Mormântul comunismului românesc

*****

Partea 1 
II. Romantismul Comunismului

 
(...) Din perspectiva societăţii româneşti, n‑am ajuns încă la vârsta la care ştim şi acceptăm că zeii sunt spectrele fiecăruia dintre noi. Iar perversiunea confuziei unora cu altele, a zeilor cu fantomele, devine tot mai mult o juisanţă pe care media o exploatează clipă de clipă şi în capcana căreia cad oameni ca Dan Puric dimpreună cu turmele pe care reuşesc să le strângă. Dar nu numai. Intelectualii români mediatici manifestă cu toţii maladia denegării maturităţii istorice care ne determină, de fapt, existenţa: ei încearcă mereu să separe zeii de spectre şi să anunţe, astfel, momentul inaugural al unei noi comunităţi de sens. În acest demers, dorinţa este, însă, singura realitate, pe care evită s‑o recunoască. De dorinţa aceasta trebuie să ne vindecăm, fiecare dintre noi, pentru a fi epuizat cum se cuvine "momentul romantic" care, în România, se prelungeşte în măsura în care nimeni nu‑l vede la lucru, pentru că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie de el şi să se privească pe sine în oglinda lui. Dar pentru ca "romantismul" să poată fi conceput ca oglindă în care să ne privim, nu doar să ne proiectăm imaginea noastră dorită, trebuie să revenim la locul şi timpul lui de fabricaţie. Romantismul e un exemplu de concept la care trebuie revenit pentru a‑l înţelege şi a ne înţelege atunci când îl întrebuinţăm, dar comunismul şi nazismul trebuie tratate la fel: ca nişte teme de discuţie, pornind nu de la dorinţa noastră (frustrare, răzbunare, ură), ci de la locul lor de origine şi trecând prin drumul pe care l‑au străbătut în lume şi în timp. Astfel, trebuie să ne descoperim grăuntele de "comunism" şi "nazism" funciar pentru a ne putea împăca cu noi. Nu putem ieşi din romantism atâta vreme cât încă n‑am intrat bine în el. Pentru că modelul nostru de gândire a lumii, a societăţii şi a individului este încă dominant, dar şi implicit romantic. Dominant, dar superficial. Atunci când ni se pare că noi nu ne mai aparţinem nouă, nu încercăm să căutăm în noi motivul acestui sentiment, ci găsim pe loc acel "Dumnezeu" căruia să îi aparţinem şi care să ne ţină iar la un loc. Nu. Locul nostru este o convenţie, utilă şi plăcută adesea. Plăcută mai ales când ne mutăm pe palierul estetic. Dar locul nu este al nostru, ci al fiecăruia dintre noi. Abia apoi, după ce ne ocupăm locul, fiecare, ne putem gândi la diferite forme şi manifestări ale lui "noi". Abia astfel putem ieşi din romantism, după ce înţelegem cât de omenesc este să crezi în idei, să vrei să le realizezi în nume colectiv; şi, poate, să atingi starea aceea monstruoasă, oximoronică, de îngheţ fierbinte, în care, la fel ca personajul Meursault al lui Albert Camus, sa omori. Atunci când scriem aşa cum respirăm, fără să avem conştiinţa limbajului tot aşa cum n‑avem conştiinţa aerului, când condamnăm comunismul şi reconstruim dreapta, când îndemnăm ieşirea la vot cu PDL "ca să nu iasă PSD", refuzăm, printre altele, asumarea unei tradiţii de gândire pe care abia aşa am putea‑o face istorie.
 

***

Partea 2 
I.1. A înţelege şi a condamna comunismul

 
Despărţirea de comunism este, evident, un travaliu de doliu. Ca orice doliu, şi acesta are o vreme a lui. Ne‑au trebuit 17 ani până la redactarea unui act oficial, apărut într‑o Românie în care tinerii până la 25 de ani habar n‑au ce se condamnă de fapt. Pentru ei, comunismul e cu adevărat ceva foarte tare, de vreme ce, la 26 ianuarie 2007, am asistat, la câteva televiziuni, la primele emisiuni aniversare ale celui‑care‑ar‑fi‑împlinit‑89‑de‑ani. Şi e foarte bine că ei pot să amestece comunismul laolaltă cu alţi semnificanţi ai societăţii spectacolului, în devălmăşie. Memoria lor, liberă, le va fi utilă la altceva decât la păstrarea unor frustrări ancestrale care înăbuşă respiraţia atâtor comunităţi religioase, etnice, sexuale din lume. Abia apoi, adică de acum înainte, începe - ar trebui să înceapă - despărţirea propriu‑zisă a celor care au fost acolo. Asta ar însemna să poţi privi comunismul în ochi, să‑l poţi saluta pe stradă sau, şi mai bine, să nici nu‑l mai bagi în seamă. Nu ştiu însă dacă suntem deja pregătiţi pentru despărţire, ne e foarte greu să ne păstrăm cumpătul în momentul numirii: comunism, socialism, stânga etc., iar rezultatele sunt, adesea, minabile: tematizările noastre nu pot intra în dialog, ele fac să apară brusc şi irepresibil vinovăţie. Noi nu vrem să ne despărţim de comunism, ci să scăpăm de el, să ne scuturăm de picăturile lui de sânge, cu ochii închişi. Cert este că, atâta vreme cât nu vom putea lua distanţe, cât nu vom putea reflecta la tema comunismului, el, comunismul, va rămâne o armă la îndemână, ca o piatră pe care oricine o poate ridica înspre oricine, vom pierde mereu, câte puţin în fiecare zi, din "comunism" ca temă de gândire şi‑l vom vulgariza într‑o asemenea măsură încât "pericolul maghiar" clamat de Vadim Tudor la începutul anilor 1990 va părea, retrospectiv, viu. A fost nevoie să treacă nişte decenii de la terminarea celui de‑Al Doilea Război Mondial şi să ajungem în pragul integrării europene pentru ca apocalipsa de foc a pierderii Ardealului să se stingă în propria zeamă. Regimul comunist român a dispărut doar de douăzeci de ani şi ne aflăm oficial tot în faza anatemizării, interminabilă pentru că, mereu, instrumentată politic. Aşadar, tema de gândire care ar trebui să fie astăzi comunismul produce şi sucombă sub o teamă de gândire; îi prevedem, înfioraţi, un viitor, cât de mic, ceea ce ne face să ne pierdem detaşarea şi să asistăm la următroarele tipuri de interpretări:
 
1. Bănuiala de participare la poliţia politică ruinează pe loc viitorul individual al celui în cauză. Şi spun bănuiala, adică ceea ce oricine poate sugera printr‑un simplu articol, nu dovada; cu cât persoana în cauză e mai puţin integrată în sistem, cu atât efectul bănuielii este mai mare. E foarte interesant cum greşelile de tinereţe descoperite în 2007 contează mai mult decât aceleaşi greşeli descoperite în 1990: e suficient să ne amintim de cazul lui Sorin Roşca‑Stănescu, directorul ziarului Ziua, care, în 1990, a trebuit să‑şi ia adio de la colegii de la Românialiberă. Mai bine mai devreme decât mai târziu, pentru că ceea ce, în 1990, era o temă de dezbatere cât se poate de serioasă, vulgarizându‑se, poate fi deturnată acum de oricine în interes personal: prima consecinţă a "reîncărcării" din 2006 a temei comunismului în discursul public este şantajul. A nu face un lucru la timpul lui nu poate fi compensat cu a‑l face mai târziu, ca şi când, între timp, nu s‑ar fi schimbat nimic. Atunci trebuia să aflăm cine a fost Ion Iliescu; atunci a trecut, acum Ion Iliescu a fost preşedintele României. Atunci, Ceauşescu afost "odiosul dictator", acum el a fost "Ceaşcă". Îl poţi condamnape primul, e mai greu să‑l condamni pe celălalt - de undeşi deturnarea condamnării în fel de fel de dueluri cu mobiluriprivate.
 
2. Orice temă din agenda stângii - europene sau nu - este considerată automat, de către gânditorii de bine, o mistificare, o manipulare, iar trecerea ei cu vederea duce în mod inexorabil la extincţia culturii, spiritualităţii, civilizaţiei: încălzirea globală e o ficţiune sub pretextul căreia se înfiinţează o mulţime de ONG‑uri al căror singur scop este să toace bani publici (Traian Ungureanu); toate cauzele lumii au fost, de fapt, confiscate de ONG‑uri în cel mai bun caz bune de nimic, în cel mai rău piraţi ai democraţiei, care deturnează fonduri în profit personal. Ecologia, corectitudinea politică, feminismul şi alter‑mondialismul (adică un alt fel de a înţelege şi practica mondializarea) destabilizează fiecare în parte şi dărâmă toate împreună orice încercare de înrădăcinare identitară într‑un acelaşi sol naţional şi religios, ridiculizează vocabularul tradiţional al limbilor, anulează distribuţia ontologică, distrug; exagerările caricaturale la care unii le împing, deturnarea lor în scopuri lucrative sunt confundate cu firescul manifestării lor. În România e mai nimerit să deplângi amurgul creştinismului decât inerţia mentală a unui ortodoxism de tinichea; e oportun să elogiezi fanatismul dacă este motivat de templul Binelui (de la fanum, templu) şi să‑l condamni numai dacă se află în slujba Răului. Pentru că, desigur, să pui in chestiuneBinele şi Răul e un genocid moral. Şi, pentru că morala egalează adevărul, e un genocid pur şi simplu. Militantismul de stânga este echivalent jihadului, sugerează un eseist român la modă, cu o doză de subtilitate în plus.
 
3. Revendicarea de la stânga - în idei, în acţiuni - este, în consecinţă, automat criminală. Când nu e criminală, e "cool", e un epifenomen al societăţii spectacolului, cam la fel ca socialismul dandy‑ului Eugene Sue înainte de 1848. Nu numai că nu poţi fi comunist în România de azi - cum ai putea fi, dacă nu eşti dintotdeauna? -, dar nici măcar socialist nu te poţi pretinde, dacă nu vrei să‑ţi cadă un drob greu de plumb de pe acoperişul discursurilor paternaliste venite fie dinspre crucea ortodoxă cu vopseaua roşie scorojită1, fie dinspre ferestrele cu ogivă liberale şi conservatoare ale unora dintre "boierii" culturii române.
 
4. Cea mai gravă consecinţă: nu te poţi opune, din stânga, comunismului românesc. Ar fi nu numai lipsit de credibilitate, dar chiar incredibil. Nu‑l poţi condamna pe Ceauşescu dacă citezi din Derrida, pe Dej dacă ai votat pentru interzicerea icoanelor în şcoli şi pe Iliescu dacă eşti sartrian. Nu poţi, pentru că nu eşti credibil. Dacă îţi place Bataille, recunoaşte până la capăt: eşti un stalinist deghizat. Simpatizezi cu Alain Badiou, maoistul? Foarte bine, dar atunci acceptă măcar că eşti o zdreanţă nostalgică, o otreapă dejistă sau un înfocat ceauşist care‑n sinea sa se bucură că au existat Sighet şi Gherla, acolo unde i‑ar fi locul, de fapt. Este aşadar de neconceput să consonezi cu idei ale unor oameni care se lăsau cuprinşi de reverii revoluţionare în vreme ce, puţin mai la est, revoluţionarii de profesie se legănau în vise consumiste, iar poporul vedea în fiecare etichetă de Coca‑Cola promisiunea edenului capitalist. Cum să demonstrezi că poţi, că există un comunism în ghilimele, un comunism de cuvinte, literar, al unor oameni care nu l‑au trăit, realizat şi deci distrus prin aceeaşi mişcare? Cum să‑i ierţi pe Barthes şi Foucault cei din anii 1960 pentru două cursuri superbe ţinute la College de France douăzeci de ani mai târziu despre Neutruşi despre Hermeneutica subiectului, în registru stoic? Marx e un ticălos, dar suprarealiştii care îndemnau la o violenţă încă mai brută, nu?
 
Procesul comunismului de la noi duce la această concluzie reacţionară: nu ai voie să evoluezi, nu te poţi schimba, orice transformare trebuie să ia, pentru a fi avizată, forma şi patosul unei metamorfoze spirituale, să înscrie prima alegere ca pe un păcat indelebil. Lumea se împarte, astfel, în două categorii de oameni: cei care sunt buni de la început şi cei care, fiind răi, nu pot deveni brusc buni, iar dacă, încetul cu încetul, reuşesc să convingă, nu pot fi scutiţi de eventualele furii ale primilor, dezlănţuite pentru a le reaminti de unde au venit. În fond, fiecare e liber să condamne şi să aprobe ceea ce vrea, într‑o ţară liberă ca Franţa, la capătul unor dezbateri. Nu acelaşi lucru se poate spune despre România, unde există două tipuri de dezbateri: cele intelectuale, între posesorii aceloraşi opinii, şi păruielile protoverbale.
 
În Franţa, acolo unde gândirea şi activismul de stânga sunt foarte puternice, apar periodic studii dedicate acestor teme. Iată, de pildă, dosarul unui număr recent al revistei Le Débat este consacrat ultimei apariţii din bibliografia unui filosof politic, Philippe Raynaud: L'Extreme gauche plurielle. Cartea este recenzată, printre alţii, de Marc Lazar, autorul cărţii Comunismul, o pasiune franceză, dar şi de deputatul socialist european Henri Weber sau de liberalul Jean‑Pierre Le Goff, care acuză, la teoreticienii francezi de stânga, tendinţa spre retorica abstractă şi, deci, spre elitism - în opoziţie cu principiile ideologiei de la care se revendică mai mult sau mai puţin. În România, stânga nu există. N‑a existat niciodată. A fost ucisă în faşă din momentul monopolului PCR, o instituţie de represiune importată, care a funcţionat esenţial ca antenă locală a imperiului sovietic. După cincizeci de ani de imposibilitate a stângii - semnificaţia ei depinde de plasarea într‑un eşichier politic, deci de libertatea de expresie - au urmat douăzeci de izolare. Până să fie interzisă din nou, de data aceasta poate de anticomunistul autoproclamat George Becali şi de compania de intelectuali arendaţi, ar fi de dorit ca actul ei de naştere să fie parafat printr‑o dezbatere. Ar fi o dovadă că putem privi comunismul în ochi, nu doar la glezne, pentru a‑l mai lovi o dată cu patimă.
 
Mulţi dintre cei care asistă la acest aşa‑zis fenomen al resurgenţei stângii în România, pasămite, nu caută aici o ideologie, nici măcar în sensul "nepângărit", de "ideologie globală", al lui Mannheim, din Ideologie şi utopie (1929). Ei vor să ştie ce se întâmplă cu stânga politică. Vor să asiste la reapariţia unui grup de stânga viabil, capabil să conlucreze pentru ceea ce numeşte Patapievici, în ultima sa carte, "bine comun". Într‑un fel, acestor oameni le lipseşte patosul pe care o ideologie este capabilă să‑l provoace. La fel ca romanticii, ei vor o salvare, o "alternativă" societală. Dorinţa lor cauţionează un tabu; lasă la vedere un dezinteres faţă de textele în care este pus semnul de egalitate între comunism şi stânga.
 
Cu alte cuvinte, pentru ei, problema comunismului trebuie îngropată. Tema comunismului nu poate fi dezbătută decât în incinta spaţiului istoric şi semantic al României comuniste. Ajuns temă de stat, comunismul rămâne, pentru publicul românesc, o chestiune de istorie oficială, de Istorie în sens hegelian, pe de o parte. Ea rămâne însă şi una de istorie trăită, la o dată la care valoarea trăitului a ajuns supremă în ierarhia valorilor omeneşti. Cele două semnificaţii ale comunismului - istorie şi trăire - se suprapun, de cele mai multe ori, pentru a ajunge să proiecteze eul care le gândeşte atât ca eu social, actant al Istoriei, cât şi ca eu psihic, actant al propriilor trăiri. Mutat dintr‑o parte, comunismul trece în cealaltă. Scos şi de aici, revine în prima, ca şi cum acestea ar fi singurele spaţii care‑i conferă sens.

Tema stângii este subsumată în România celei comuniste. Vorbeşti despre stânga, spui (inconştient, fie) despre comunism. Reciproca nu e valabilă, pentru că despre comunism nu poţi spune nimic. Comunismul nu este la noi o temă de dezbatere, filosofică sau de altă natură, pentru simplul motiv că oricine poate veni şi încheia primele sunete articulate ale unei intenţii de discuţie despre comunism cu un enunţ de tipul: "bunicul meu a murit în închisoare" sau "dacă am fi sub Ceauşescu n‑ai mai putea tu acum să dezbaţi nimic". Ceea ce e, desigur, corect şi dăunător în acelaşi timp. Pentru că sugerează ideea că, deşi democraţia îţi oferă libertatea de a fi comunist dacă vrei, a uza de ea devine automat un abuz. În acest context, aşadar, publicul aşteaptă nu o dezbatere despre nişte cuvinte, ci un discurs politic nou.

Dar nu şi eu.