Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Invitaţie la valsul tandru al polemicii de calitate


Adrian Cioroianu, pe marginea unei cărţi de Alexandru Matei

30.03.2011
Editura IBU Publishing
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alexandru Matei
Mormântul comunismului românesc

Editura IBU Publishing, 2011

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Invitaţie la valsul tandru al polemicii de calitate


Iată un volum pe care, într-un fel, îl veţi fi aşteptat de ceva vreme. Nefiind, propriu-zis, om de litere - precum marea majoritate a celor pe care-i veţi găsi citaţi în această carte -, eu n-am reuşit, la finalul acestor pagini ale lui Alexandru Matei, să pun într-un context precis toate ideile pe care autorul le semnalează, le subliniază sau le penalizează. Prin virtutea împrejurărilor - şi graţie unei alte muze pe care o servesc -, n-am citit toate cărţile şi toate intervenţiile public(istic)e la care Matei face trimitere (mă întreb dacă va fi fiind cineva care să le fi citit pe toate).
 
Nu vreau să spun că autorul ar fi un intelectual român cu lecturi peste medie şi meditaţii asupra textelor pe măsură (aceasta este evident şi o veţi descoperi singuri, cu mai mică sau mai mare plăcere), ci mai curând vreau să vă fac părtaşi la o surpriză plăcută pe care am avut-o spre capătul acestor pagini pline de miez şi de mize. Anume că, inclusiv prin efortul polemic (alteori doar recuperator) al lui Alexandru Matei, ne apare mai clară dinamica de fond şi de formă din lumea ideilor româneşti de azi şi tot clară mişcarea nu numai de la suprafaţa evenimentelor, ci şi din adâncurile contactelor şi conflictelor de idei. În astfel de pagini se simte o tectonică a câtorva fa(mi)lii intelectuale ce se vor contura din ce în ce mai precis - probabil - în deceniul care vine: poate o "nouă stângă", poate o "nouă dreaptă", poate o "non-stângă şi non-dreaptă" etc. Şi sper ca numărul celor ce aşteptau un astfel de volum să fie mare - din simplul motiv că polemica de idei ţine de starea de sănătate a unei culturi.
 
Acest volum are, cum spuneam, o miză - una de larg contur, culturală şi intelectuală: în ce fel putem vorbi despre comunism în afara binomului standard, adică dincolo de revanşă versus regrete?
 
Interogaţia de la care pleacă Alexandru Matei priveşte validitatea descrierii proiectului comunist drept o formă derapată de romantismsocial. Promiţând o lume mai dreaptă şi mai bună, o lume a egalităţii demne, fericite şi a muncii cu răsplată garantată, comunismul a fost pesemne una dintre cele mai frumoase utopii sociale din istoria umanităţii. A propune discuţiei caracterul romantic al acestui proiect nu înseamnă reevaluarea lui, nici regretul după el şi nici promisiunea unei revanşe, în numele vreunei stângi româneşti trecute sau prezente ("ce pot spune despre cei de stânga din moment ce, în spaţiul public românesc, ei abia acum încep să existe?" - se întreabă legitim, la un moment dat, autorul). Ceea ce face Alexandru Matei e să propună dezbaterii o ipoteză de lucru - şi, cred, aceasta reprezintă deja un mod meritoriu de a lua distanţă faţă de comunism. A sugera spaţiului intelectual românesc ideea că autentica eliberare de comunism nu este anticomunismul (cu atât mai straniu cu cât acesta din urmă este, din toate punctele de vedere, unul postcomunist), ci discutarea relaxată, echilibrată şi dezinhibată a comunismului - iată ceva ce încă, la noi, aduce a act temerar. Probabil e firesc să nu (ne) fie uşor. Asemenea lui Adorno, care se întreba dacă se mai poate scrie poezie după Auschwitz, la rându-ne părem sceptici că discutarea comunismului românesc (sau european) se poate face cu echidistanţă şi calm (ca şi cum comunismul - cu promisiunile sale neonorate şi cu crimele sale - nu ar fi existat niciodată dincolo de teoria lui). Vreme de două decenii, ideea proprie unui conventional winsdom local a fost aceea că a discuta despre comunism fără un rictus sau fără o grimasă pe faţă este, în sine, o formă de impietate la adresa milioanelor de victime - reale, nu teoretice - ale acestei utopice teorii sociale devenite, într-un anume moment şi în anume spaţii, practică de guvernare.
 
Numai că în tot acest ultim timp, în câmpul literar/intelectual al României de azi şi-a făcut loc o generaţie care, printr-un simplu determinism cronologic, pare a fi mai curând imună la acest tabu. Este o generaţie care şi-a început adolescenţa (şi studiile superioare) într-o epocă de haotică libertate, care n-a fost obligată să se comporte în paradigma dublului limbaj şi care, cu ochi tineri, priveşte capitalismul românesc actual ca pe o realitate perfectibilă, şi nu ca pe un deziderat. Este o generaţie care n-a mai trăit, la nici una dintre vârstele de început ale maturităţii, comunismul ca experienţă proprie. Uneori pare a li se reproşa un lucru, de către părinţii lor sau de către profesorii lor: nu că n-au apucat să trăiască în comunism (aceasta ar fi absurd), ci că refuză să priceapă "evidenţa" (sau ceea ce generaţiilor anterioare lor li se pare a fi evident) în legătură cu comunismul.
 
Şi totuşi, în opinia mea - care-i una a unui intelectual asumat de dreapta, neademenit vreodată de sirenele ideatice ale marxismului -, există câteva puncte în analiza comunismului est-european care, în România, n-au fost atinse decât tangenţial şi fără mari consecinţe asupra discursului public de către generaţiile care-s azi trecute de 35 de ani. Mă refer aici numai la două, deşi probabil că am putea identifica mai multe:
 
i) Practica de guvernare a regimurilor leniniste din est a fost mereu învăluită într-o mantie de teribil entuziasm. Cine citeşte astăzi cu ochi inocenţi discursul oficial şi propaganda unui regim precum cel comunist din România anilor '60 - '70 nu poate să nu remarce acest sentiment îmbătător de asigurare continuă, repetată, că totul e posibil, că transformismul social are o ţintă nobilă şi că viaţa de mâine va fi una mai bună decât cea de azi. Desigur că totul s-a dovedit a fi o fantasmă; dar, cu toate astea, devine clar (sociologic vorbind) că aceia care - în număr notabil - par a regreta ceva din regimul trecut nu se referă la Gheorghiu-Dej sau la N. Ceauşescu ca persoane, nici la Marea Adunare Naţională ca instituţie sau la vreo lege anume ca indicator social; ci regretă acel sentiment (fără îndoială, o formă de romantism social) că, dincolo de sacrificii sau de penalizări de moment, viaţa de mâine avea totuşi un sens, iar viitorul era garantat (de către putere, evident) ca fiind cu necesitate mai bun decât prezentul.
 
Astăzi ştim bine că această promisiune a fost deşartă - dar la fel de bine ştim că şi promisiunile imediate ale postcomunismului au fost încălcate la rându-le. Câte dintre fantasmele noastre politico-sociale din primii ani '90 mai stau azi în picioare? În plus, pe cât de optimist (deşi fals) era discursul public al anilor '60 - '70, pe atât de descurajator (şi la fel de fals, din acest punct de vedere) este discursul public de azi. Atunci statul era descris ca omnipotent şi garanta fiecăruia o pâine după valoarea muncii, promitea şcoli noi şi spitale tot mai bune; azi statul e descris ca total impotent, nemaiputând promite nici pâine şi nici muncă, nici spirt într-un spital şi nici o tablă neagră într-o şcoală de la ţară. Atunci România era descrisă ca fiind o ţară de care trebuia să fii obligatoriu mândru; azi, România e văzută (şi descrisă de către români în media lor) mai cu seamă ca o ţară din care obligatoriu trebuie să pleci dacă nu vrei să te sufoce jena de a trăi aici. Aşadar: acel optimism prefabricat al deceniilor "bune" ale comunismului a fost, fără îndoială, o formă de alienare; dar aceasta nu înseamnă că discursul de un pesimism atroce de astăzi, care prezintă tranziţia ca fiind un eşec şi democraţia ca fiind o farsă, nu este şi el tot o formă de alienare.
 
Ei bine, intelectualul tânăr de azi e invitat să treacă printre Scylla şi Caribda acestor tentaţii facile (regretul faţă de trecut sau, dimpotrivă, desconsiderarea totală a acelui trecut) şi mai ales are posibilitatea de a spune că unele convingeri politice clamate atunci, ca şi unele convingeri politice clamate azi pot fi în egală măsură false sau adevărate, în funcţie de individul care le declamă. Cred că nu mai e pentru nimeni un secret că, din punctul de vedere al sincerităţii convingerilor sale, încrederea în comunism a lui N. Ceauşescu era probabil mai mare şi mai genuină decât încrederea în democraţia liberală a jumătate dintre membrii Parlamentului român de astăzi. A spune aceasta nu reevaluează pozitiv comunismul românesc şi nici nu-l cosmetizează - ci doar introduce puţină logică şi măsură într-un discurs public precum cel actual, care trebuie deparazitat atât de remanenţele procomunismului de tribună, cât şi de scamele anticomunismului postfactum. Este ceea ce, în fond, propune aici Alexandru Matei.
 
ii) În al doilea rând, generaţia tânără de intelectuali români care iese la lumina tiparului sau pixelilor - precum Alexandru Matei, acum - mi se pare cea mai nimerită pentru a discuta când, de ce şi cum regimul comunist (din România şi din restul fostului lagăr) a propus, de fapt, o variantă de modernizare a societăţii. Această formulă, receptată în formă brută şi nedigerată mental, poate să pară scandaloasă. Şi, cu toate acestea, am convingerea că cei care astăzi au (+/-) 25 de ani nu vor mai avea nici o reţinere în a accepta (şi discuta aşa cum trebuie) ideea că, din România şi până în China, din Afganistan şi până în Cuba, regimurile zise "socialiste" de extracţie leninistă au propus, fiecare în felul său, proiecte ce se doreau modernizatoare în raport cu societăţile sub control. Din acest punct de vedere, comunismul a fost, repet, o variantă de modernizare; nu modernizarea cu majusculă, nici modernizarea cu ghilimele - ci, pur şi simplu, o variantă a modernizării care o vreme a părut a funcţiona, după care, nesustenabilă fiind, a clacat absolut peste tot.
 
Dar eşecul comunismului - clar şi de neregretat - nu înseamnă că societăţile în care el a ajuns (sau a fost impus) la conducere erau impecabile înainte de comunism; nu înseamnă că ele erau mulţumitoare pentru majoritatea celor ce le animau şi nu înseamnă, mai ales, că ele au redevenit impecabile imediat ce regimurile comuniste au fost înlăturate, iar anticomuniştii (sinceri sau prefabricaţi) au cucerit piaţa publică.
 
În fine, eşecul comunismului nu înseamnă că alte ideologii (sau ideologeme) sunt automat mai adevărate numai prin faptul că se autorecomandă ca fiind panacee miraculoase pentru tratamentul anticomunist. Vindecarea de comunism nu este adusă nici de naţionalismul exclusivist, după cum vindecarea de logoreea ateistă nu este adusă de zelul logoreic al "pastorilor" sau fundamentaliştilor religioşi, "salvatorilor" sau "mântuitorilor" autoinventaţi şi autolivraţi prin telecomandă, ca orice produs ficţional al televiziunii. Am temerea, bunăoară, că junele Edgar Morin era mai sincer în convingerea lui comunistă de la 20 ani - despre care vorbeşte în superba carte Autocritique, publicată la finele anilor '50 - decât este maturul Dan Puric (unul dintre personajele pe care le veţi găsi amintite în paginile următoare) în cărţile sau predicile sale patriotico-ortodoxiste şi cvasi-(tele)evanghelizatoare de azi. Sau, altfel spus: a refuza varianta de modernizare propusă de comunism nu înseamnă a accepta automat varianta de antimodernism a nostalgicilor unui creştinism de operetă.
 

***

 
Punând în discuţie critic texte (sau contexte) semnate de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mihail Neamţu, Mircea Badea, Traian Ungureanu, Sorin Lavric etc. (personaje inegale, cu validări şi cu merite diferite în cultura noastră contemporană), cartea lui Alexandru Matei este una polemică, dar nu pamfletară (mi se pare o calitate, dată fiind decăderea genului literar pe nume pamflet în actualitatea mediatică românească!). Urbană şi argumentată, această polemică aduce aminte de cărţi bune despre care păream a fi consolaţi cu gândul că le vom citi mai cu seamă în franceză.
 
Închei prin a spune că volumul de faţă lasă deschisă povestea pe care o spune şi nimeni nu va fi dezamăgit de acest (ne)sfârşit. Nu e foarte clar dacă Alexandru Matei este un intelectual de stânga ("fascinaţia constantă pe care o exercită ideile de stânga ţin de tendinţa lor de a se caza printre feluri de a fi, nu în teritoriile lui a avea" - spune el la un moment dat şi mi se pare a fi o observaţie corectă, din orice parte a spectrului politic ai privi-o) şi nici nu contează foarte mult acest detaliu pentru cel ce îl va însoţi prin lectură. În plus, autorul nu clamează că ar avea indubitabil dreptate în tot ce spune (şi probabil că nici nu are, ca orice bun eseist) - dar mai important e că sugerează punctele de dubiu în ceea ce, ritos pe alocuri, au spus (sau scris) alţii. Acest gen de analiză a postcomunismului cultural trebuia să apară, odată şi odată. Cartea de faţă este un astfel de exemplu, argumentând că polemica în limba română mai poate avea stil, conţinut şi un viitor decent.
 
Aş fi, bref, încântat să polemizez cu un astfel de intelectual: tânăr, citit, cu umor şi cu bun-simţ. Dar, până una-alta, iată-mă-s scriindu-i prefaţa, în speranţa că cei ce vor trece dincolo de ea vor fi mulţi şi cu mintea la fel de deschisă.


(11 martie 2011)
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer