Hawksmoor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Romancierul, biograful şi poetul Peter Ackroyd (n. 1949, la Londra) a studiat la universităţile Cambridge şi Yale. A lucrat apoi la revista The Spectator, ca redactor literar (1973-1977), ulterior ca redactor coordonator (1978-1982) şi critic de film. În prezent, deţine o rubrică de recenzie de carte în cotidianul The Times şi o altă rubrică permanentă la radio. Din 1984, este membru al Societăţii Regale de Literatură.
Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane - The Great Fire of London (1982), Hawksmoor (1985, distins cu Guardian Fiction Prize şi Whitbread Novel Award), Chatterton (1987, finalist la Booker Prize), First Light (1989), English Music (1992), The House of Doctor Dee (1993), Dan Leno and the Limehouse Golem (1994), Milton in America (1996), The Plato Papers (1999), The Clerkenwell Tales (2003), The Lambs of London (2004), The Fall of Troy (2006), The Casebook of Victor Frankenstein (2008) -, biografii dedicate lui Oscar Wilde (volum distins cu Somerset Maugham Award), T.S. Eliot (volum distins cu Whitbread Biography Award şi Heinemann Award), Charles Dickens, William Blake, Thomas More (volum distins cu James Tait Black Memorial Prize), volume de poezie, piese de teatru, lucrări de istorie culturală, eseuri şi cărţi pentru copii.
A publicat, de asemenea, o celebră istorie a metropolei care i-a influenţat profund scrierile - London: The Biography (2000) -, câştigătoare a South Bank Show Annual Award for Literature.
În anul 2003, a fost înnobilat de regina Elisabeta a II-a cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic.

"Sclipitor şi macabru! Sinistru şi remarcabil realizat!" (Independent on Sunday)

"Nu există lumină fără întuneric şi nici materie fără umbră." Aceasta este deviza arhitectului Nicholas Dyer, asistentul lui Sir Christopher Wren şi omul împuternicit să construiască în Londra şapte biserici care să se constituie în tot atâtea jaloane ale Iluminismului. Numai că Dyer plănuieşte să ascundă câte un secret întunecat în fiecare dintre aceste biserici, concepând nişte edificii dătătoare de fiori, dar menite să reziste veşniciei.

După două sute cincizeci de ani, detectivul londonez Nicholas Hawksmoor cercetează o serie de crime sinistre, săvârşite în imediata vecinătate a câtorva biserici de secol optsprezece, crime care nu pot fi înţelese de mintea omului modern.

"Intens şi memorabil... ţesut cu o teribilă ingeniozitate. Un roman remarcabil prin puterea şi subtilitatea sa." (London Review of Books)

"Extraordinar, uimitor, vivace, convingător! Viziunea lui Ackroyd asupra vieţii pune sub semnul întrebării nu numai rolul romanului, ci şi pe cel al artei şi istoriei, al memoriei şi al timpului." (Financial Times)


Pentru Giles Gordon

Aşadar, în 1711, al nouălea an al domniei reginei Anne, în Parlament fu aprobat un decret pentru ridicarea a şapte noi biserici parohiale în Londra şi Westminster, a căror înfăptuire fu atribuită Oficiului Lucrărilor Publice al Maiestăţii Sale, din Curtea Scoţienilor. Şi veni vremea ca Nicholas Dyer, arhitectul, să înceapă construcţia unei machete a primei biserici. Colegii lui ar fi angajat un dulgher talentat, care să se achite de această sarcină, însă Dyer preferă să lucreze cu propriile mâini, tăind ferestre pătrate sau sculptând scări în miniatură: fiecare element putea fi scos sau desfăcut în părţi mai mici, astfel încât curioşii să poată cerceta înăuntrul machetei şi să vadă amplasamentul fiecărei părţi. Dyer îşi luă scara de mărimi din planurile pe care le avea deja desenate şi folosi, ca întotdeauna, un cuţitaş care avea o bucată de sfoară zdrenţuită înfăşurată pe mânerul de fildeş. Munci timp de trei săptămâni la prototipul său din lemn şi, când ajunse şi la faza potrivirii clopotniţei în vârful turnului, ne puteam închipui cu toţii cum ar fi arătat biserica înălţată în Spittle-fields. Însă mai erau de făcut alte şase biserici şi, o dată în plus, arhitectul îşi luă rigla scurtă de alamă, compasul şi hârtia groasă pe care o folosea pentru schiţe. Dyer lucra repede, ajutat de un singur asistent, Walter Pyne, în timp ce, în partea cealaltă a marelui oraş, zidarii strigau deja unii la alţii pe când ciopleau în stâncă dură viziunea arhitectului. Această viziune o avem înaintea ochilor şi astăzi, deşi, pentru o clipă, nu auzim decât respiraţia lui grea, în timp ce se apleacă peste hârtii, şi vuietul focului care se înteţeşte dintr-odată şi aruncă umbre adânci prin încăpere.

Partea I

Aşa, deci, să începem. pe măsură ce edificiul prinde contur în faţa dumitale, păstrează mereu în minte structura, în timp ce o aşterni pe hârtie. Prima dată, trebuie să măsori sau să calculezi suprafaţa în modul cel mai exact cu putinţă, apoi să desenezi baza şi să calculezi scara. Ţi-am împărtăşit principiile terorii şi ale splendorii, deoarece va trebui să le reprezinţi în plasarea corectă a părţilor şi ornamentelor, la fel ca şi în proporţiile celor câteva ordine: vezi dumneata, Walter, cum iau tocul? Iar aici, pe o altă hârtie, calculează poziţiile şi influenţele corpurilor cereşti şi ale globurilor divine, astfel încât să nu fii în dilemă în care zile să-ţi începi ori să-ţi amâni munca. Proiectul lucrării, împreună cu fiecare despărţitură şi deschidere în parte, trebuie desenat cu rigla şi compasul: pe măsură ce lucrarea creşte, trebuie să arăţi cum se sprijină liniile una pe alta, ca pânza pe care păianjenul o ţese într-o cămăruţă; dar, Walter, fă asta cu creionul, nu cu cerneală - deocamdată, n-am încredere deplină în peniţa dumitale.

Auzind asta, Walter Pyne şi-a înclinat capul cu tristeţe, de parcă urma să fie biciuit în spatele carului, iar eu nu m-am putut abţine să izbucnesc în râs. Walter avea o dispoziţie spre posomoreală şi ursuzenie şi, pentru a-l înveseli, m-am aplecat peste masă şi i-am înmânat prompt cerneala, ca şi cum aş fi zis: Vezi ce riscuri îmi iau, ca să te fac fericit?

Şi-acum, fiindcă nu mai eşti atât de necăjit, continuă, te rog: desenează secţiunea verticală a structurii din faţă sau frontal, apoi acelaşi obiect, înălţat pe acelaşi plan şi centrat, din toate unghiurile. Aşa trebuie să deosebeşti profilul, care este indicat de linii de muchie şi contururi fără nici o umplutură solidă; aşa cum o carte începe cu un frontispiciu, apoi dedicaţiile, apoi prefaţa sau introducerea. Şi-acum, ajungem la inima proiectului nostru: arta umbrelor trebuie s-o ştii foarte bine, Walter, şi trebuie să fii instruit cum să le calculezi cu atenţia necesară. Doar întunericul poate da forme corecte lucrării noastre şi perspective exacte structurii, pentru că nu există lumină fără întuneric şi nici materie fără umbră - şi mă tot frământă acest gând: ce viaţă este aceea care nu seamănă cu un cufăr plin de umbre şi himere? Construiesc ziua, pentru a aduce veşti despre noapte şi tristeţe, am continuat, apoi m-am oprit, de dragul lui Walter. De-ajuns acum cu asta, i-am spus. E suficient. Dar fă-mi plăcerea, Walter, şi desenează faţada foarte exact, ca să aibă gravorul după ce lucra. Şi lucrează cu grijă proiectul meu: ceea ce e destinat să dureze o mie de ani nu trebuie făcut în pripă.

Mă durea foarte tare capul şi, cu toate că numai un foc mic ardea în cămin, îmi era nefiresc de cald şi am plecat să mă plimb prin Curtea Scoţienilor. Ştiam că ceilalţi angajaţi ai Oficiului aveau să se holbeze la mine, pentru că sunt un obiect de batjocură pentru ei, aşa c-am început să grăbesc pasul către depozitul de cherestea de lângă debarcader, unde puteam să mă plimb în linişte şi nevăzut, de vreme ce muncitorii erau duşi la masă. Fiind în mijlocul iernii şi cum vântul bătea puternic, fluviul era destul de umflat în locul acela, iar apa s-ar fi zis că voia să pornească un al doilea potop; pe partea cealaltă, câmpurile erau destul de întunecate, ca într-o negură. Dintr-odată, am auzit frânturi de cântec şi de conversaţie confuză; m-am întors brusc, pentru că nu puteam stabili în nici un fel de unde veneau sunetele, până când mi-am dat seama că era barja de la Richmond, care mi-a apărut chiar atunci în faţă. Deci percepţiile mele şi-au urmat una celeilalte şi toate astea în timp ce gândurile îmi erau ocupate cu cele şapte biserici, adică pluteau într-un alt timp: ca un călător pe mare, închis în cabina mea, visam la destinaţie. Şi atunci, cum stăteam şi priveam peste fluviu şi câmpuri, le-am ascuns cu mâna şi mi-am văzut numai liniile din palmă.

M-am întors către Oficiu, sperând să-l găsesc pe Walter lucrând la planurile şi verticalele generale, dar el şedea relaxat pe scăunelul său, în colţul cu şemineul, uitându-se lung la foc, de parc-ar fi zărit viziuni ciudate în cărbuni, şi părând la fel de melancolic precum o nenorocită de vrăjitoare pe un rug din Smith-Field. Am păşit uşor spre masă şi am văzut o schiţă pe jumătate lucrată în cerneală şi creion.

Asta nu-i bună de nimic, nemernic şi neruşinat ce eşti, am zis, treci încoace să vezi - şi Walter, încurcat, s-a ridicat de lângă foc, frecându-se la ochi, şi, dacă ar fi putut, cred că s-ar fi frecat până rămânea fără faţă. Uită-te aici, meştere Pyne, am continuat, nu-mi place înnegritul coloanelor, după ce te-am instruit să desenezi semicoloane acolo: şi la fel şi aici, portalul este cu aproape trei picioare ieşit în afară. Eşti atât de greu de cap, încât trebuie să te învăţ cum e cu picioarele şi ţolii? Walter şi-a îndesat mâinile în buzunarele pantalonilor şi a murmurat ceva, dar în aşa fel, ca eu să nu aud. Şi eşti aşa de cufundat în gânduri, am zis, încât nu-mi poţi răspunde?

Stăteam pe scăunel, a zis, şi mă gândeam la un subiect anume.

O să ai parte de scăunele, tinere, când o să ţi le scot eu cu bătaia din fund. Apoi am continuat: Şi ai ajuns la vreo concluzie în gândurile dumitale?

Mă gândeam la Sir Christopher şi reflectam la noua noastră biserică din Spittle-Fields.

Şi ce zice un tinerel ca dumneata despre aceste chestiuni? (Un pârţ n-aş da pe Sir Christopher, mi-am spus în minte.)

Maestre, a zis Walter, am construit lângă o groapă comună şi sunt atât de multe leşuri, încât stranele vor putrezi mereu de la umezeală. Asta e prima chestiune. A doua chestiune este următoarea: Sir Christopher interzice categoric toate înmormântările dedesubtul bisericii sau chiar şi în curtea ei, pentru că sporesc putreziciunea structurii şi sunt nesănătoase şi dăunătoare pentru cei care se roagă acolo.

Apoi s-a scărpinat pe faţă şi a privit în jos, spre încălţările sale prăfuite.

Acesta-i un lucru prea neînsemnat cu care să-ţi umpli gândurile, Walter, i-am replicat. Dar el m-a privit drept în ochi şi nu l-am putut scoate din starea aceasta, aşa încât, după o pauză, am continuat: Îl cunosc pe Sir Christopher, e total împotriva înmormântărilor, pentru că e cu totul pentru lumină şi linişte şi l-ar cuprinde panica şi disperarea dacă vreodată mortalitatea sau întunericul s-ar atinge de edificiile sale. Nu e cu putinţă, va spune, nu e firesc. Dar eu te-am instruit, Walter, în multe lucruri şi mai ales în acesta: nu sunt sclavul frumuseţii geometrice, trebuie să construiesc ceva care să fie solemn şi înălţător. Apoi am schimbat subiectul: Din ce bani ridicăm noi aceste biserici, Walter?

Din impozitul pe cărbuni.

Şi nu sunt cărbunii cel mai negru element, care cu fumul lor acoperă soarele?

Cu siguranţă hrănesc focurile din oraş, a zis el.

Şi unde sunt lumina şi liniştea? De vreme ce ne câştigăm veniturile din lumea subterană, ce importanţă mai are dacă şi construim peste morţi?

Am auzit un zgomot în camera învecinată (sunt două camere transformate într-una singură, de aceea şi ecoul e mai puternic), un zgomot de paşi grăbiţi, şi mi-am întrerupt discursul în momentul în care Sir Christopher a intrat în cameră, echipat ca băieţii care aleargă să împartă gazeta - cu pălăria sub braţ, nerăbdător şi, în ciuda vârstei, nu foarte corpolent. Walter s-a ridicat îngrozit şi şi-a vărsat cerneala peste desen (ceea ce nu era mare pierdere), dar Sir Christopher n-a sesizat nimic din toate acestea şi a venit glonţ către mine, respirând greu, ca un ţap bătrân.

Meştere Dyer, a zis el, Comisia aşteaptă raportul dumitale asupra noilor biserici: dacă nu e gata deja, termină-l acum, pentru că sunt în mare zor cu toţii...

Zoreala e pentru nebuni, mi-am şoptit eu în barbă.

Şi biserica dumitale din Spittle-Fields cum e, aproape gata?

Mai are nevoie doar de plumbuit porţile.

Atunci, grăbeşte-te s-o cumperi acum, cât încă mai este sub nouă lire butoiul de vopsea de plumb, pentru că sigur va urca luna viitoare. Şi Sir Christopher a rămas muşcându-şi buza de jos, ca un copilaş căruia i s-a luat jucăria sau ca un netrebnic la piciorul spânzurătorii. Şi celelalte biserici, a întrebat el după o pauză, sunt destul de avansate?

Le-am stabilit amplasamentele, i-am explicat eu, iar la trei dintre ele fundaţiile au fost deja turnate.

Trebuie să am planurile exacte ale clădirilor, aşa cum sunt ele în acest moment, a zis el, şi să-l grăbeşti pe tâmplar să construiască măcar o parte dintre machete...

Machetele sunt concepute de mine, Sir Christopher.

Cum vrei dumneata, meştere Dyer, cum vrei dumneata.

Şi a făcut spre desenele mele un gest cu mâna de o sastiseală inexprimabilă, apoi a plecat, lăsând în urma sa mirosul mucegăit al perucii.

Când eram tânăr şi în putere, şi cel mai bun dintre slujbaşii săi, am compus câteva versuri elocvente despre Sir Christopher:

Pământul ţi-e cameră de studiu, mintea-ţi neobosită
Nelăsându-se într-un spaţiu mai restrâns pitită.
Portretul ţi-l admir: din chiar trăsăturile tale,
Văd că Wren trage băşini şi scrie cărţi colosale.
Oricine-ţi scrutează chipul te-a şi judecat,
Fiindcă ai o căpăţână îndesată cu rahat.

Dar asta era în alte vremuri. Acum l-am chemat pe Walter, care lâncezea prin biroul casierului, aşteptând să plece Sir Christopher.

Nu ţi-am spus povestea lui Nestor? am zis eu când s-a întors, dar Walter a scuturat din cap. Nestor, am continuat eu, a fost inventatorul puterii mecanice, atât de preţuită acum, şi a proiectat un edificiu de o formă graţioasă, dar atât de superb conceput, încât nu putea suporta decât propria-i greutate. Auzind asta, Walter a dat din cap cu înţelepciune. S-a prăbuşit, meştere Pyne, fără nici o altă presiune decât aşezarea unei pitulici deasupra ei - la care Walter a dat drumul unui râs care s-a oprit la fel de repede cum începuse, ca un lătrat de câine.

Walter e genul rezervat şi vorbeşte puţin, dar asta nu-i o problemă, fiindcă are acelaşi temperament ca şi mine. Iată o schiţă a lui: poartă un veston vechi cu nasturi de mai multe feluri şi o pereche de pantaloni peticiţi cu piele, încât arată jalnic. Portul lui ciudat şi strania lui pieptănătură (cum spun cei de la Oficiu) îl fac obiect de haz: "Domnul maestrului Dyer" - aşa i se spune. Dar este un titlu potrivit, căci în felul acesta îl pot modela cum un brutar modelează aluatul înainte de a-l introduce în cuptor: am făcut din el un elev cum se cuvine şi l-am condus în siguranţă printre cărţile care i-au ieşit în cale. L-am familiarizat cu anumite gravuri după obeliscurile egiptene şi l-am sfătuit să le studieze aprofundat şi să le copieze; l-am instruit în propriile mele scripturi - în Britannia Antiqua Illustrata de Aylet Sammes, în cartea domnului Baxter Despre certitudinea lumii spiritelor, în Legăturile dintre minunile lumii invizibile ale domnului Cotton Mather şi în multe altele asemănătoare, acestea fiind lecturi obligatorii pentru cineva care vrea să ajungă un adevărat maestru. Instrucţia minim necesară făcută de mine e prea lungă pentru a fi redată în întregime aici, dar sunt patru lucruri de care i-am spus lui Walter să ţină seama: 1) că primul oraş a fost construit de Cain; 2) că există o ştiinţă adevărată a lumii, denumită Scientia Umbrarum, care a fost ascunsă publicului, dar pe care un artist priceput ar trebui să fie capabil s-o înţeleagă; 3) că arhitectura tinde spre eternitate şi trebuie să conţină puterile eterne: nu doar altarele şi ofrandele, dar şi formele templelor pe care le construim trebuie să fie mistice; şi 4) că suferinţele vieţii actuale şi barbariile omenirii, fatalele dezavantaje cărora toţi le suntem supuşi şi hazardul de a ne afla într-o eternă neterminare îl ghidează pe adevăratul arhitect nu către armonie sau frumuseţe raţională, ci către un alt tip de joc. Păi, nu credem noi că bebeluşii sunt urmaşii iadului şi copii ai diavolului, de îndată ce sunt încredinţaţi acestei lumi? Declar că-mi construiesc bisericile pe această grămadă de bălegar numită Pământ şi cu o înţelegere completă a naturii degenerate. Îmi mai rămâne doar atât de adăugat: există o şmecherie de tot hazul! Diavolul a murit! Dacă ar fi adevărat aşa ceva, înseamnă că toată viaţa mi-am purtat-o într-un costum nepotrivit.

Dar să ne întoarcem la povestea noastră.