Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Explicaţie la O cronică a sfârşitului politicii româneşti


Daniel Barbu

17.11.2010
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Barbu
Indistincţia. O cronică a sfârşitului politicii româneşti
Editura ART, 2010



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Explicaţie

Într-un text menit să cunoască o ilustră carieră intelectuală, Jürgen Habermas constata că, pretutindeni în Europa Centrală şi de Est, revoluţia din 1989 a dovedit "o totală lipsă de idei inovatoare ori orientate către viitor" (Jürgen Habermas, Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1990, pp. 179-184). Revoluţiile engleză, americană, franceză, rusă sau chineză au fost procese istorice "culte", hrănite explicit din idei şi concepte şi au avut ambiţia, deopotrivă teoretică şi practică, de a proiecta regimuri politice diferite de tot ceea ce societăţile umane cunoscuseră până la ele. În schimb, revoluţiile din 1989-1990 nu au fost nici precedate, nici însoţite şi nici măcar urmate de un efort sistematic de gândire care să se întrupeze în texte cu vocaţia clasicismului. Momentul 1989 s-a născut şi a trăit din imagini accidentale şi imprevizibile (ale dezamăgirii, refuzului, improvizaţiei, spontaneităţii, oportunismului) şi a rămas neinvestit în opere întemeietoare, capabile să-l anunţe, să-l explice şi să-i confere un sens istoric.

Abandonarea - necesară şi salvatoare - a proiectului leninist a constrâns societatea românească la o lungă peregrinare prin vidul unui peisaj dezolant, la o călătorie neprevăzută printr-un pustiu al ideilor, convingerilor şi principiilor. Exodul, traversarea deşertului, reprezintă, potrivit lui Michael Walzer, consecinţa imediată a oricărei revoluţii eliberatoare (Michael Walzer, Exodus and Revolution, Basic Books, New York, 1985). Cu singura condiţie ca asemenea revoluţii să fie conduse de profeţi, să genereze norme săpate în piatră, să fie transmise apoi de-a lungul generaţiilor şi să devină prilejul istoric pentru încheierea unui pact social fondator. Revoluţiile din 1989 nu au avut nici profeţi, nici aptitudini legislative şi nu au iscat decât alianţe conjuncturale. Nu numai că nu au inventat, dar nici măcar nu au încercat să se instituie printr-un comentariu sistematic şi critic, urmat de "naturalizare", a ideilor din care s-a alimentat democraţia liberală occidentală.

Răsturnarea comunismului şi transformarea postcomunistă nu au întemeiat în România - sau în orice altă societate născută din resturile leninismului - un popor nou, o naţiune creată printr-un legământ reciproc încheiat împotriva oricărei forme de dependenţă, de putere discreţionară, de abuz, de muncă zadarnică, de dispreţ faţă de demnitatea persoanelor şi de idolatrie. Scoşi, aproape împotriva voinţei lor, din robia faraonică a comunismului, românii s-au grăbit să se închine viţeilor de aur ai intereselor private, averilor câştigate fără efort, iresponsabilităţii, incompetenţei, înclinaţiilor populiste şi popularităţii imediate. După 1989, ei par să nu mai fi avut răbdare să aştepte ca legile să fie scrise de la altitudinea unei gândiri temeinice. Un deşert fără norme, trasee prestabilite şi direcţii calculate li s-a părut preferabil oricărei hărţi ce promitea o ţară guvernată de legi şi nu condusă de oameni.

În termeni topografici, inconvenientul oricărui deşert este indistincţia. Pe oriunde ai trece, peisajul arată la fel. Poţi călători pe distanţe mari cu sentimentul că împrejurimile sunt aceleaşi şi că, în fapt, nu ai schimbat nicidecum locul. Este nevoie, de aceea, pentru a străbate deşertul, să priveşti nu în jur, ci în sus, către astrele nopţii. Sunt singurele care îţi pot indica direcţia. Pentru comunităţile politice care se deplasează de la un regim de supunere la unul de libertate, aceşti luminători nocturni sunt ideile. Atunci când nu se lasă călăuzit de idei, nimeni nu mai este cu adevărat capabil fie să indice o direcţie politică oarecare, fie să spună dacă direcţia în care societatea este purtată de inerţia comportamentelor colective şi de ineficienţa actelor de guvernare este una greşită sau corectă. Într-o asemenea situaţie, dacă există vreo direcţie de urmat, aceasta se cuvine găsită prin întoarcere la ordinea ideilor şi nu prin recurs la cea a opiniilor aleatorii, înfăşurate în jurul unor imagini şi evenimente efemere.

Împărtăşind îngrijorarea lui Habermas faţă de absenţa din spaţiul public organizat după căderea comunismului a ideilor tari, a convingerilor puternice, a proiectelor de societate, însemnările care urmează sunt un sondaj într-o lume asupra căreia domneşte indistincţia. Ele privesc cu precădere anul 2007, ce se anunţa ca un timp al făgăduinţei. Primul an politic european din istoria României. Ocazie rară pentru toţi cei care îndeplineau atunci un rol sau ocupau o funcţie în stat, în partide, în guvern, în parlament sau în societate să îşi ia răgazul de a elabora o viziune a viitorului comun al cetăţenilor români, de a imagina, dincolo de limbajele tehnocratice şi de pragmatismul obtuz, cum poate (şi cum trebuie) să arate România europeană. Mai mult decât oricare altul de până atunci, anul 2007 s-ar fi cuvenit să fie unul al faptelor şi gândurilor fondatoare şi profetice, precum şi al oamenilor care să le pună în operă şi în pagină. Ar fi trebuit să fie un an vrednic să fie consemnat într-un menolog politic, într-o colecţie calendaristică de idei exemplare şi de modele umane.

Scriind cu regularitate săptămânală despre evenimentele şi personalităţile anului 2007, nu am alcătuit cronica unor promisiuni neţinute, ci anuarul unor făgăduinţe care nici măcar nu au fost făcute. Notele din acest volum sunt doar indirect o sursă istorică (Textele au fost publicate la timpul lor în Ziarul Financiar, Prezent şi, accidental, în Adevărul, Cuvântul şi Idei în Dialog). Nu am rescris, nu am reformulat, nu am reconstituit coerenţe retrospective în ceea ce se prezintă mai degrabă ca serie de instantanee de reflecţie asupra unor întâmplări şi persoane fără de care istoria postcomunismului românesc ar deveni de neînţeles. Cel aflat în căutarea fie a anecdoticului, fie a detaliului pedant va fi dezamăgit. Cartea este, înainte de toate, o mărturie despre felul în care politica trebuie mereu însoţită de propria sa critică şi supusă în permanenţă scrutinului ideilor.

Oricât de mare ar fi miza sa simbolică, să merite totuşi anul 2007 o cronică sub formă de menolog laic şi dezeroizat, precedat de un prolog şi urmat de un epilog în care sunt explorate vecinătăţile cronologice imediate? Cred că da. Fie şi numai pentru un simplu, dar foarte important motiv: 2007 este primul an postcomunist lipsit de viitor. Oricât de dezordonate şi contradictorii i-ar fi fost expresiile discursive, România avusese până atunci un proiect desfăşurat în timp şi orientat către viitor. În primii ani ai deceniului '90, se numea în termeni generali de civilizaţie "întoarcerea în Europa" şi se declina într-un limbaj în care trecutul ţinea loc de viitor. După 1995, proiectul a căpătat, în procesul de integrare în Uniunea Europeană, o figură politică orientată programatic spre un viitor predictibil şi descriptibil. În 2007, acel viitor a trecut. Societatea românească a intrat din nou sub un regim dictatorial, a evacuat durata lungă şi tensiunea temporalităţilor pentru a se supune, cu o formulă a lui Pierre Rosanvallon, "dictaturii prezentului" (Pierre Rosanvallon, Pour une histoire conceptuelle du politique, Seuil, Paris, 2003, p. 14; vezi de asemenea analiza raporturilor dintre democraţie şi temporalitate la pp. 32-37).

Reţinând acest gând, să definim acum politica ca o organizare a acţiunii publice prin raportare la viitor, să o privim ca fiind inseparabilă de un regim de istoricitate a experienţei colective a justiţiei, a libertăţii, a cetăţeniei şi a egalităţii aşa cum această practică a vieţii comune a unei societăţi poate fi, în democraţii, deopotrivă stârnită şi anticipată de politicile publice. Într-un anume fel, politica sub comunism luase forma unei "dictaturi a viitorului", se înfăţişa ca un dispozitiv de actualizare a proiectului societăţii de mâine, un mâine prins în tensiunea dintre un tot mai aproape al politicilor şi un încă departe al discursului. Căderea socialismului de stat a epuizat aşteptarea unui viitor colectiv şi a încredinţat sferei politice mai degrabă sarcina de a gestiona inconvenientele unui prezent întors către sine şi, ca atare, lipsit de proiect. Nu şi de un program, cel al integrării europene, până în 2006. În 2007, administrarea prezentului a început însă să se facă la modul continuu şi fără ca recursul la textele programatice ale acquis-ului comunitar să mai introducă, aşa cum făcuse până atunci, o predispoziţie către viitor.

Pe cale de consecinţă, în 2007 politica românească a ajuns la sfârşit. Nu în sensul în care cursul ei istoric s-a terminat. În 2008, 2009 şi 2010 confruntarea partizană a continuat. Au avut loc câteva alegeri, s-au schimbat guverne, s-au reînnoit şi s-au pierdut mandate. A intervenit chiar şi o criză globală. Toate aceste evenimente, desigur animate şi adesea spectaculoase, nu se califică însă drept manifestări ale politicii, înţeleasă ca sens dat unui anumit regim de istoricitate. Locuitorii deşertului nu au obiceiul să gândească în termeni istorici şi să scrie istorie decât atunci când sunt puşi în mişcare de promisiunea, articulată conceptual, a unui alt tărâm. Negreşit, în ciuda aparenţei lingvistice, deşertul nu este niciodată pustiu şi neînsufleţit. El este în fiecare moment scena unei competiţii pentru viaţă şi pentru resurse. Această încleştare nu are însă noimă decât pentru cei direct implicaţi şi are o durată de existenţă egală cu prezentul. În deşert, nimeni şi nimic nu are viitor. Are rost ca o comunitate politică să rătăcească prin pustie, chiar şi decenii la rând, atâta vreme cât are convingerea că o aşteaptă, dincolo de timpul peregrinării, o ţară pe care nu a văzut-o încă, dar care i-a fost deja dată în clipa în care, prin forţa normativă a ideilor, s-a transformat dintr-o populaţie de indivizi dependenţi şi subordonaţi într-o societate de cetăţeni.

Poate fi utilă în acest punct distincţia academică germană între Historie şi Geschichte. Politica românească are, după 2007, o istorie de tip Historie, acumulează altfel spus o incidenţă de fapte, uneori dense şi conflictuale, ce pot da seamă despre actori şi procese ce primesc în limbajul curent o terminaţie politică de factură strict adjectivală. După 2007, s-ar părea că politica românească nu mai produce o istorie cu putinţă de interpretat ca Geschichte, adică ca o succesiune de sensuri şi semnificaţii atribuite unor fapte şi fenomene despre care se poate stabili că s-au petrecut în timp.

Geschichte este, prin excelenţă, istoria unui viitor care a trecut; care a trecut nu numai în ordine cronologică, dar mai ales prin critica inteligenţei interpretative (Precizări utile cu privire la această distincţie la Reinhart Koselleck, Vergangene Zukunft. Zur Semantik geschichtlicher Zeiten, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1979, pp. 50-55 şi passim). Fără un orizont de aşteptări, aşa cum este desenat exclusiv prin puterea ideilor, nu poate fi cultivat un câmp de experienţe politice care să pretindă o vocaţie pentru istoricitate şi autenticitate. Prin urmare, atunci când viitorul nu mai angajează semnificaţii, nici istoria nu îşi mai merită numele. De aceea îndrăznesc să afirm că, fie şi numai pentru un timp, politica românească nu mai are, începând din anul 2007, o istorie, cel puţin nu una încărcată de sens. Ceea ce înseamnă, simplu spus, că s-a sfârşit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer