Indistincţia. O cronică a sfârşitului politicii româneşti

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Fotbal şi pelerinaje

În ciuda entuziasmului necondiţionat cu care televiziunea publică, împreună cu alte companii media s-au străduit să promoveze producţiile video ale serviciilor secrete drept episodul etico-politic major al momentului, difuzându-le obsesiv şi invitând o vastă galerie de gazetari, intelectuali şi activişti civici să le analizeze şi să le comenteze din cele mai diverse perspective, sponsorii acestei campanii de presă au ratat finalul. Cazul de mare corupţie evidenţiat de peliculele cu pricina nu s-a calificat pe lista scurtă a ştirilor cu adevărat importante de la sfârşitul săptămânii ce i-a avut ca protagonişti video pe doi miniştri ai agriculturii, aşa cum a fost redactată şi anunţată de cei mai mulţi jurnalişti. Trei evenimente au fost considerate ca urmând să aibă o influenţă considerabilă asupra opiniei publice la jumătatea lunii octombrie 2007: răcirea vremii, partida de fotbal România-Olanda şi pelerinajul la moaştele Sfintei Paraschiva de la Iaşi. Selecţia este probabil justă. Dacă filmul corupţiei ar fi fost difuzat în cinematografe, pesemne că nimeni nu ar fi stat la coadă pentru bilete, iar puţinii spectatori nu ar fi avut privilegiul de a ocupa un spaţiu onorat de prezenţa unor înalte autorităţi de partid şi de stat. În schimb, zeci de mii de oameni au înfruntat ore în şir ploaia şi frigul pentru a lua parte la meci şi la hram alături de preşedintele ţării şi de membrii guvernului, iar transmisiunile în direct ale celor două manifestări au fost urmărite de milioane de români.

În primii ani '90, crizele politice mobilizau în stradă mulţimi impresionante. Mii de cetăţeni migrau spre Bucureşti pentru a-şi face auzit, uneori în forme violente, cuvântul. Autorităţile erau de regulă neputincioase în faţa unor asemenea aglomeraţii spontane sau planificate, imposibil de controlat şi de stăpânit. Reprezentanţi ai manifestanţilor erau adesea primiţi la guvern pentru negocieri, alteori circulaţia rămânea blocată luni întregi ori clădiri oficiale erau luate cu asalt de grupuri de demonstranţi. Fronturile, convenţiile şi partidele, ca şi organizaţiile civice, sindicatele sau chiar serviciile secrete erau pe atunci capabile să convoace în sprijinul celor mai diverse cauze numere într-atât de mari încât agenţii de ordine publică nu reuşeau niciodată să le socotească cu exactitate şi nici să le prevadă mişcările.

Astăzi, aşa cum s-a văzut cu prilejul suspendării preşedintelui, organizatorii de manifestaţii politice de stradă se felicită pentru succes atunci când izbutesc să strângă cinci mii de participanţi, a căror motivaţie este întotdeauna împărţită între interesul pentru cauză şi cel pentru spectacolul muzical sau gustările ce însoţesc demonstraţia de sprijin sau de protest. Semn al maturităţii lor democratice şi al triumfului aproape general al unui liberalism elementar şi instinctiv, românii nu mai fac politică decât cu stomacul plin. Atenţia binevoitoare a unui ministru pentru proiecte ce-şi propun să absoarbă fonduri europene se câştigă în această clipă cu ajutorul unor produse tradiţionale româneşti. Acelaşi tip de bunătăţi sunt puse pe masă şi de criticii respectivului ministru atunci când, aşa cum a făcut-o Partidul Democrat vineri, este convocată o reuniune cetăţenească de înfierare a corupţiei guvernamentale. Numai împărţind generos sarmale şi vin poţi găsi cetăţeni dispuşi să-şi arate indignarea faţă de un demnitar ce pare să se fi lăsat mituit cu caltaboşi şi ţuică.

Astfel, românii au aflat ceea ce unii dintre ei deja bănuiau: marea corupţie, corupţia politică, este tot atât de mică precum mica corupţie, precum măruntul trafic de influenţă şi de bunăvoinţă la care orice cetăţean care a avut de-a face într-un fel sau altul cu o autoritate a statului sau cu un serviciu public a participat, de voie sau de nevoie, măcar o dată în viaţă. Exista cândva o curiozitate aproape sportivă pentru modul în care unii demnitari au acumulat averi însemnate. Instanţele de judecată au furnizat recent, într-un caz particular, dar cu potenţială vocaţie jurisprudenţială, cel al fostului ministru Dan Ioan Popescu, un răspuns oficial: politicienii se îmbogăţesc pe cale legală, fie şi numai pentru motivul că ei produc simultan legi şi avuţii. Marea corupţie nu mai are acum secrete spectaculoase, a căror dezvăluire să fie aşteptată de public cu sufletul la gură. Lupta împotriva corupţiei a fost declasată instituţional în categoria tacticilor politice curente şi triviale, ce nu mai suscită decât o curiozitate marginală şi ironică din partea consumatorilor de ştiri.

Acesta este doar una din raţiunile pentru care politica nu mai inspiră acum pasiuni gratuite. Dimpotrivă, fotbalul şi ortodoxia, partidele echipei naţionale şi pelerinajele la marile hramuri stârnesc un patos popular din ce în ce mai răspândit şi mai dezinteresat. Adrian Mutu şi Cuvioasa Paraschiva sunt indiscutabilele vedete ale Românei europene. Şi jocul celui dintâi şi moaştele celei de-a doua sunt fenomene profund nepolitice şi, mai ales, incoruptibile. Şi unul, şi cealaltă au devenit embleme ale excelenţei şi solidarităţii naţionale. Spre deosebire de oamenii politici, de la care se aşteaptă cu un oarecare scepticism distribuirea de bunuri, servicii, avantaje, ajutoare şi scutiri, atât fotbalistul, cât şi sfânta le oferă românilor satisfacţii postmaterialiste, de ordin simbolic şi spiritual. Este acesta, probabil, încă un indiciu al faptului că societatea românească şi-a rezolvat deja problemele materiale cele mai urgente.

Indiferent ce scrie în lege

Titularii de ieri şi de azi ai puterilor în stat, ca şi aspiranţii la titularizare în actualele condiţii democratice, îşi trec unii altora obligaţia de a administra, oricare ar fi costurile bugetare şi politice ale operaţiunii, prezenţa Bisericii în spaţiul public. Asemenea armatei, aceasta poate fi folosită la nevoie atât ca un dispozitiv de guvernare, cât şi ca o ideologie a consensului naţional. În prima săptămână a lunii octombrie, prim-ministrul s-a simţit şi el dator să participe la această tradiţie postcomunistă şi s-a grăbit să încheie cu patriarhul proaspăt întronizat şi decorat de preşedinte un acord oficial de parteneriat social prin care i se conferă Bisericii Ortodoxe privilegiul de a se pronunţa, cu titlu consultativ, asupra tuturor iniţiativelor legislative ale guvernului. Ministrul muncii a explicat ulterior că protocolul în cauză a fost neglijent redactat şi că executivul nu avea în vedere decât acele proiecte de lege ce vizează sfera socialului. Se vede că incapacitatea de a vorbi şi de a scrie corect şi precis în limba română se impune cu din ce în ce mai multă autoritate drept scuza cea mai plauzibilă pentru toate erorile politice făcute cu gândul, fapta sau omisiunea.

Constituţia României nu-şi imaginează decât două instituţii chemate să sfătuiască oficial guvernul, prima în formă, cealaltă în fond, asupra producţiei sale legislative: Consiliul Legislativ şi Consiliul Economic şi Social. Constituţia nu recunoaşte nici unei organizaţii religioase statutul de biserică naţională şi nici nu conferă vreuneia dreptul de a aviza legile. Cu toate acestea, preşedintele - garant al Constituţiei şi reprezentant al statului - i-a declarat noului patriarh că, în "sufletul" său, Biserica Ortodoxă este "biserica naţională a statului român", precizând chiar că şi-a format această convingere "indiferent ce scrie în lege". Numai ca legea fundamentală se arată la rândul ei indiferentă faţă de entitatea numită suflet, fiind preocupată în schimb să definească suveranitatea naţională, modul, obiectivele şi limitele legiferării, competenţele autorităţilor publice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Instituţiile publice, printre care şi preşedintele României, nu au suflet, ci doar atribuţii şi responsabilităţi.

Cândva, corupţia era mai degrabă numele dat descompunerii ordinii de drept a unei comunităţi politice decât o calificare a tranzacţiilor particulare şi ilegale în care se pot implica unii din titularii demnităţilor publice. De când am aflat din producţiile cinematografice ale serviciilor secrete că marea corupţie a miniştrilor de ieri şi de azi este de fapt o corupţie minusculă şi formată din consumabile naturale, ar fi poate cazul să revenim la o viziune mai aristotelică asupra corupţiei şi să desemnăm ca acte majore de corupţie toate acţiunile prin care preşedintele şi prim-ministrul surpă regimul constituţional ce le-a fost încredinţat de alegători spre administrare.

Interesul public

Românii din străinătate îi întrec în tâlhării pe toţi ceilalţi imigranţi. Probele şi-au luat obiceiul să dispară din dosarele penale. Politicienii sunt adesea corupţi. Ziariştii iau uneori mită şi difuzează alteori ştiri neverificate. Fiii drogaţi ai miliardarilor sunt achitaţi de instanţe, ca şi soţiile ucigaşe ale senatorilor. Cauzele pentru care cineva îşi pierde viaţa sau organele într-un spital sunt întotdeauna naturale, medicii români fiind consideraţi de colegii lor chemaţi să ancheteze decesul ca incapabili de malpraxis. Sopranele cele mai celebre sunt concediate pentru că au chiulit de la repetiţii. Destui episcopi au colaborat cu Securitatea. O denunţătoare penală este invitată de un canal de televiziune să interogheze şi să ierarhizeze elitele din jurnalism, politică şi alte domenii de excelenţă. Cei mai mulţi antreprenori ai lucrărilor publice nu-şi respectă termenele şi nu sunt preocupaţi de calitatea execuţiei. Ambulanţele mai abandonează câteodată bolnavii pe caldarâm. Consiliul Superior al Magistraturii refuză să propună demiterea unui înalt procuror a cărui nepricepere abuzivă tocmai a stabilit-o printr-un raport oficial. Universitarii vând pe alocuri examene şi diplome atunci când nu plagiază. S-ar zice că lumea românească postcomunistă trăieşte într-un regim de confuzie şi indistincţie a valorilor, aşa cum sunt definite şi clasificate acestea de morala comună. Cu o notabilă excepţie: corupţi, neglijenţi, incompetenţi şi inconsecvenţi, românii ştiu să discearnă întotdeauna şi în orice fenomen de societate unde se află interesul public.

La Curtea Europeană a Drepturilor Omului, un jurist a declarat, în apărarea statului român, că interesul general trebuie să primeze asupra îmbolnăvirii, fie şi din culpă, a cetăţeanului reclamant. O companie din Baia Mare ce deversează cianuri în râurile ţării trebuie judecată în primul rând pentru meritul de a fi creat noi locuri de muncă. Faptul că sănătatea cuiva a fost colateral afectată ţine de domeniul particularului. Cu câteva zile mai devreme, Clubul Român de Presă a socotit şi el că difuzarea de către televiziunea publică a unor probe dintr-un dosar de urmărire penală - ce nu fuseseră încă prezentate făptuitorilor şi care, pe cale de consecinţă, nu vor mai putea fi produse vreodată în instanţă - a fost făcută, dincolo de câteva mărunte accente neprofesioniste, în interes public. Surprinzătoare şi admirabilă este siguranţa şi precizia cu care ziariştii şi juriştii români ştiu să distingă interesul public de cel privat, interesul general de cel particular. În alte părţi, această operaţiune intelectuală este socotită ca fiind unul dintre cele mai dificile şi mai de durată procese juridico-politice.

Într-o altă societate, chestiunea imaginilor şi a interceptărilor telefonice ce par să incrimineze doi foşti miniştri ar fi fost, de exemplu, apreciată în felul următor de către redacţia aflată în posesia lor accidentală. Ce este oare cu adevărat în interesul publicului: să i se aducă o confirmare video, nu însă dincolo de orice îndoială, a corupţiei ce domneşte la vârful elitelor politice sau să i se comunice că justiţia este înfăptuită în România în chip neglijent şi vinovat, fără atenţie la proceduri şi fără respect pentru dreptul la apărare şi pentru demnitatea personală a justiţiabililor? Publicul românesc este oare mai interesat de spectacolul corupţiei decât de calitatea actului de justiţie? Interesul său cel mai legitim este ca reputaţia unor politicieni relativ marginali să fie distrusă ori ca sistemul judiciar să funcţioneze potrivit legii şi cu garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti? Clubul Român de Presă nu pare să fi fost frământat de asemenea dileme etico-politice. Membrii săi împărtăşesc de altfel cu statul român, aşa cum acesta este reprezentat la CEDO, dezinteresul pentru particular, mai precis pentru drepturile, desfăşurate pe durată lungă, ale particularilor, ale cetăţenilor individuali. Interesul public este, pentru ei, sinonim cu interesul imediat al companiilor de presă.

Traficul şi votul

Două evenimente, de natură similară şi de importanţă comparabilă, au marcat politic ziua de 23 octombrie 2007. Mai întâi, Senatul a adoptat propunerea liberală de modificare a Codului Rutier. Cea mai importantă noutate priveşte mărirea vitezei maxime admise pentru circulaţia automobilelor în localităţi de la 50 la 60 de kilometri pe oră. În celelalte ţări europene, dezbaterile politice în materie se desfăşoară pe sensul contrar: după ce experţii au stabilit cu probabilitate că, în caz de accident, un vehicul ce se deplasează cu 30 de kilometri pe oră nu pune în pericol viaţa participanţilor la trafic, legiuitorii occidentali reflectează asupra oportunităţii de a limita la acest nivel de securitate viteza legală pe drumurile urbane. În Uniunea Europeană, producţia legislativă se organizează de regulă în jurul sporirii siguranţei persoanei, a siguranţei fizice în primul rând, dar şi a celei economice, politice, civile ori sociale sau vizează siguranţa proprietăţii şi a prestaţiilor publice. Senatorii români par în schimb mult mai interesaţi de fluiditatea traficului urban, decât de integritatea corporală a cetăţenilor angajaţi în respectivul trafic. Privirea senatorilor a fost orientată în această direcţie surprinzătoare de o colegă liberală, deşi, în descendenţa lui Locke, liberalii tind să înţeleagă valoarea, pentru ei centrală, a proprietăţii sub trei aspecte întrepătrunse. Mai întâi viaţa, apoi libertăţile şi, în sfârşit, bunurile, mobile sau imobile, constituie în indiviziune proprietatea privată, temei al unei bune guvernări (John Locke, Two Treatises of Government, edited by Peter Laslett, Cambridge University Press, Cambridge, 1988, pp. 350-351). Liberalii din România, de la prim-ministru şi până la Norica Nicolai, par însă a gândi proprietatea sub specia privilegiată a automobilului, a libertăţii de a-l produce şi de a circula cu el în cele mai convenabile condiţii, înaintea, dacă nu chiar pe socoteala vieţii.

Apoi, la sfârşitul zilei politice, preşedintele României a anunţat că a convocat oficial un referendum privind introducerea scrutinului majoritar în două tururi organizat în circumscripţii electorale uninominale. Şi în acest caz, iniţiatorul este preocupat mai degrabă de o modalitate, decât de un subiect politic. În alegeri, întrebarea corectă este, de obicei, "cine şi unde votează?", în măsura în care votul, înainte de a fi un producător de majorităţi şi de guverne, este un drept politic ce defineşte cetăţenia democratică ca atare. Cum îşi vor exprima electorii preferinţele, prin ce modalitate tehnică o vor face (reprezentare proporţională cu sau fără prag, scrutin majoritar, scrutin plural, vot unic transferabil etc.) trece drept o chestiune secundară, asupra căreia Parlamentul deţine o competenţă exclusivă. Obsesia românească, fără echivalent în alte părţi ale lumii, pentru "votul uninominal" nu a inclus niciodată discuţia de o importanţă politică covârşitoare asupra decupării circumscripţiilor uninominale: cine va face operaţiunea, după ce principii şi cu ce obiective, ştiut fiind din experienţa altor societăţi democratice că se poate imagina tehnic o desenare a districtelor electorale în aşa fel încât, de pildă, în nici unul dintre acestea cetăţenii români de limbă maghiară să nu constituie mai mult de o treime din alegători. Gravarea în teritoriu a limitelor şi mărimii circumscripţiilor poate suscita ori stinge curente politice semnificative. Miza sistemelor majoritare, în unul sau două tururi, este tocmai constituirea circumscripţiei, ca loc în care se garantează dreptul de vot, după o anumită regulă de geografie politică, nu modalitatea tehnică după care votanţii vor selecta numele candidaţilor.

Şi într-un caz, şi în celălalt, asigurarea unui drept, cel la integritate fizică şi cel la exercitarea liberă şi în condiţii de egalitate a sufragiului, este trecută cu vederea. Se înţelege de aici că, în pofida aparenţelor şi a schimbului frecvent de replici şi gesturi inamicale, politicienii români gândesc la fel. Ei au în comun ştiinţa practică de a nu se considera aflaţi în serviciul drepturilor şi libertăţilor celor mai concrete ale cetăţenilor individuali. Omul politic român nu raţionează decât în termeni de procese obiective: traficul şi votul sunt pentru ei fenomene din care orice prezenţă umană a fost evacuată.