Microficţiuni
Editura Vellant, 2010
Traducere din limba franceză de Irina Mavrodin
Citiţi postfaţa acestei cărţi.
*****
Prezentare autor
*****
Intro
Microficţiuni este o culegere de scurte proze, aşa cum indică şi titlul, conţinând 500 de texte a câte o pagină faţă-verso fiecare. Deşi nu sunt traversate de un fir narativ comun, cele 500 de proze scurte alcătuiesc o vastă frescă a lumii contemporane, evidenţiind viciile, dar şi calitatea umană a unei societăţi în degradare. Volumul abordează teme tabu precum sexualitatea, relaţiile de cuplu ostile sau stranii, paternitatea şi maternitatea privite cu răceală, fără clişee, greutatea de a accepta îmbătrânirea etc.
*****
Alzheimer izolat fonic
Neurologul mi-a confirmat azi după-amiază că am maladia Alzheimer. Mi-a prescris medicamente care îi vor încetini evoluţia în următorii doi ani. Când m-am întors acasă, soţia m-a prevenit că nu se va ocupa de mine. Trebuie să spun că de cincisprezece ani nu mă mai iubeşte, şi că rămân totuşi cu ea pentru că nu pot renunţa la această casă, cumpărată în rate, pe care tocmai le-am terminat de plătit. S-a supărat pe cei doi copii ai noştri, n-am ştiut niciodată de ce. Dar mi-a interzis să intru în contact cu ei. Mă tem de ea, pentru că, atunci când e mânioasă, mă şi loveşte. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să o lovesc şi eu, căci mi s-ar părea că dau în mama.
- Ocupă parterul şi primul etaj.
Dar eu mi-am amenajat subsolul după gustul meu. Ba chiar l-am şi izolat fonic, ca să pot cânta la vioară fără ca ea să apară ca o furie şi s-o rupă în două pe coapsă. Adeseori rămân acolo mai multe zile la rând. Mănânc pâine, jambon, brânză, mere. Am un vas de fiert apa electric şi pot să-mi fac cafea şi supe. M-aş duce la Villejuif din când în când. Aş respira alt aer, m-aş simţi depeizat, aş bea un pahar de vin alb la tejgheaua din Balto, ba chiar aş putea să cumpăr ziarul, să mă aşez pe o bancă şi să ascult oamenii vorbind. Dar ea preferă să nu ies din casă. Când mă vede că mă plimb prin grădiniţă, aruncă pe mine o căldare de apă rece ca gheaţa, de parcă aş fi un câine. Mi se întâmplă să plâng, dar ea crede probabil că lacrimile mele sunt doar nişte picături de apă.
- Cred că am fost fericiţi la începutul căsătoriei.
Dar nu-mi mai amintesc. Ştiu că am avut împreună o fată şi un băiat, dar adeseori pun capul unuia pe trupul celuilalt. Sau dublez imaginea unuia pe trupul celuilalt. Anii au trecut. Cred că nu-mi mai iau medicamentele. Poate că înghit bucăţele de pâine, au aproape aceeaşi culoare. Mă uit la vioară şi nu îndrăznesc să mă ating de ea. Ultima oară când am cântat la ea, ţipa de parcă i-aş fi smuls corzile.
- De când cad pe scară, soţiei i s-a făcut milă de mine.
Îmi aruncă mâncare printr-o ferestruică. O dată, a coborât. Mi-a zis că înot într-o mare de rahat. Nu s-a mai întors niciodată. Nu-mi mai amintesc nici cum mă cheamă. Curând mă voi vindeca. Nu-mi voi mai aminti nici măcar de mine.
***
Un nou bebeluş
Poţi iubi o femeie care nu te mai vrea şi, pentru că o mai iubeşti încă, să te căsătoreşti cu fiica ei. Pe vremea când îmi conducea munca de cercetare de la universitate, iubirea noastră era clandestină. M-a părăsit după câteva zile pentru un student care îşi dădea licenţa. Acum ştiu că nu eram pentru ea decât o jucărie sexuală, un penis tânăr prins pe un trup de adult, a cărui piele îşi păstrase reflexele adolescentine.
Fiica ei n-a ştiut niciodată nimic despre relaţiile noastre, dar, scotocindu-i prin geantă, descoperisem o fotografie a ei în timp ce juca tenis. După ruptură, o anchetă rapidă mi-a îngăduit să descopăr clubul la care era înscrisă. După trei săptămâni, am reuşit s-o aduc în patul meu. De fiecare dată când făceam dragoste, aveam grijă să găuresc prezervativul cu un ac. Am izbutit s-o conving să nu avorteze şi să mă ia de soţ, din motive imaginare de ordin moral.
De atunci, de îndată ce simt că e pe punctul să-mi scape, o fac să dea naştere, în anul următor, unui nou bebeluş, ale cărui trei sau patru kilograme o împiedică s-o ia la fugă. Nu suntem încă o familie numeroasă, dar cei patru copii ai noştri fac din noi un cuplu respectabil. Ca să-i dau curaj, înainte de fiecare naştere îi ofer o bijuterie. Ea o face cadou infirmierelor.
- Te iubesc.
- Ştiu că nu-i adevărat.
Refuză să mă lase să intru în sala de travaliu. Aştept să nască stând împreună cu mama ei în faţa cafetierei. E tristă şi mă urăşte. Cu inteligenţa, cu perversitatea ei naturală, a înţeles, încă de la început, că iubirea mea era doar o manevră ca s-o oblig să facă parte din viaţa mea. Evită să mă privească în ochi şi să mă sărute pe obraz. Dar în timpul reuniunilor de familie, am bucuria s-o aud vorbind, chiar dacă-i destul de abilă pentru ca niciun cuvânt al ei să nu-mi fie adresat direct. Dar mă spăl pe mâini în baia ei, înconjurat de cosmeticele ei şi de sticlele ei de parfum. O respir.
- Te iubesc.
Nu-mi răspunde. Se preface că-şi bea în continuare cafeaua. Priveşte prin geam spre parcare. O aud cum plânge încet, în timp ce fiica ei continuă să-mi asigure descendenţa, gâfâind.
***
Alcoolism şi învăţământ
Sunt cadru didactic. Îmi dispreţuiesc elevii aşa cum un patron îşi dispreţuieşte angajaţii. Dacă aş fi moştenit o mare avere de la tatăl meu, în locul acestui apartament de două camere spaţios cât două borcănele de iaurt alăturate, n-ar fi trebuit să le îndur tinereţea radioasă şi revoltătoare pentru un bărbat de cincizeci de ani, beţiv şi care îmbătrâneşte şi curând va muri. Liceul la care predau este situat într-un cartier burghez al capitalei. Părinţilor puţin le pasă de performanţele vlăstarelor lor. E de ajuns să recurgă la relaţiile lor, pentru ca, la sfârşitul anului, directorul să primească un telefon imperativ de la un ministru sau de la conducerea şcolii, prin care să i se poruncească să-i treacă clasa. Şi totuşi, îmi iubesc meseria. Din cauza vacanţelor, a grevelor, a concediilor medicale.
Acum cincisprezece ani am întâlnit o colegă venită nu de mult în cancelaria profesorilor. Am făcut dragoste în toaletele gimnaziului. Urmam ritmul paşilor pe care îl executau elevii la comanda fluierului profesoarei de sport. Am juisat în timp ce trăgeam apa de la closet, ca să nu ni se audă gemetele. Ne-am căsătorit în luna următoare, din motive fiscale.
Astăzi nu mai avem între noi decât nişte rare convorbiri telefonice. Nu-i chiar nebună, dar starea ei necesită o internare în fiecare an. Are raporturi sexuale sordide cu alţi bolnavi, ale căror performanţe au devenit deplorabile din cauza medicamentelor psihotrope. Deşi nu are nicio problemă materialăşi se hrăneşte corect, i se întâmplă să scoată din când în când un vaiet, ce seamănă, mi se pare, cu primul fum scos dintr-o interminabilă ţigară pe care s-ar pregăti să mi-o sufle, toată, în nas. Pun imediat telefonul în furcă, de teamă să nu-mi fie dat peste cap moralul, care şi aşa abia mai pâlpâie, între valurile de bere şi de gin.
Am renunţat la viaţa sexuală de multă vreme. Alcoolul îmi place mai mult, este anonim, mut, şi e de ajuns să-ţi deschizi gura ca să ajungi la starea de beţie, la extazul, la orgasmul uimitor al beţivilor. Îi iert decăderea şi acele greţuri matinale care-mi dau impresia că m-a lăsat gravid în timpul nopţii.