Postfaţă la Microficţiuni

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Postfaţă
 

Dacă încerc să descriu starea pe care mi-o dă lectura cărţii Microfictions, de Régis Jauffret, - o lectură prin traducerea ei, care mă duce nu numai în zona asocierilor intertextuale şi exegetice, dar şi în cea a unor abordări sinestezice -, s-o descriu prin cuvântul care se înfăţişează spontan conştiinţei mele, ţâşnind din ea chiar înainte ca eu să-l fi căutat, atunci voi spune: grosime, densitate (épaisseur).
 
Traducându-le, intrând deci în mecanismele lor cele mai secrete, demontând şi montând iar la loc, dar cu o deplasare, ce devine o plasare pe orbita limbii române, pătrund într-o materialitate lingvisticăşi estetică ce, paradoxal, ar putea fi cuprinsă în formula: fiecare microficţiune - un gen nou, comportând un text de aproximativ o pagină, un gen bine numit şi creat de Régis Jauffret - are asupra mea efectul unui întreg roman, totalitatea celor cinci sute de microficţiuni constituindu-se pentru mine într-un univers vast şi totodată profund, de ciclu romanesc.
 
Am avut marele avantaj de a plonja în acest univers neînarmată cu vreo unealtă exegetică, marele avantaj de a fi în această aventură numai eu, ca ins înzestrat cu o anumită cantitate de lecturi care să-mi permită asocierile sinestezic intertextuale la care m-am referit. Ulterior, după ce am străbătut prin traducere întreaga carte, şi am scris ultimul cuvânt al versiunii româneşti, am avut şansa să găsesc un interviu luat recent lui Régis Jauffret care mi-a confirmat acea primă şi paradoxală impresie de grosime, o grosime care mă proiectează într-o nouă cunoaştere, obligându-mă să mă confrunt cu ea, să-i îndur impactul dur, mai bine zis şocul intolerabil. Este cunoaşterea unui univers îmbibat de cele mai sumbre culori sado-masochiste, intrarea într-o Comedie umană a societăţii noastre, scrisă de un Balzac al zilelor noastre, a unei societăţi a frustrării dusă la limita tragicului, a unei societăţi a disperării, a depresiei, a angoasei, a atacului de panică. E o societate de sinucigaşi, dar şi de ucigaşi, de maniaci şi de obsedaţi de tot felul, manii şi obsesii exercitate cu o incredibilă consecvenţă şi creatoare fantezie în raporturile interumane de toate felurile: între partenerii unui cuplu, între părinţi şi copii, între bunici şi nepoţi, între stăpân şi slugă, între înalt funcţionar şi funcţionar inferior etc. etc.
 
Încerc să duc analogia dintre Jauffret şi Balzac şi mai departe, spunând că şi la acesta din urmă ne confruntăm cu un univers populat cu personaje dominate de o obsesie, până la monomanie, până la patologic. La Jauffret, ca şi la Balzac, întâlnim o varietate de monomanii, dar cele care domină în mod evident, marcând puternic actualitatea acestei Comedii umane jauffretiene, sunt cele ale unui sado-masochism sexual, cu accente de o cruzime care ne duce mereu cu gândul la Sade, alt autor cu care l-am putea compara pe Jauffret, despre care am putea spune că este un Sade al zilelor noastre. Evident, terenul privilegiat al acestor evoluţii sado-masochiste este relaţia dintre cei doi parteneri ai cuplului, această relaţie fiind singura cu adevărat creatoare: "Cuplul este locul în care oamenii există cu adevărat. Ei există mult mai profund şi mai intens în relaţia lor amoroasă decât în cea socială." (Observatorul cultural, nr. 401, dec. 2007, interviu realizat de Adina Diniţoiu.)
 
Dar să revenim la relaţia cu Balzac, atât de puţin evidentă, ba chiar inacceptabilă când rămânem la suprafaţă, atât de funcţională, analogic vorbind, când pătrundem mai adânc în texte. La ambii autori întâlnim o răceală a naratorului, o distanţă necruţătoare faţă de personaje şi situaţii. Totuşi, Jauffret, acest Balzac şi acest Sade (care a trecut şi prin "şcoala" lui Proust, a Virginiei Woolf, a grupului "Tel Quel") al secolului nostru, îşi scrie textul cu o răceală căreia i s-ar potrivi epitetul de sadică, cu o răceală pe care cititorul o suportă, o acceptă greu la început, dar pe care, pe măsură ce avansează în masa celor cinci sute de microficţiuni, o percepe în cele mai fine mişcări ale ei, altfel spus, în toată necesitatea ei pluridimensională.
 
Şi tot ca Balzac, Jauffret scrie într-un ritm bine controlat, rapid (pentru a relua o sintagmă a lui Stendhal, care vorbea despre o "scriitură rapidă", caracterizându-şi astfel propria lui scriitură), într-un context "minimalist", timp de zece luni, la început o microficţiune pe zi, fără să fie preocupat (nici Balzac nu era) de stil: "Stilul este ca amprenta digitală", (Stilul) "e o chestiune pe care nu mi-o pun niciodată, Nu mă gândesc niciodată cum voi scrie, care va fi stilul pe care-l voi aborda." (cf. Interviul citat).
 
Această analogie cu Balzac nu poate fi totuşi susţinută decât până la un punct, căci există mari diferenţe, care ţin, fără îndoială, de mentalitatea atât de diferită a celor două epoci în care scriu cei doi autori. Jauffret practică o scriitură producătoare de sensuri, de o nouă cunoaştere, utilizând scriitura ca pe un instrument cognitiv, în timp ce Balzac exprimă sensuri preexistente, multe obţinute prin documentare sau prin trăire personală. Personajele şi situaţiile din microficţiunile lui Jauffret ţin de domeniul fantomaticului. "Mă simt foarte aproape de zonele în care suferinţa e obligatorie." "Scriitorul trebuie să aibă intuiţia lucrurilor pe care nu le cunoaşte." "Ceea ce mă interesează în mod esenţial în literatură este să spun poveşti, ca să le cunosc eu însumi - pentru că nu le cunosc înainte de a le scrie. Nu există, în ceea ce mă priveşte, nicio premeditare." (ibidem)
 
Sub raportul numărului mare de file pe care trebuie să le aibă un roman, Balzac apare ca un antimodel, în epoca noastră grăbită să consume cât mai repede totul, deci şi literatura. Aşadar, "un roman poate să fie de o pagină sau de o sută de pagini. Nu cred că romanele scurte sunt mai puţin adevărate decât celelalte. Astăzi sunt calificate drept romane texte care altădată erau considerate nuvele." (ibidem)
 
Să nu credem însă că Jauffret este autorul unei singure cărţi. Dimpotrivă, opera sa e vastă, comportând numeroase titluri. Născut la Marsilia în 1955, Régis Jauffret debutează în 1985 cu o piesă de teatru. Urmează "romanele" sale, publicate de mari edituri ca Denoël, Gallimard, Seuil, Julliard (Pe o tablă neagră, 1993, Fragmente din viaţa oamenilor, 2000, Aziluri de nebuni, 2005, Premiul Femina, Microficţiuni, autointitulat "roman", 2007, Premiul France-Culture Télérama, Poveste de iubire, 1998, Lacrimosa, 2008, Sévère, 2010 etc.). Cu fiecare titlu nou, Jauffret face un nou pas într-o zonă interzisă, zonă necunoscută care îl atrage fascinatoriu şi pe care o abordează sub specia minimalului, dar şi a fragmentului. Fiecare titlu al său trebuie privit cu atenţie, căci fiecare exprimă un întreg program, ca şi fiecare subtitlu ("roman"). Un întreg program tematic sau strategic în raport cu cititorul nu numai prin scriitura adoptată, ci şi prin modul în care psihismul acestuia este şocat, dincolo de orice idee moralizatoare în sensul propriu al cuvântului. "Singurul lucru care contează este ca fraza să fie ireproşabilă în plan etic. Suntem înconjuraţi de oameni necinstiţi din punctul acesta de vedere, iar literatura e o chestiune de onestitate." "În literatură, lipsa de talent este o lipsă de etică, în măsura în care cred că o carte trebuie să fie dusă până la ultimele consecinţe, ea trebuie dusă de autor la un grad - nu de perfecţiune absolută -, dar la gradul său propriu de perfecţiune. E o chestiune de rigoare şi de siguranţă faţă de sine însuşi." (ibidem) A şoca nu înseamnă a plăcea, ci, cel mai adeseori, dimpotrivă. Dar Jauffret nici nu vrea să placă cititorului său, a urmări plăcerea acestuia ar fi pentru scriitor un "ideal mediocru". Nici plăcerea, şi nici moralizarea publicului ("literatura nu trebuie să fie moralistă" - ibidem) nu vor fi ţintele lui Jauffret, ci acea nouă cunoaştere la care se poate ajunge explorând zonele periculoase ale unui psihism foarte contradictoriu. Constatând că psihicul cel mai contradictoriu este cel feminin (psihicul masculin este "mai simplu şi funcţionează ca un calculator" - ibidem), şi că acest psihic îi este necunoscut pentru că el este bărbat şi nu poate intra în mecanismele logicii feminine, Jauffret se aventurează cu predilecţie tocmai pe aceste teritorii misterioase, despre care nu ştie prea mult şi despre care vrea să afle cât mai mult prin însuşi actul, fapta scrierii.
 
Această cunoaştere este indisociabilă pentru el de ideea de nou şi de schimbare fundamentală a eului cititorului care, după contactul cu textele lui Jauffret, rămâne profund marcat.