprimé par ILEXIM en Roumanie" obţinute pe diverse căi (la chioşcurile de ziare un Rahan costa 16 lei la începutul anilor '80, dar nu stătea acolo mai mult de câteva ore) am dormit aşadar sub pernă mai mulţi dintre noi, şi ele ne-au dat suplimentul de visare, de culoare, de fantezie şi de exotism atât de necesar acelor ani atât de gri ai României socialiste. Benzile desenate americane de tip comics (vezi Superman ş.cl.) sau acele fumetti ale italienilor (precum Diabolik etc.) la noi ajungeau mai greu, iar ecoul lor a fost redus. În schimb, revista Pif - rod, să nu uităm, al comunismului francez! - ne-a fost leagăn tuturora, îndeajuns de populară încât să ne întreţină atât dragostea faţă de desenele cu bule, cât şi respectul (în cunoştinţă de cauză) faţă de francofonie.

Aceasta a fost, din perspectiva istoriei, o autentică schimbare de paradigmă: pentru că, la origini, începuturile benzii desenate în teritoriile româneşti (revista Amicul copiilor, 1891) n-au fost tutelate de modelul francez, ci de cel german (sau austriac, cum se va vedea). Primii desenatori de proto-BD apăruţi (adică traduşi sau adaptaţi) în peisajul publicistic românesc au fost, aşadar, nu de limbă franceză, nicidecum de limbă engleză, ci de limbă germană. De reţinut acest paradox (Nu este, desigur, singurul paradox al culturii române din secolul al XIX-lea. Studenţii mei sunt, de regulă, intrigaţi când află că limba franceză - pentru că tot vorbeam de ea - nu a ajuns la Bucureşti dinspre Vest, prin Transilvania (cum s-ar crede), ci dinspre Est, prin Moldova, adusă de ofiţerii Ţarului.).

Şi totuşi, la scurt timp (1896) aveau să apară în Revista Copiilor şi primele casete originale ale benzii desenate româneşti: autor a fost neobositul şi prea-repede dispărutul (la abia 34 de ani) C. Jiquidi, emul (totuşi!) al artei grafice pariziene. De atunci şi până târziu în deceniile interbelice, peisajul publicistic al BD-ului publicat la noi va fi dominat de reproduceri (mai întâi după autori germani, apoi după desenatori americani, francezi, italieni). Timid, după Primul Război Mondial, se impun - adică desenează şi sunt plătiţi pentru aceasta - creatorii români, de la Ary Murnu la Marin Iorda. Se contura astfel "vârsta de aur a BD-ului românesc" - care va dura până după cel de-al Doilea Război Mondial, când ecourile cizmelor soldaţilor sovietici vor reverbera atât de profund şi de dramatic în societatea românească. Dar să nu anticipăm; pentru că România Mare a avut, începând cu 1924, propriul ei cvasi-supererou: numele său a fost Haplea (Creaţia lui Nicolae Batzaria / Moş Nae - text şi Marin Iorda - desen). Haplea a fost un supererou după chipul şi asemănarea românilor (de atunci şi de acum). Nu semăna deloc cu supereroul american exponenţial Superman ("născut" în 1938), nici cu alţi supereroi desenaţi ai altor spaţii culturale. În schimb el era jovial şi delăsător, isteţ adesea şi perdant uneori. Şi, mai ales, ca noi toţi, mereu el obţinea câte o morală - tardivă, dar "mai bine mai târziu decât niciodată" - din fragmentele de viaţă pe care el şi soaţa lui Frosa le trăiau în (bi)dimensiunea deloc limitată a existenţei lor. Cum cei mai avizaţi dintre dvs. ştiu deja, Haplea nu este altceva decât un continuator al tradiţionalului Păcală şi un predecesor ilustru al mai modernului şi "disidentului" Bulă, cel care avea să pună pe jar ultimele două decenii ale comunismului românesc. Păcală - Haplea - Bulă rămâne, până la urmă, triada exponenţială a "opoziţiei" din imaginarul românilor. De notat că unul dintre ei - al doilea - a început prin a fi un contur desenat pe o hârtie. Nu este tocmai rău pentru BD-ul românesc.

Războiul (cald şi rece) şi personajele sale

În vara anului 1939, un dublu eveniment de proporţii se petrece în lumea virtuală a benzii desenate româneşti: pe de o parte, săptămânalul Curentul pentru copii şi tineret lansa pe piaţă prima BD realistă publicată vreodată la noi: un roman în imagini (şi în serial - scenariu Marin Iorda, desene Ion Drugă), în care un avion-minune realizat la IAR Braşov ajunge, condus de nişte români îndrăzneţi, să descopere o insulă-minune ("de Argint") pierdută pe undeva prin Oceanul Indian. Iar al doilea eveniment, la fel de "real" ca şi primul, este unul ce decurge tot de aici: la finele acestei aventuri sol-apă-aer, România obţine prima sa colonie de peste mări - pentru că, evident, comunitatea internaţională accepta (în poveste) ca "Insula de Argint" să intre sub coroana tricoloră a regelui Carol al II -lea!

Am insistat asupra acestei BD pentru că ea este sugestivă pentru spiritul timpului - şi pentru temerile sau speranţele românilor de atunci. De reţinut că încă nu se terminaseră aventurile (de 30 de săptămâni) ale temerarilor de mai sus şi al Doilea Război Mondial deja începuse. România plonja într-o aventură reală, de proporţii planetare, din care avea să iasă mai mică, mai săracă şi mult mai puţin liberă, fără colonii dar colonizată ea însăşi.

În mod firesc, la începutul războiului BD-ul românesc pleacă şi el pe front - la modul figurat, evident, în încercarea legitimă de a ridica moralul trupelor noastre care luptau (într-o alianţă nefericită) pentru Basarabia. Soldatul Neaţă (creaţie a lui Neagu Rădulescu), soldatul Zdring (creionat de A. Dragoş) şi alte personaje similare, din armată sau civile, care luptă împotriva bolşevicilor, fac parte din propaganda de-acasă şi pentru front a unui popor pentru care războiul începuse într-un extaz patriotic şi avea să se sfârşească într-o agonie. De reţinut, în context, un detaliu care mi se pare foarte interesant: chiar dacă, la finalul lui 1941, dintr-un mimetism impus de alianţa cu Reich-ul nazist, guvernarea Ion Antonescu declara război Statelor Unite ale Americii (!), totuşi eroi ai universului animat sau BD american (Donald Duck, Mickey Mouse, Tarzan, Popeye, Brick Dradford ş.a.) apăreau încă în publicaţiile româneşti - şi se vor înmulţi, oricum, din toamna lui 1944, după ce România reia alianţa cu Puterile antifasciste.

În mod paradoxal, anii 1945 - 1947 au fost, în ciuda haosului politic, o perioadă foarte efervescentă în fandom-ul bedefil al vremii. Multe traduceri, multe iniţiative editoriale, multe idei noi - chiar dacă hârtia era puţină, inflaţia mare şi controlul Partidului Comunist asupra tipografiilor tot mai pronunţat.

Cum istoria ce se deschide aici va explica pe îndelete, "vârsta de aur" a BD-ului românesc lua sfârşit, în condiţii dramatice, odată cu anul 1947. Naţionalizarea editurilor şi tipografiilor din iunie 1948 va pune capăt producţiei autohtone de cărţi sau albume de benzi desenate. Este suficient să spunem că aveau să treacă alţi 13 ani pînă la apariţia în România ("Populară") a unei noi cărţi BD - în 1961. Iar între timp Războiul Rece făcuse din plin victime, multe dintre ele printre personajele şi personalităţile universului BD.

A doua parte a anilor '60 şi primii ani '70 au venit cu o mare speranţă pentru universul bidimensional. Revistele pentru copii şi tineret (Cravata roşie, Cutezătorii, Luminiţa ş.cl.), cu tot conţinutul lor politico-ideologic inerent, au fost un teren pe care practicanţii şi consumatorii de BD s-au întâlnit constant, deseori cu rezultate surprinzător de bune. Personaje noi şi moderne sau, totodată, personaje venerabile ca vârstă dar modernizate în ton cu epoca (precum Haplea - pe scenarii de Tudor Muşatescu) îşi fac (re)apariţia pe o piaţă în care artele vizualului - televiziunea, cinematografia, ilustraţia de carte, banda desenată - păreau înscrise pe o traiectorie ascendentă promiţătoare. Tirajul pentru revistele care publică bandă desenată şi, trebuie s-o spunem, plata autorilor de gen ating cote foarte bune - probabil cele mai mari în istoria, pre- şi postcomunistă, a României.

Cu totul argumentat, această istorie insistă asupra unui eveniment cu totul inedit, petrecut în anul 1970: prin colaborarea revistelor Cutezătorii şi Pif Gadget, era lansat primul concurs (poate la scară mondială) de bandă desenată destinat cititorilor. Rezultatele au fost spectaculoase: nu mă refer aici numai la apariţia simpaticului personaj Minitehnicus - un veritabil simbol al speranţelor României socialiste de a deveni o ţară în mod real modernizată şi tehnicizată -, ci mai ales la apariţia şi încurajarea unei întregi generaţii de viitori autori români de BD, pentru care aceste concursuri de la începutul anilor '70 au fost un punct nodal în cariera lor precoce. Mă văd acum dator să repet, în acest context, ceea ce am mai spus odată: inclusiv pentru efectul său de ecou în minţile şi inimile multor români atunci tineri, revista franceză Pif (şi eroii săi, prea bine cunoscuţi de dvs.) a fost, cu tot mesajul său de un gauche-ism vizibil deseori, probabil cel mai onorabil produs al comunismului european. Iar faptul că, la ora la care scriu aceste rânduri, unul dintre personajele-fanion ale fostului săptămânal Pif este distribuit pe scară largă în România de unul dintre ziarele locale declarat pro-capitaliste este o veritabilă dovadă că, în ciuda sponsorului său (care era Partidul Comunist Francez), românii au perceput revista Pif ca fiind un produs occidental, cu orizonturi largi şi cu un mesaj mai curând umanist decât politic.

În contextul destinderii internaţionale din anii '60-'70, BD-ul românesc a tratat şi el aproape toate temele universului de gen care atunci se manifestau la scară mondială: aventuri ştiinţifico-fantastice, aventuri detectivistice, popularizare ştiinţifică (nota bene: Edmond Nicolau - decanul Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti - scria scenarii despre lumea roboţilor!), am avut chiar şi un cvasi-James Bond autohton (Dim Dunăreanu, creat de desenatorul Puiu Manu), apoi foarte multe poveşti cu substrat istoric (printre scenarişti: istoricul academician de azi Dinu C. Giurescu!) - după cum am avut şi inerentele concesii făcute epocii (pionieri care luptau împotriva traficanţilor sau transfugilor, trame culese din câmpul muncii şi producţiei socialiste etc.).

Din punct de vedere cantitativ (şi uneori calitativ), producţia de bandă desenată scade, totuşi, de-a lungul anilor '80 (în primul rând în revistele destinate copiilor şi tinerilor), iar mesajele ideologice sunt mai transparente decât în anii "dezgheţului" ideologic din 1965 - 1971.

Un fenomen aparte se va consuma însă în acest ultim deceniu al României "comuniste": printre strategiile de autofinanţare ale unor instituţii de cultură din diverse oraşe ale ţării (precum teatre lirice, teatre dramatice, teatre de operă şi balet, chiar teatre de păpuşi) se numără editarea unor reviste / suplimente în care banda desenată ocupa un loc central, ca şi literatura SF (vezi, de exemplu, meritoria revistă Orion, editată în numele Teatrului Liric din Craiova - o publicaţie care ar fi putut rivaliza atunci cu orice producţie SF şi BD din Occident!). Astăzi e limpede că atât BD-ul, cât şi SF-ul nu erau decât maniere de evaziune din prezentul cenuşiu al României ceauşiste; în plus, în BD sau în literatura de anticipaţie puteai - ca autor / creator - să eviţi, în bună parte, clişeele cultului personalităţii, care marcau deseori în mod fatal cultura română a acelor ani.

Paradoxal, în anii '80 România s-a aflat - inclusiv cu universul său BD - într-un nou Război Rece: de această dată nu împotriva Occidentului, ci mai curând un război intern, între o conducere tot mai autistă şi mai izolată şi o masă de români umiliţi, frustraţi şi în care fierbea o agresivitate mocnită. Deznodământul acestui "război româno-român" se va consuma, în parte, în decembrie 1989 - dar el a marcat tot deceniul ulterior, şi aş spune că ecourile sale nici azi nu s-au stins cu totul.

Un nou început, mereu aşteptat

Anii '90 au părut a fi, inclusiv pentru fanii BD, o perioadă a tuturor posibilităţilor. A fost o perioadă în care aproape orice tipăritură se vindea imediat, prin miliardele de tarabe şi tonete improvizate prin toată ţara. Setea de informaţie - şi de imagine - îi mistuise pe români atât de mult încât acum orice cuvânt, orice desen şi orice poză păreau a fi permise.

Brusca libertate (sau eliberare, mai curând) n-a fost scutită de decepţiile de rigoare. Una dintre ele priveşte - pentru că este ceea ce ne interesează aici - starea artei despre care vorbim.

Din anumite puncte de vedere, statutul benzii desenate este astăzi, în 2010, mai modest decât era în România anului 1990. Astăzi (la capătul, de fapt, ultimelor două decenii) nevoia de imaginar vizual pare a fi cvasi-complet satisfăcută de calculator (internet) şi televizor. Din acest punct de vedere, BD-ul pare a fi, ca domeniu artistic, unul mai curând conservator: în principiu, el are nevoie de suportul numit hârtie şi de presa tipărită. Să nu uităm: a noua artă s-a născut, totuşi, în secolul XIX! Desigur, sunt artişti / creatori care fac artă grafică - inclusiv BD - pe computer, după cum există nenumărate site-uri Internet dedicate fandom-ului BD. Numai că acest lucru nu pare a fi în măsură nici să suplinească "vechea" BD pe hârtie şi nici să revigoreze, cel puţin în România, producţia şi consumul de bandă desenată.

Cum paginile următoare o vor arăta, după 1990 piaţa românească a cunoscut o adevărată avalanşă de iniţiative legate de BD. Edituri private, ziare de partid, reviste de provincie, cotidiene generaliste sau periodice de anunţuri publicitare ş.a.m.d., toate au cochetat la un moment dat cu genul BD. Creatorii din anii '50-'80 şi-au continuat activitate, iar alţii din generaţia tânără au întărit rândurile - numai că s-a ivit o problemă: în economia de piaţă, cea mai mare provocare pentru producător este ca marfa sa să ajungă sub ochii eventualului consumator. Asaltaţi sau de-a dreptul suprasaturaţi de imagine provenită din alte surse (majoritatea electronice), tinerii români nu mai fac cozi la chioşcurile de ziare pentru a mai vedea dacă (sau când) mai apare câte o revistă BD. Numeroasele reviste de gen apărute după 1990 au avut, majoritatea, o existenţă meteorică. Principala lor problemă a fost lipsa unei strategii de piaţă şi, mai ales, lipsa unui sprijin concret din partea unei publicaţii mai mari şi mai solide din punct de vedere financiar. Există, totuşi, şi câteva exemple de succes. Mă opresc aici la trei, chiar dacă nu toate mai există astăzi: i) suplimentul Mini Azi (afiliat ziarului Azi) a fost, ani de zile (şase ani!), o excelentă pepinieră şi a dat startul unui schimb de generaţii în domeniu; ii) săptămânalul Jurnalul SF (axat pe SF, dar foarte darnic faţă de fanii BD), susţinut de trustul de presă Intact, timp de 169 de săptămâni (aproape patru ani); iii) în fine, ultimul exemplu de succes (şi singurul în viaţă la ora la care acest volum pleacă spre tipar) este săptămânalul BD Rahan, editat în condiţii bune (cu un tiraj fără concurenţă şi la un preţ accesibil) de trustul Adevărul şi axat, evident, pe eroul lui Chéret şi Lécureux, din Pif-ul de altădată.

Consumatorii români de bandă desenată sunt astăzi, categoric, mai exigenţi decât cei de acum 10 sau 20 de ani. Stilurile autorilor de BD sunt atât de diverse încât, teoretic, consumatorul are de unde alege ce-i place. După 1991, Salonul Internaţional al Benzii Desenate din România a avut 19 ediţii (anuale), iar cea cu numărul douăzeci este în pregătire în chiar aceste zile. Nici nu mai este cazul să aduc în discuţie nivelul de educaţie (cu mult peste medie, cred) al celor animaţi de pasiunea faţă de BD. Nostalgii, amintiri sau repere legate de banda desenată apar în operele multor scriitori români de generaţie medie sau tânără, după cum ele apar până şi în cărţi de istoria comunismului!

Şi totuşi, fandom-ul BD românesc rămâne, azi, în căutarea (sau în aşteptarea) unei autentice pieţe de gen. Iubitori ai acestui gen artistico-publicistic există, fără îndoială - şi nu i-aş pune pe toţi pe seama nostalgiei. Unele produse (precum revista în format comics Carusel - seria editată de Sandu Florea, volumele Tintin editate de editura MM Europe sau recentul roman BD Persepolis al Marjanei Satrapi, la editura Art ş.a.) satisfac toate criteriile tehnice ale publicaţiilor similare din Occident. Părinţi încă tineri dispuşi să predea "ştafeta" acestei pasiuni către copiii lor există şi ei. Banda desenată, în fond, nu este în competiţie cu computerul sau cu televizorul. Ea este altceva, cu totul altceva.

Dar piaţa este încă în formare. Iar a vorbi despre o piaţă românească a BD-ului, astăzi, când o criză economică severă (şi o criză politică aparent perenă) ne afectează direct, pare a fi mai curând un gest pe cât de temerar, pe atât de inutil.

Numai că, asemenea galilor nesupuşi ai lui Uderzo şi Goscinny, într-un colţ al realităţii româneşti de azi se mai află un "trib" relativ numeros de împătimiţi ai genului BD care nu se împacă deloc cu ideea capitulării. Printre ei se numără şi cei doi autori ai volumului de faţă - şi, cu voia dvs., şi autorul prefeţei. Acesta este mesajul cărţii ce urmează, de fapt: BD-ul, în România, are un adevărat trecut în spate, cu numeroase momente de care putem fi mândri. Acest volum spune, aşadar, povestea lungă, sinuoasă, cu numeroase personaje (reale sau virtuale) ale celei de-a noua arte printre noi, felul în care ea ne-a modelat pe noi (şi cum istoria noastră a modelat-o pe ea). Istoria de faţă este, cred, cea mai consistentă şi mai sistematică producţie de acest gen până la această oră - nu degeaba Dodo Niţă este o enciclopedie în sine, mereu gata să dăruiască şi altora din prea-plinul cunoaşterii şi entuziasmului său în domeniu.

Şi totuşi, mereu trebuie să ne spunem (şi la nevoie s-o repetăm): banda desenată românească a trecut şi prin perioade cu mult mai grele decât cea prezentă. A depăşit şi vicisitudini mai mari. Această criză economică va trece, cu siguranţă. Actuala criză morală (şi de identitate) care ne afectează ca români cred că va trece şi ea, cu victimele de rigoare.

Dar banda desenată românească va reuşi să treacă peste. Pe hârtie şi / sau pe pixeli - nu contează - ea va dăinui. Ea va rămâne acolo, unde a fost dintotdeauna, de la primul contur sau erou care a aprins fantezia copilului din noi: acolo, în inima şi în mintea noastră.

(10 septembrie 2010)