A fost odată ca niciodată o prinţesă micuţă care se numea Păpădina şi care trăia
într-un castel alături de tatăl ei, împăratul. Păpădinei îi plăcea foarte mult să se joace cu păpuşile. Numai că nu doar îi plăcea să se joace, dragostea ei pentru păpuşi mergea până acolo încât îşi dorea să fie ea însăşi o păpuşă! Avea o mulţime de păpuşi, dintre care multe făcute de ea. Tot timpul modela figurine din lut sau din ceară, le punea păr, tăiat chiar din părul ei lung şi blond, le pieptăna şi le croia rochii şi jachete. Când obosea, se aşeza pe divanul ei, între păpuşi, şi stătea ceasuri întregi nemişcată, astfel încât dacă cineva intra atunci în odaia ei,
nu-şi dădea seama că acolo se afla şi o fată în carne şi oase... Ei, şi tot
jucându-se cu păpuşile, Păpădina ajunse fată de măritat. Şi nu apucă bine tatăl ei, împăratul, să dea sfoară în ţară că vrea
să-şi mărite fata, că şi începură să pice peţitorii.
Când un prinţ o vedea înaintând în rochia ei din dantele, cu umeri goi, cu faţa ca de ceară şi părul pieptănat
într-o mulţime de cozi până în pământ, aproape argintii de blonde ce erau, holba ochii iar gura începea să i se sprijine de urechi. Dar când Păpădina cădea pe un scaun ţeapănă,
ţinându-şi braţele cu palmele în sus, privind pe lângă el şi surâzând enigmatic, fără vreo legătură cu ce se discuta, prinţul îşi aducea aminte de nişte treburi grabnice şi îşi scurta vizita, spre disperarea împăratului.
Într-o zi, la o serbare, Păpădina stătea
într-un cerc de oaspeţi, şi mai însufleţită ca de obicei, rostea o mulţime de vorbe de duh, la care tatăl ei dădea mulţumit din cap, când, se ridică brusc, se duse la o masă şi scoase de pe o tipsie,
dintr-o grămadă de fructe, un bostan mic, auriu care îi atrăsese atenţia. Ieşi cu bostanul în mână fără să scoată un cuvânt, lăsând în urmă doar o tăcere de gheaţă în care se rostogoleau fructele.
Merse în odaia ei pipăind îngândurată bostanul şi se apucă să facă din el capul unei păpuşi, pe care o întregi apoi cu ceară de acelaşi auriu palid. Când păpuşa fu gata, se dovedi a fi un prinţişor tare nostim şi care arăta ca viu, numai că nu se putea mişca. Îi dădu numele Aurin şi îl aşeză între celelalte păpuşi. Era cea mai izbutită păpuşă pe care o făcuseră vreodată mâinile ei atât de iscusite. Păpădina îl privi cu atenţie şi simţi dragostea pentru Aurin ieşind prin vârfurile degetelor ei vrăjite, în lujeri de bostan,
încolăcindu-se pe baldachin, pe balustrade, pe stâlpi şi pe turnuri, astfel că a doua zi întregul castel era plin de lujeri şi flori de bostan.
Împăratul şi dregătorii se mirară cum de crescuseră lujerii peste noapte şi se gândiră
să-i dea jos dar văzând că florile luminau ca nişte lămpi şi înveseleau castelul, îi lăsară în pace.
Păpădina cosea de dimineaţă până seara târziu în patul ei plin cu păpuşi, cu Aurin lângă ea. Iar când veneau peţitorii ieşea la dânşii cu Aurin în braţe şi vorbea cu ei - sau mai bine zis tăcea cu ei -
admirându-şi păpuşa.
- Păpădina e îndrăgostită de o păpuşă! spuneau unii.
- Păpădina, deşi e fată de măritat, încă se joacă cu păpuşile, spuneau alţii.
În castel începură a se întâmpla lucruri ciudate.
Într-o dimineaţă, împăratul şi alţi curteni se treziră că purtau pe cap bostani în loc de turbane iar
într-o altă zi, când o ceată de prinţi urcară scările încărcaţi cu daruri pentru Păpădina, o mulţime de bostani se rostogoliră spre ei
dându-i de-a berbeleacul până afară din castel. Noaptea, castelul era bântuit de umbre lungi, cu capete rotunde iar dimineaţa câte un dregător se întreba de ce îşi simte gâtul aşa de ţeapăn şi descoperea că dormise cu capul pe un bostan în loc de pernă...
Împăratul îşi iubea foarte mult fiica şi neştiind ce să facă să o vadă fericită, merse la o vrăjitoare vestită şi o rugă
să-l transforme pe Aurin
într-un prinţ în carne şi oase pentru ca Păpădina să se poată mărita cu el.
Când auzi una ca asta, vrăjitoarea cea vestită, uscată şi răsucită, sări cât colo şi ţipă:
- Iaaaaah! O păpuşă, zici? Hi! hi! Vrei
să-ţi măriţi fata cu o păpuşă? Hi! hi! Aşa am să fac!
Vrăjitoarea puse ceaunul pe pirostrii, îl umplu cu apă, apoi ieşi şi culese în toiul nopţii o mulţime de buruieni şi aduse zece pisici negre pe care le aşeză în cerc în jurul ei, să miorlăie câtă vreme îşi va face vrăjile. Le puse pe pisici să privească toate odată către lemne iar focul se aprinse de la ochii lor. Dar în curând un şoarece trecu pe acolo adulmecând fiertura din ceaun şi o pisică sau două se luară după el. Prinţesa se transformă
într-o păpuşă care stătea faţă în faţă cu Aurin
ţinându-se de mâini.
Împăratul merse iar la vrăjitoarea cea vestită. Ea prinse de data aceasta douăzeci de dulăi negri şi răi şi îi puse în cerc. Totul merse cum trebuia dar pe la mijlocul vrăjii, nu se ştie cum şi de unde, un iepure trecu prin preajmă şi un dulău fugi după dânsul. Cele două păpuşi prinseră o viaţă a lor, noaptea ele se mişcau şi vorbeau.
Vrăjitoarea îi promise împăratului că va face vrăji până când prinţesa Păpădina va reveni la vechea ei înfăţişare şi împăratul se mai linişti întrucâtva. El o pofti pe vrăjitoare chiar în castel pentru
a-şi face treaba în siguranţă. De data aceasta ea strânse în jurul ceaunului treizeci de vrăjitoare înfiorătoare, care mai de care mai uscată şi mai încârligată şi totul merse bine dar spre sfârşit un bostan se desprinse de sus, de pe un vrej şi căzu în ceaun
împroşcându-le cu fiertură clocotită. Cele treizeci de vrăjitoare înfiorătoare, uscate şi încârligate căzură pe spate şi se transformară în păpuşi împreună cu împăratul şi toată curtea.
Iar Păpădina şi dragostea ei, Aurin au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi - deşi nu ştiu dacă ar fi potrivit să zic aşa, pentru că păpuşile nu îmbătrânesc - în odaia lor cu păpuşi, din castelul cu păpuşi care a rămas acolo, la locul lui şi în care nu a mai intrat nimeni, niciodată, deoarece localnicii se temeau ca nu cumva să se lipească vreo vrajă de ei şi să împărtăşească aceeaşi soartă...
(povestea a fost ilustrată de Ráduly Melinda) 
