Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

O călăuză printre meandrele filmului


Lucian Mircu, pe marginea unei cărţi de Marian Rădulescu

24.11.2010
Editura Theosis
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marian Rădulescu
Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc
Editura Theosis, 2010



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Prezentarea volumului de către autor

Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc este un medley de comentarii pe marginea unor filme (noi şi vechi), a personalităţii unor cineaşti precum şi a unor cărţi de film din România. O parte din articole au apărut, într-o primă variantă, pe portalul LiterNet şi pe site-ul CineTipar.

Primul capitol evocă "filmele copilăriei" şi cele dintâi întâlniri cu cinematograful.

Urmează, în capitolul al doilea, câteva "schiţe de portret" ale unor cineaşti precum Florin Piersic, Sergiu Nicolaescu, Mircea Albulescu, Claudiu Bleonţ, Dan Nuţu, Petre Nicolae, Dragoş Pâslaru aka Monahul Valerian, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Adrian Enescu, Nicolae Mărgineanu, Mircea Daneliuc şi monahul cinefil Nicolae Steinhardt.

La începutul capitolului al treilea am inclus un "recurs la fair play" - o privire personală asupra clasamentului "celor mai bune filme româneşti din toate timpurile", alcătuit de un grup de critici români de film cu câţiva ani în urmă. Apoi am propus o retrospectivă de 20 de titluri de filme româneşti realizate înainte şi după 1989: Meandre (Mircea Săucan, 1967), Nunta de piatră (Dan Piţa şi Mircea Veroiu, 1972), 100 de lei (Mircea Săucan, 1973), Singurătatea florilor (Mihai Constantinescu, 1976), Seria Ardelenilor: Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Artista, dolarii şi ardelenii (Dan Piţa, Mircea Veroiu, 1978-1981), Ma-ma (Elisabeta Bostan, 1977), Rătăcire (Alexandru Tatos, 1978), Sfîrşitul nopţii (Mircea Veroiu, 1983), Faleze de nisip (Dan Piţa, 1983), Dreptate în lanţuri (Dan Piţa, 1984), Pas în doi (Dan Piţa, 1985), Imposibila iubire (Constantin Vaeni, 1984), Secretul armei... secrete (Alexandru Tatos, 1989), E pericoloso sporgersi (Nae Caranfil, 1993), Fii cu ochii pe fericire (Alexandru Maftei, 1999), Amintiri din Epoca de Aur (Hanno Höfer, Ioana Uricaru, Constantin Popescu, Răzvan Mărculescu, 2009), Capcana (Leontina Vatamanu, Ion Terguţă, 2009), Weekend cu mama (Stere Gulea, 2009), Poliţist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009) şi Zapping (Cristian Mungiu, 2000).

Capitolul al patrulea evocă alţi cineaşti şi alte filme prin grila unor cărţi în care noi schiţe de portret sunt dedicate (de către autorii lor: Eva Sârbu, Valentin Silvestru, Simona Chiţan, Mihaela Michailov, Mircea Patrichi, Ludmila Patlanjoglu, Virgil Petrovici, Cristian Mungiu, Iulia Blaga, Lucian Pintilie, Silvia Kerim, Eugenia Vodă) lui: Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Ştefan Iordache, Clody Berthola, Valentin Teodosiu, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos.

În fine, volumul se încheie cu un eseu ce pune în balanţă repertoriul de cinema din ultimii ani ai "Epocii de Aur" şi din primii douăzeci de ani ai epocii "de tranziţie". (Marian Rădulescu)

****

O călăuză printre meandrele filmului

Cinefilul e pe cale de dispariţie. Locul său pe scara involuţiei e luat de o specie nouă, mutantă: cinevoratorul. Îl puteţi recunoaşte după hămeseala cu care înfulecă, fără discernământ, orice film i-ar ieşi în cale. Cinevoratorii născuţi după 1989 au o scuză: au crescut cu cinematograful de consum. Le-ar fi şi greu să pătrundă în Zonă fără o călăuză pricepută. E vorba de Zona filmului desăvârşit, Zona "filmului ca icoană", cum îi place lui Marian Rădulescu să o numească. Ceea ce ţineţi în mână nu este o carte. Pseudokinematikos este o hartă. Cine se apleacă asupra ei cu atenţie va descoperi comorile uitate ale filmografiei româneşti din perioada comunistă. Şi va desluşi valorile autentice şi neperisabile ale cinematografului dintotdeauna.

Astăzi, în ciuda crizelor de tot felul, se consumă mai mult cinema ca niciodată. România, de exemplu, a înregistrat în 2009 o creştere a numărului de spectatori cu 39% (cea mai mare din U.E.). Chiar şi în 2010, an de cruntă recesiune economică, consumul de cinema a continuat să crească, cu 21% în primele şase luni. Uzina hollywoodiană de vise lucrează la capacitate maximă pentru a astâmpăra foamea globală de cinema. Dar câte din aceste (super)producţii hrănesc cu adevărat spectatorul? Câte îi satură pofta de elevaţie spirituală? Câte îl împlinesc lăuntric? Prea puţine, din păcate. Tot mai puţine. În schimb, se fac pe bandă rulantă produse după aceeaşi reţetă, ambalate în culori sclipicioase şi consumate rapid de o generaţie grăbită. După un regim comunist de privaţiuni, publicul românesc "liber" s-a aruncat într-un banchet desfrânat. Fast-food, fast-cinema. Şi, vorba lui Marian Rădulescu, fals-cinema (sau pseudokinematikos). Nu întâmplător, ritualul de consum are loc în spaţii standardizate şi impersonale (multiplex-uri), care funcţionează după acelaşi principiu ca McDonald's. Nu întâmplător, ritualul de consum este asociat cu gustări crocante şi artificiale: popcorn, chips-uri etc. "Suntem ceea ce mâncăm" obişnuieşte să remarce autorul-călăuză.

Industria s-a adaptat complet la noul ritm. Filmele au devenit aglomerări de efecte speciale şi replici savuroase, montate hiper-rapid pentru a fi cât mai ingurgitabil. Sunt gustoase ca o şaorma şi la fel de "sănătoase". Asistăm la o epidemie de intoxicare cu imagini. The more I see, the less I know (Snow (Hey Oh) - Red Hot Chilli Peppers, Stadium Arcadium, 2006). Fals-cinema-ul ne fură ochii şi, inevitabil, sufletul. La finalul unui pseudo-film, în loc să se simtă mai împlinit, spectatorul-consumator e golit. De gânduri, de reflecţii, de sine. În timp ce consumă, spectatorii sunt şi ei consumaţi. Mai mulţi critici au observat că "(...) am intrat într-o eră în care nu se mai fac filme mari; cel mult, filme uluitoare" (Stephanie Zacharek, www.movieline.com). Autorul acestei cărţi nu e atras de "filme uluitoare". Rezistă fără efort în faţa publicităţii tot mai abile şi a modelor din cinema. Pur şi simplu refuză contactul cu ele. La început, mi s-a părut radical gestul său de a nu da nicio şansă filmelor actuale, doar pentru că oferă incomparabil mai mult noroi decât trufe. Pe urmă am înţeles: Marian nu le poate înghiţi. Îi provoacă instantaneu alergii, ca după ingerarea unor ciuperci necomestibile. One man's meat is another man's poison e replica sa favorită la încercările celorlalţi de a-l îmbia cu "noutăţi".

Filmele de divertisment trădează chiar şi din etimologie (latinescul divertere) adevărata lor funcţie: aceea de a te abate de la drum. Marian nu se lasă nicicum distras de luminile false ale bâlciului cinematic. Pentru el nu există semi-reuşite, filme OK sau "aproape bune". El vede cu claritate graniţa dintre cinema şi pseudo-cinema. Cu harta sa în faţă îţi este mai uşor să deosebeşti filmele goale de cele întregitoare. Filmele care spală pe creier de cele care hrănesc spiritul. Filmele "de unică folosinţă" de cele care invită la noi şi noi revizionări. Când majoritatea se prosternează în faţa NOULUI, când totul se întâmplă ACUM, Marian priveşte înapoi, fără mânie. Când toată lumea adulează "Noul Val" de regizori, autorul îşi aminteşte de Meandre, Concurs ori Sfârşitul nopţii. Capodoperele de acum trei-patru decenii n-au cum să intre în meniul unui cinevorator pentru că le-ar considera vechi, expirate, dinaintea erei noastre. Pseudokinematikos şterge cu bucurie praful de pe aceste "antichităţi" - cum îi place autorului să le alinte, duios-ironic. E ca un catalog numismatic pentru un arheolog care vrea să deosebească o monedă originală de o piesă contrafăcută.

Până la urmă, ceea ce face Marian e muncă de restauraţie a unor opere pe nedrept îngropate în ultima jumătate de veac. Pentru autor e o datorie de onoare să aşeze la locul lor filme şi regizori rătăciţi pe coridoarele memoriei colective. Din perspectivă temporală, această selecţie de cronici poate părea paseistă sau retro. Dar autorul nu cade în obsesia pentru o anume vârstă a cinematografului. Pentru că cinematograful adevărat nu are vârstă. Chaplin, Kurosawa, Fellini, Tarkovski, Bresson sau Bergman sunt la fel de actuali precum Mozart, Rembrandt sau Dostoievski. În ciuda titlului, Pseudokinematikos explorează exclusiv Zona cinema-ului viu, adevărat. Teritoriul cartografiat de autor (filmografia românească din şi de după "Epoca de Aur") este unul mai degrabă personal decât exhaustiv. Pentru cine vrea să cerceteze Singurătatea florilor, 100 de lei, Nunta de piatră, Pas în doi şi multe alte "filme de aur", nu îmi pot imagina o călăuză mai devotată şi mai competentă. Reflecţiile sale lucide şi cuprinzătoare nu se opresc doar la munca regizorilor. Pentru ca harta să fie completă îi include în peisaj şi pe ceilalţi cineaşti, adesea neglijaţi de critica de specialitate: operatori, scenografi, compozitori de muzică de film sau autori de cărţi dedicate filmului. Indicii de orientare sunt presărate la tot pasul (atenţie la notele din subsolul paginii!).

Avertisment: ca orice hartă, trebuie să ştii cum să o citeşti. Pentru cel care o ţine invers sau nu-i cunoaşte legenda (care explică semnele de pe hartă) e inutilizabilă. Cel care o foloseşte corespunzător însă, nu se va mai rătăci în labirintul vizual contemporan, în giganticul mall de imagini care ne înconjoară. Pseudokinematikos are puterea de a restabili punctele cardinale pentru o generaţie debusolată. Mai mult, are puterea de a transforma un cinevorator în cinefil. Precum Călăuza lui Tarkovski sau Puştiul din Concurs, autorul oferă repere. Preţioase repere. Prin această hartă le va (re)cunoaşte şi cititorul. Va şti să se orienteze în hăţişul cinematic şi să deosebească filmele-icoană din abundenţa de false icon-uri. Mai important, va învăţa să selecteze ceea ce vede. În acest ev al dictaturii imaginii avem nevoie mai mult ca oricând de o călăuză. Cronicile lui Marian Rădulescu vorbesc mereu despre unul şi acelaşi lucru: sensul adevăratului cinema este de a lumina şi ilumina. De a atrage reflecţia, nu de a distrage. De a educa gustul, nu de a îl perverti. De a curăţi ochiul, nu de a-l sminti. (Lucian Mircu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer