Liniştea mormântului

Arnaldur Indridason
Liniştea mormântului
Editura Trei, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Monica Vlad

*****
Fragment
 

Arheologii sosiră îmbrăcaţi cu hanorace şi costume de fâş, înarmaţi cu linguri pentru probe şi lopeţi, şi îngrădiră o zonă destul de mare în jurul scheletului. Până seara, deja începură să dea cu prudenţă deoparte pământul năpădit de iarbă. Era lumină încă, soarele avea să apună abia după ora nouă seara. Echipa era formată din patru bărbaţi şi două femei, care lucrau calm şi metodic, cercetând cu atenţie fiecare lopeţică excavată. Nu se vedea niciun semn că solul fusese deranjat de către cel care săpase mormântul. Timpul şi lucrul la fundaţia casei se ocupaseră de asta.
 
Elínborg găsise la universitate un geolog care fu mai mult decât bucuros să ajute poliţia, lăsă totul baltă şi îşi făcu apariţia la fundaţie fix la jumătate de oră după ce vorbiseră la telefon. Era un bărbat între două vârste, suplu, cu părul negru, cu o voce neobişnuit de gravă şi cu un doctorat luat la Paris. Elínborg îl conduse la movila de pământ. Poliţia aşezase un cort deasupra movilei pentru a o feri de ochii curioşilor, aşa că îi făcu semn geologului să intre în cort.
 
Cortul era luminat de un bec mare şi fosforescent, care arunca nişte umbre întunecate peste groapa în care se afla scheletul. Geologul nu se grăbi deloc. Studie solul, luă o mână de pământ din movilă şi îl fărâmiţă în pumn. Compară straturile de lângă schelet cu cele de deasupra şi de dedesubt, şi analiză densitatea solului dimprejurul oaselor. Îi spuse cu mândrie lui Elínborg că fusese odată chemat să ajute în ancheta unui caz, să analizeze o grămadă de pământ găsit la locul unei crime, şi contribuţia lui fusese considerabilă. Apoi continuă să discute despre activitatea ştiinţifică în domeniul criminologiei şi geoştiinţelor, un fel de geologie legală, dacă Elínborg îl înţelegea corect.
 
Ea îl ascultă bătând câmpii, până îşi pierdu răbdarea.
- De cât timp se află acolo? întrebă ea.
- E dificil de spus, zise geologul cu vocea lui gravă, luând o poză academică. N‑ar trebui să fie de mult.
- Adică, din punct de vedere geologic? întrebă Elíborg. O mie de ani? Zece?
Geologul se uită la ea.
- Dificil de spus, repetă el.
- Cât de precis e răspunsul pe care îl poţi da? întrebă Elínborg. Măsurat în ani.
- Dificil de spus.
- Cu alte cuvinte, e dificil de spus orice?
 
Geologul se uită la Elínborg şi zâmbi.
- Scuze, mă gândeam. Ce vrei să ştii?
- De cât timp?
- Ce anume?
- Zace acolo, oftă Elínborg.
- Bănuiesc că între cincizeci şi şaptezeci de ani. Trebuie să mai fac nişte teste aprofundate, însă eu aşa cred. După densitatea solului, e exclus să fie un viking sau vreun mormânt păgân.
- Ştim asta, zise Elínborg, sunt resturi de îmbrăcăminte...
 
- Linia asta verde de aici, zise geologul şi arătă la stratul din partea inferioară a movilei de pământ. E argilă din epoca de gheaţă. Liniile astea care apar la intervale regulate - continuă el, arătând mai sus - sunt tufuri[1] vulcanice. Cel superior e de la sfârşitul secolului al XV-lea. Este cel mai gros strat de tuf din zona Reykjavíkului de la întemeierea statului. Acestea sunt straturi mai vechi de la erupţiile din Hekla şi Katla. Ne întoarcem cu mii de ani în timp. După cum poţi vedea aici, nu e departe de roca‑mamă - arătă înspre un strat mare în fundaţie. Acesta e doleritul[2] de Reykjavík, care acoperă întreaga zonă din jurul oraşului.
Se uită la Elínborg.
- În comparaţie cu povestea spusă de mine, mormântul a fost săpat acum o microsecundă.[3]
 
Arheologii opriră lucrul în jurul orei 9.30 seara şi Skarphédinn îi spuse lui Erlendur că se vor întoarce în dimineaţa următoare devreme. Nu găsiseră nimic demn de luat în seamă în sol şi de‑abia dacă începuseră să înlăture vegetaţia de deasupra acestuia. Erlendur îi întrebă dacă nu puteau cumva grăbi lucrul, însă Skarphédinn îl privi batjocoritor şi îl întrebă dacă voia să distrugă probele. Căzură de acord că încă nu aveau de ce să se grăbească.
 
Becul fosforescent din cort fu stins. Toţi reporterii plecară. Descoperirea scheletului era ştirea-bombă a serii. Erau fotografii cu Erledur şi echipa lui, la lucru, la fundaţie, şi un post de televiziune îl prezenta pe un reporter de‑a lor care încercase să‑i ia interviu lui Erlendur, acesta fluturând mâinile în faţă şi îndepărtându-se.
 
Calmul se lăsase din nou peste complexul imobiliar. Zgomotul ciocanelor încetase. Toată lumea care lucrase la casele în construcţie plecase. Cei care se mutaseră deja se duseseră la culcare. Nu se mai auzeau copii ţipând. Se hotărî ca o maşină de poliţie, formată dintr‑un echipaj de două persoane să rămână să supravegheze zona în timpul nopţii. Elínborg şi Sigurdur Óli se duseseră acasă. Legiştii care îl ajutaseră pe arheolog plecaseră şi ei acasă. Erlendur vorbise cu Tóti şi cu maică‑sa despre osul găsit de băiat. Tóti era în culma fericirii datorită atenţiei acordate. "Ce subiect de roman", oftase mama băiatului. "Asta e cea mai frumoasă petrecere aniversară pe care am avut‑o eu vreodată", îi spuse Tóti lui Erlendur.
 
Studentul la medicină se întorsese acasă, luându‑şi fratele mai mic cu el. Erlendur şi Sigurdur Óli vorbiseră foarte puţin cu el. El povesti cum se uita la fetiţă fără să observe la început osul pe care aceasta îl molfăia. Când se uitase mai îndeaproape se dovedise că era o coastă de om.
- Cum ţi‑ai putut da seama imediat că e o coastă de om? întrebă Erlendur. Ar fi putut să fie de oaie, spre exemplu.
- Da, nu era mai probabil să fi fost de oaie? întrebă Sigurdur Óli, care era băiat de la oraş şi nu ştia nimic despre animalele crescute în fermele islandeze.
- Nu aveam cum să mă înşel, zise studentul. Am făcut multe autopsii şi nu a fost nicio îndoială.
- Ne poţi spune cam de cât timp apreciezi tu că se află oasele îngropate acolo? întrebă Erlendur.
 
Ştia că, până la urmă, o să i se comunice descoperirile geologului pe care îl chemase Elínborg, ale arheologului şi ale medicului patolog, însă nu îl deranja să audă şi părerea studentului.
- Am aruncat o privire la solul respectiv şi, bazându‑ne pe gradul de putrefacţie, am putea vorbi de aproape şaptezeci de ani. Nu mai mult de atât. Însă eu nu sunt expert.
- Nu, e corect, zise Erlendur. Arheologul a crezut acelaşi lucru şi nici el nu e un expert.
Se întoarse către Sigurdur Óli.
- Trebuie să verificăm în dosarele oamenilor dispăruţi din acea perioadă, prin 1930 sau 1940. Poate chiar ceva mai devreme. Să vedem ce putem afla.
 
Erlendur rămase lângă fundaţie, în lumina soarelui care apunea, şi privi spre nord către oraşul Mosfellsbaer, către Kollafjördur şi muntele Esja, şi putu vedea casele de dincolo de golful Kjalarnes. Putu vedea maşinile de pe Autostrada de Vest, ocolind poalele muntelui Úlfarsfell în drumul lor către Reykjavík. Auzi o maşină ce sosea la fundaţie şi un bărbat coborî din ea. Era cam de aceeaşi vârstă cu Erlendur, gras, îmbrăcat cu o geacă de ploaie şi cu o şapcă pe cap. Trânti uşa şi se uită la Erlendur şi la maşina de poliţie, la pământul răvăşit de lângă fundaţie şi la cortul care acoperea scheletul.
 
- Eşti de la fisc? întrebă el cu obrăznicie, îndreptându‑se către Erlendur.
- De la fisc? făcu Erlendur.
- Al dracului să fiu dacă pot avea şi eu o clipă de respiro din partea voastră, zise bărbatul. Ai hotărâre judecătorească sau...?
- E terenul tău? întrebă Erlendur.
- Cine eşti? Ce e cu cortul ăsta? Ce se întâmplă aici?
 
Erlendur îi explică bărbatului, care spuse că se numea Jón, ce se întâmplase. Se dovedi că era antreprenor în construcţii şi proprietarul terenului pe care se afla construcţia; era în pragul falimentului şi hărţuit de recuperatorii de datorii. De ceva vreme nu se mai lucrase la fundaţie, însă el spuse că venea în mod regulat să verifice dacă cofrajul fusese vandalizat; afurisiţii ăia de copii din suburbiile astea noi care se joacă jocuri prosteşti în casele aflate în construcţie. Nu auzise despre descoperirea scheletului şi privi cu neîncredere înspre fundaţie, în timp ce Erlendur îi explica ce făceau poliţia şi arheologii.
 
- Nu am ştiut despre asta, iar dulgherii cu siguranţă nu ar fi văzut oasele alea. E un mormânt vechi? întrebă Jón.
- Nu ştim încă, zise Erlendur, nedorind să dea mai multe informaţii. Ştii ceva despre terenul ăla de acolo din partea de est? întrebă el, arătând înspre tufele de coacăzi roşii.
- Tot ce ştiu e că e teren bun pentru contrucţii, zise Jón. Nu credeam că o să apuc ziua în care Reykjavíkul o să se întindă până aici.
- Poate că oraşul s‑a extins în mod exagerat, zise Erlendur. Se întâmplă să ştii cumva dacă coacăzii roşii cresc în mod sălbatic în Islanda?
- Coacăzi roşii? N‑am idee. N‑am auzit niciodată de aşa ceva.
 
Mai vorbiră puţin şi Jón plecă. Erlendur rămase cu impresia că creditorii lui Jón erau pe cale de a‑i confisca terenul, însă că mai era un licăr de speranţă dacă el reuşea să obţină un alt împrumut.
Erlendur voia să se ducă acasă. Soarele la apus răspândea o lumină roşie extraordinar de frumoasă în partea de vest a cerului, întinzându‑se de la mare şi peste câmp. Începea să se răcorească.
Examină cortul de culoare închisă. Lovi cu piciorul solul şi se învârti de colo‑colo, fără să ştie de ce şovăia. Nu‑l aştepta nimeni acasă, gândi el, lovind pământul cu piciorul. Nu avea familie care să‑l întâmpine, nu avea soţie care să‑i povestească despre cum fusese ziua ei. Nu avea copii care să‑i spună ce au făcut la şcoală. Avea doar televizorul vechi, un fotoliu, un covor uzat, ambalaje de la mâncarea la pachet în bucătărie şi pereţi întregi cu cărţi pe care le citise în singurătatea sa. Multe dintre ele erau despre persoane dispărute în Islanda, despre necazurile suferite de călători în zone sălbatice, cu mult timp în urmă, şi despre moartea pe drumuri de munte.
 
Brusc simţi ceva dur lovindu‑se de piciorul său. Semăna cu o pietricică ieşind din pământ. O lovi de câteva ori cu piciorul, însă rămase nemişcată. Se aplecă şi începu să râcâie cu grijă pământul de pe ea. Skarphédinn îi spusese să nu mişte nimic atâta timp cât arheologii nu erau acolo. Erlendur trase de pietricică fără prea mare tragere de inimă, însă nu reuşi să o scoată din pământ.
 
Săpă mai adânc, şi mâinile lui se murdăriseră deja în momentul în care, în cele din urmă, dădu peste o piatră asemănătoare, apoi o a treia, o a patra şi o a cincea. Erlendur se lăsă în genunchi, împrăştiind pământul în toate direcţiile. Obiectul apăru încet‑încet la vedere şi, curând, Erlendur rămase privind fix la acel lucru, şi din câte îşi putu da seama, era vorba despre o mână. Cinci falange şi apoi osul unei palme, ieşind din pământ. Se ridică încetişor în picioare.
 
Cele cinci falange erau depărtate de parcă persoana de acolo ar fi întins mâna ca să se agaţe de ceva sau ca să se apere, sau probabil să ceară îndurare. Erlendur rămase acolo, ca trăznit. Oasele se întindeau către el din pământ ca şi cum ar fi cerut îndurare şi un fior rece îi străbătu trupul în briza serii.
În viaţă, gândi Erlendur. Se uită în direcţia tufişurilor de coacăzi roşii.
- Erai în viaţă? îşi zise el în gând.
 
Chiar în acel moment îi sună mobilul. Aşa cum stătea în liniştea serii, afundat în gânduri, îi luă ceva vreme să‑şi dea seama că îi suna telefonul. Îl scoase din buzunarul hainei şi răspunse. La început tot ce putu auzi fu zgomot.
- Ajută‑mă, zise o voce pe care el o recunoscu imediat. Te rog.
Apoi convorbirea se întrerupse.