Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

O crimă românească


Bogdan Suceavă

23.10.2010
Contemporanul. Ideea europeană, octombrie 2000
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În toamna aceea ne păsa de foarte puţine lucruri, pentru ca nu aveam nici măcar douăzeci de ani. După mintea noastră, o persoană importantă în unitatea militară era furierul secretarului de partid. La prima oră a dimineţii el avea obligaţia de a aduce din oraş, într-o raniţă uriaşă, întreaga corespondenţă a unităţii: scrisorile, vreo zece Scînteia, şi - de aur - un Sportul care mergea direct la comandant şi pe care am reuşit de vreo două ori să-l subtilizăm. (Era anul care avea să se încheie cu finala Stelei contra lui Milan.) În principiu, acest furier îndeplinea rolul lui Hermes: atâta vreme cât orice corespondenţă afară din unitate trebuia să aibă aprobarea unui ofiţer (vă rog citiţi aici că biroul de contrainformaţii, în lipsă de spioni americani care să dea târcoale gardurilor noastre strategice îşi justifica pâinea cea de toate zilele pe spinarea soldatului atins de dorul scrisului) - furierul cu presa comitea marea ilegalitate de a scoate din unitate zeci de plicuri de corespondenţă neaprobată. Am cunoscut trei astfel de furieri în anul acela şi toţi au făcut dezinteresat acest serviciu.

Noul furier a fost numit în ianuarie şi toată lumea era interesată de persoana sa. Când l-am văzut întâia dată mărturisesc că am fost dezamăgit: un băiat înalt, dar firav, brunet şi cu ochii mari, nevinovaţi, pe care te-ai fi aşteptat ca raniţa cu ziare să-l răstoarne. Am reţinut aerul lui de copil recrutat înainte de vreme, sau poate aruncat în viaţă înainte de vreme. Obişnuia să ia loc pe un scaun şi să stea nemişcat, cu privirea în gol, ca şi cum timpul lui ar fi fost infinit şi ca şi cum ar fi avut înainte o veşnicie. O vreme am lucrat în preajma lui şi l-am observat la început fără curiozitate, apoi cu simpatie: în acea lume de epoleţi şi răcnete îmi părea că va rămâne pe veci un nevinovat. Nu avea nici o idee că se expune vreunui pericol scoţând scrisori din cazarmă. Nu credea că ofiţerul de contrainformaţii face presiuni asupra unor soldaţi pentru a da informaţii despre alţii. Nu credea că secretarul de partid (cel pentru care lucra) nu era străin deloc de a face acelaşi lucru. În acest sens, noul furier, Cristi, era un nevinovat pe veci.

Secretarul de partid al unităţii, căpitanul Ivan, era un perfect Ianus. Auzea doar ce dorea şi spunea doar ceea ce dorea să spună. Nu cred că era un tip comod pentru cei cu care lucra, deşi faţă de şefi arbora acea obedienţă lipsită de demnitate care e adevăratul blazon al ofiţerilor armatei române. (Nu-mi imaginez ca un căpitan în armata chezaro-crăiască să se fi înclinat când saluta. La români mulţi dintre noi am văzut asta.) Nu era niciodată clar unde se termina relaţia de muncă şi unde începea instinctul de slugărnicie al celor fierţi de veacuri în cazanul Isarlâkului. Căpitanul Ivan avea şi el punctul lui slab: în calitate de secretar de partid, era în urmă cu anii la caietele de învăţământ politico-ideologic. Faptul era periculos pentru el, amuzant pentru furierul lui. Îi păsa extrem de puţin de N.Ceauşescu şi habar n-avea ce spunea marele şi îndepărtatul lui şef în acele cuvântări kilometrice; în schimb putea oricând să dea o expunere de trei ore fără pauză despre gândirea secretarului general, într-o improvizaţie ce ar fi amintit de un Nae Ionescu rătăcit în labirintul marxismului de operetă.

Să ştii că noul furier e pila căpitanului, mi s-a spus. Nu îi spune nimic, pentru că îi va repeta căpitanului totul, cuvânt cu cuvânt. Am crezut fiecare zvon şi cred că în primele zile întreaga mea reticenţă s-a bazat numai pe reputaţia din companie a acestui copil mare cu aer pierdut. Probabil era multă invidie: după cele trei luni de instrucţie de tip infanterie, toţi militarii primeau diverse sarcini. Cele mai dure erau serviciile de noapte în anumite zone ale Bucureştiului, sau gardările de trenuri de marfă. Pe lângă acestea, plimbarea prin oraş cu ziare şi scrisori în spate era ca o stare de graţie. Nu puteau pune această alegere decât pe seama unei relaţii neapărat oculte.

Nu cred că noul furier l-a informat pe secretarul de partid niciodată, deşi e posibil ca acesta să fi încercat să-şi asigure unele servicii. Dar aerul pierdut şi incapacitatea de a face rău erau atât de bine înrădăcinate în Cristi, încât după câteva zile am început să am încredere în el. Nu era doar sentimentul meu. L-am amestecat în jocurile noastre nocturne de whist şi în glumele noastre soldăţeşti, în bătăile cu perne şi în problemele noastre sentimentale: nu era el oare Mesagerul?

Întreaga lui familie se afla la Buzău. Tatăl lui îl cunoscuse cândva, în trecut, pe căpitanul Ivan. Locuiau încă în oraşul în care căpitanul probabil îşi începuse cariera: o familie obişnuită, mamă, tată, o soră şi el. Fusese probabil rugămintea tatălui către căpitan de a avea grijă de Cristi. Pentru anumiţi indivizi, singura formă de a avea grijă de cineva ar fi aceea de a pune persoana protejată să-ţi facă cafelele. Oricum, căpitanul nu concepea şi nu-şi imagina că face altceva decât se aştepta de la el. Conştiinţa lui era limpede ca cristalul. În plus, se considera un personaj practic: la ce bun o clipă pierdută pe reflecţie? Era genul de om care servea partidul ca urmare a unui viol: i s-a propus s-o facă şi el s-a lăsat luat de val, a acceptat pentru că era mai sus, mai bine, mai mult, fără să reflecteze şi făcându-sen-are habar. Partidul îl violase şi lui nu-i păsa. Acest fel de oameni au rămas şocaţi după decembrie '89, şi unii dintre ei se află încă la marginile filozofiei de tejghea în corolarul ideologiei de altădată. Faptul că din confuzia şi exaltarea lor s-au născut tragedii nu a fost subliniat destul.

Într-o seară l-am văzut pe Cristi cu două raniţe imense: mergea să cumpere pui pentru căpitan de la aprovizionarea unităţii. În altă noapte a venit să doarmă la noi în dormitor. În general, frigul sau zgomotul sau mirosul îl făceau să caute mai degrabă prezenţa militarilor cu termen redus decât a trupei, ale căror dormitoare adăpostind uneori peste 70 de oameni erau la limita salubrităţii. Într-o seară ne-a adus ciocolată: o găsise în oraş. Nu vroia bani pe ea, nu vroia să ne-o vândă. Ne-a întrebat: Când facem următorul whist? Părea că pluteşte deasupra lumii aceleia în care se urla şi se insulta, deasupra acelei Balcanii înarmate, o Balcanie călărită de demonii unui sfârşit de timp.

Altă dată la ceasul stingerii, mi-a povestit despre cum picase la facultate prima oară. Am înţeles că era îngrijorat de proba de matematică de la admiterea la A.S.E., care nu conţinea decât algebră şi analiză: i-am propus să lucrăm împreună. El ar fi urmat să ceară aprobare pentru concediu de studii de la comandant pentru perioada imediat precedentă examenului. Noi doi am fi încercat să lucrăm toată matematica necesară şi, până pe 15 iulie, am fi acoperit totul. Trebuie să spun că proiectul a fost acoperit în bună măsură: am lucrat enorm anul acela, în cele mai puţin culturale condiţii care se pot imagina. Faptul că anul acela am lucrat cu el şi că am citit mult G.Garcia Marquez a fost singura mea evadare. Consider că, prin munca noastră, el mi-a făcut un serviciu.

Povestea noastră pare stranie, pentru haosul care domneşte în cazărmile armatei noastre: am făcut o treabă destul de bună. Am început cu algebra, unde am lucrat atent de la ecuaţiile de clasa a noua, trecând prin calculul matriceal, până la structuri algebrice. În paralel am avut grijă şi de analiză, unde îmi aduc aminte şi îmi reproşez că n-am mai avut vreme să discutăm în detaliu cele două teoreme de substituţie de la integrarea definită care erau perla coroanei în materia de clasa a douăsprezecea. (Această eroare de strategie - care mi-a aparţinut - avea să-l coste două puncte din zece la proba de matematică în sesiunea de admitere din vara lui 1989. Această eroare de planificare avea sa conducă la consecinţe inimaginabile.)

Adevărul e că pe lângă noi a început o adevărată industrie de meditaţii în sistem de muncă voluntară la care îşi aduceau o amplă contribuţie alţi colegi. Cred că plutonul cu termen redus medita gratis şi profesional nu doar la matematică, dar şi la franceză sau geografie. (Nu îmi amintesc detalii asupra acestor specialităţi, au trecut mai bine de zece ani de atunci şi - ca şi acum - mă interesa cu adevărat doar matematica.) Dar ştiu sigur că cel puţin trei ofiţeri au apelat la serviciile noastre, alături de cel puţin patru sau cinci militari în termen. Pentru aceşti militari era o problemă de evadare: dacă ar fi reuşit la facultate, s-ar fi liberat pe 1 septembrie 1989, după numai un an, patru luni mai devreme decât durata stagiului normal. Cred că tuturor celor care învăţau pentru admitere în primăvara lui 1989 scurtarea stagiului militar le era serioasă motivaţie.

Îmi aduc aminte că i-am spus lui Cristi într-o seară, când ne cădea capul de oboseală în încăperea comitetului de partid, unde lucram analiză sub mutrele lui Ceauşescu: Cred că trebuie să te duci de aici. Nu cred că e bine pentru mintea ta să stai un an şi patru luni cu ăştia. Îmi aduc aminte că a zâmbit trist şi nu a spus nimic. Remarca fusese de domeniul evidenţei.

Apoi a venit telegrama aceea. Tatăl lui Cristi murise. Telegrama a ajuns la mine şi eu a trebuit să i-o dau. A rămas o clipă ca paralizat, apoi ochii i s-au umplut de lacrimi. S-a aşezat pe jos pe coridor într-o stare de blocaj din care n-a ieşit multă vreme. I-am şters lacrimile. Când căpitanul a aflat ce s-a întâmplat, reacţia lui a fost cea mai omenească posibil: i-a acordat un bilet de voie. A încercat să-l îmbărbăteze, dar cuvintele lui nu erau pentru asta.

Cristi a plecat acasă la acea înmormântare neaşteptată. Când s-a întors mi-a spus ca mama şi sora lui nu se vor descurca deloc uşor după moartea tatălui.

Ulterior, căpitanul Ivan a renunţat la serviciile lui de furier. Căpitanul era un om practic, care n-avea ce face cu un om moale, un tânăr care învăţa la geografie în loc să-i ţină caietele de învăţământ politico-ideologic, care se mişca încet cu sacoşele cu pui, care freca prea puţin nessul şi căruia în plus îi murise singura protecţie. Cristi a fost mutat la o unitate de misiune în oraş. Lipsit de instrucţia unor luni bune de armată, îmi imaginez un miel trimis la vânătoare.

În general, nici unul dintre noi n-am învăţat nimic de specialitate în armată. Militarii cu termen redus ar fi trebuit să aibă parte de instrucţia necesară unor viitori ofiţeri în rezervă. În toate acele luni nu am văzut nici o hartă militară şi nu am fost niciodată instruiţi aşa cum ar fi trebuit să fie nişte potenţiali ofiţeri. Am spălat însă foarte mult chiuvete, coridoare, toalete. Suspectez că la fel de bine pregătiţi erau şi ofiţerii noştri. Nu cred că această problemă structurală era specifică doar nouă şi nu cred că lucrurile s-au schimbat în ultimii zece ani.

M-am despărţit de Cristi la începutul lui iulie, atunci când militarii cu termen redus au ieşit din cazarmă. Când ne-am văzut atunci el purta haina lui militară cusută la cot iar eu bluza mea blue jeans adusă din R.D.G. I-am lăsat o listă extrem de clară cu ce avea de repetat şi de lucrat singur.

Ştiu că doar pentru el am regretat că plec din cazarmă: ar mai fi avut nevoie de mine câteva săptămâni. În balamucul acela, simţeam că ar fi ceva de salvat. Că toate acestea ţin de resortul unei morţi aflate atât de aproape, că absenţa timpului suficient de studiu în cazarmă ar fi putut să-i fie cuiva fatal în lumea României socialiste - nu era nimănui clar pe atunci. Poate nici acum faptul nu e evident.

În cursul verii Cristi a primit concediul de studii solicitat. A încercat la A.S.E. şi a pierdut admiterea pentru douăzeci de sutimi. Ne-am revăzut după probă la Universitate, şi am discutat despre proba de mate. Am fost îngrozit: mi s-a părut că responsabilitatea îmi aparţinea. În examen greşise două probleme şi programul de recapitulare pe care i-l indicasem nu fusese completat în timp util. Eu fusesem nerealist. El s-a întors în cazarmă, la misiunile lui de pază şi ordine. Urma să se libereze în ianuarie 1990 şi dorea să încerce din nou în iulie 1990. Urma să mai stăm de vorbă după ce el s-ar fi liberat.

Primul meu semestru la facultate a fost extrem de interesant. Am avut parte de un curs de analiză matematică predat de Prof. Solomon Marcus. Tot toamna aceea am fost implicat într-un proiect special: la invitaţia Acad. Nicolae Teodorescu numărul 3/1990 al Gazetei matematice a fost redactat de studenţi. Când a avut loc revoluţia, tocmai încheiasem redactarea materialului. Pe 23 decembrie am participat la redactarea unui prim proiect de constituire al Ligii Studenţilor de la Matematică. Aveam douăzeci de ani şi vedeam revoluţia cu totul altfel decât cei care trăgeau sforile.

Pentru unităţile militare de la Băneasa, confuzia a fost generală. Scoşi din cazarmă, aduşi înapoi, menţinuţi în rezervă, urcaţi în camioane sau autobuze, ţinuţi în alarmă şi nedormiţi, ofiţerii şi soldaţii au fost supuşi unei presiuni greu de descris.

Căpitanul Ivan fusese şi el pătruns până peste poate de febra revoluţiei. A luat comanda unei companii (ce mai putea face oare un secretar de partid după ce ştia bine ce se întâmplase) şi l-am reîntâlnit în dimineaţa de 24 decembrie 1989 în apropierea Universităţii. El mi-a spus că în cursul nopţii Cristi a murit în luptă.

Compania îmbrăcată în damnatele uniforme gri-bleu primise misiunea să protejeze clădirea unuia dintre hotelurile de pe Strada Academiei, cel al cărui nume cred că era Nehoiu. E vorba de o intersecţie foarte periculoasă în structura unor lupte de stradă, cea unde se află acum Banca Turco-Română, şi care în decembrie 1989 a fost un focar al luptelor zile în şir. Exaltat de momentul măreţ, căpitanul a pus câte un soldat la fiecare fereastră a hotelului. Devotamentul pentru revoluţie al fostului secretar de partid era de granit. Ne putem imagina lesne cât se pricepea acel funcţionar al partidului comunist la lupte de stradă şi putem crede că în cursul nopţii şi-a expus soldaţii în mod inutil. Lui Cristi i-a atribuit o ieşire către o terasă. Dintr-una dintre clădirile de pe stradă cineva (cine?) trebuie că a văzut un militar M.I. făcând mişcări ciudate undeva la înălţime. Psihoza cu teroriştii era foarte vie în seara de 24 decembrie 1989. Glonţul a trecut prin cască şi a penetrat frontal cutia craniană. Pe lista oficială a victimelor M.I. în decursul revoluţiei numele lui Cristi figurează la poziţia 41.

Se trăgea încă. Ieşisem de la Universitate şi încercam să ajung spre Biblioteca Centrala Universitară, a cărei clădire arsese. Acum stăteam pe un scaun de bar golit, alături de câţiva militari năuciţi de somn şi şocaţi de moartea unuia dintre camarazii lor. Era dimineaţa de 25 decembrie. Pe fruntea căpitanului erau multe broboane de sudoare. Cascheta de miliţian era dată pe ceafă şi stătea strâmb.

L-am privit în ochi. I-am spus că probabil Cristi fusese cel mai slab instruit militar din toată unitatea şi că eu nu l-aş fi trimis pe acea terasă. Nu a răspuns nimic şi s-a uitat la mine ca şi cum n-ar fi avut sens ce spun. Mă mai privise de câteva ori aşa în trecut. Părea un om care se îndreaptă spre ceva şi remarcile mele îl întrerup.

Există o fotografie a agenţiei olandeze de ştiri, pe care am regăsit-o la o expoziţie de la Arhitectură din vara lui 1990. Fotografia e realizată câteva ore înainte de momentul fatal. Fotograful olandez a centrat prim-planul pe Cristi, care are aceiaşi bocanci scâlciaţi pe care îi ştiam din vară. Stă în genunchi şi are Kalaşnikovul în poziţie de tragere, cel mai probabil undeva pe Calea Victoriei, către Sărindar, dar nu pot fi sigur de locaţie. Multă lume în jur, civili, la nivelul străzii, revoluţia română în direct, agitaţie, haos, încurcătură, confuzie. În fotografie nu se vede nici un alt militar. Toată acea mulţime, turmă de oi venită aval, se uită undeva în sus, ca şi cum s-ar fi tras de pe un acoperiş, de la dracu' sau poate dinspre ceruri. Privirea lui Cristi e fixată pe acel loc nedefinit. Eu îl cunosc bine. Aşa cum îl ştiu eu, pot să spun că nu vedea nimic precis, că nu anticipa nimic din pericolul care venea de acolo. Ochii lui căutau.

Mai târziu, căpitanul avea să-i dea ordinul să ia poziţie pe terasă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Merită să aspiri la gloria literară?, Giacomo Leopardi, traducere de Adriana Cârcu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre Frică şi cântece de adormit, Vlad Bălan (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro păcat că bicicletele nu au număr, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cordonul zombilical, Călin-Andrei Mihăilescu (4.8/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gustul ploii, Argentina Firuță (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer