Liniştea mormântului
Editura Trei, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Monica Vlad
Citiţi un fragment din această carte.
*****
O poveste despre trecutul oraşului Reykjavik
Liniştea mormântului e cel mai bun roman poliţist pe care l-am citit vreodată.
Istoria aceasta ne pasionează atunci când o parcurgem prima oară şi rămâne cu noi după ce am terminat cartea. Prima scenă din roman e impresionantă, pe orice scală de valori a literaturii: urmele unei tragedii sunt descoperite din întâmplare. Apoi, la începutul investigaţiei, o părere de expert: acestea nu sunt rămăşiţe pământeşti de pe vremea vikingilor. Trecutul are mai multe straturi şi oricare dintre ele ar putea să joace un rol în istoria aceasta. Pe măsură ce detectivul Erlendur avansează cu investigaţia, începem să avem o imagine a locului, a oraşului Reykjavik, din perioada în care el se extinde spre periferiile de altădată, cam la fel cum şi Bucureştiul şi-a înghiţit şi el vechile periferii. Ne imaginăm decorul iernatic şi auster. Cele două planuri ale romanului sunt convergente. Începem să bănuim cum se va dezvolta intriga, dar povestea devine spectaculoasă prin ceea ce ne dezvăluie gradual.
Cel mai interesant personaj al acestei serii de romane ale lui Arnaldur Indridason este fără îndoială Erlendur Sveinsson, un investigator dotat cu un spirit cartezian şi o logică impecabilă, în spatele cărora simţim empatie şi înţelepciune. O combinaţie rară, dublată de autentic interes intelectual pentru munca de investigator. Nu ştiu dacă ni-l putem imagina pe Sherlock Holmes plin de căldură, dar Erlendur nu poate fi imaginat plin de rece indiferenţă. Informaţiile care ne parvin din biografia sa sunt relevante: istoria personală a lui Erlendur a fost marcată de o lungă suită de episoade care au lăsat în urmă regrete imposibil de depăşit. Un mariaj ratat, care a avut consecinţe dintre cele mai nefericite pentru cei doi copii. În Liniştea mormântului au loc episoade dramatice pentru fiica lui Erlendur, Eva Lind. Şi mai e ceva: istoria tragică a fratelui lui Erlendur, o istorie tipic islandeză; în îndepărtatul nord e posibil ca cineva să se rătăcească într-o furtună de zăpadă, iar trupul să nu mai fie găsit vreodată. Natura poate fi redutabilă şi neiertătoare, iar Erlendur nu a uitat nici o clipă tragedia care i-a marcat copilăria. La fel de tragică e şi istoria pe care Erlendur o va descoperi atunci când avansează pe urmele acestei investigaţii care ne va ţine trează curiozitatea până la ultima pagină a cărţii.
Cum a fost posibil ca un astfel de roman să fie scris într-o ţară altfel liniştită şi cu un nivel al criminalităţii foarte redus? E o întrebare cât se poate de firească. Probabil calitatea romanului poliţist care se scrie într-o literatură nu are legătură cu nivelul criminalităţii din respectiva zonă geografică, ci cu o anumită vârstă a maturităţii unei literaturi. Or, pentru Islanda, cu o limbă literară păstrată neschimbată din perioada istorică când la noi Basarab I descăleca în Valahia, tradiţia literară este absolut remarcabilă. Cât oare a ajuns până în faţa publicului de limbă română din ceea ce s-a scris în literatura islandeză?
Trebuie să admit că pe vremea când locuiam în România, înainte să încep să călătoresc foarte mult, nu ştiam mai nimic despre Islanda, iar despre literatura islandeză ştiam încă şi mai puţin. Atunci când am citit o carte de dialoguri cu Jorge Luis Borges, am văzut că el menţiona tradiţia literară a Islandei cu un respect pe care eu l-aş fi crezut rezervat numai tradiţiei clasice greco-latine. Primul meu gând a fost că un asemenea interes cultural ar putea indica o excentricitate a unui scriitor celebru. Adevărul era că din marea literatură a Islandei nu s-a tradus decât foarte puţin în română şi că eu, ca cititor, nu eram deloc informat. Mulţi ani mai târziu am învăţat să apreciez tradiţia literară a Islandei şi să renunţ la prejudecata pe care mi-ar fi putut-o sugera datele demografice, din pricina căreia aş fi putut crede că o ţară a cărei populaţie e egală numeric cu cea a Clujului n-ar avea mare lucru de oferit. De fapt, aici e un paradox: nu cunosc nici un alt caz al unei ţări cu o populaţie atât de mică şi care să dăruiască culturii universale contribuţii de o comparabilă calitate.
Cele mai multe dintre saga din vechime au fost scrise în secolele XII şi XIII şi sunt şi azi, pentru cititorul din vremurile noastre, care citeşte şi pe Kindle sau pe iPad, o experienţă culturală extraordinară. În Saga lui Njal cel Ars (tradusă în română de Ioan Comşa în 1963 şi reluată mai târziu într-o ediţie a colecţiei Biblioteca pentru toţi) aflăm enorm despre regulile societăţii din lumea nordului, din perioada ce a precedat convertirea la creştinism, episod istoric important consemnat în detaliu în aceste cronici din vechime. Aflăm despre cum se reglau conflictele în Islanda acum o mie de ani. Atunci când o investigaţie contemporană îşi pune problema dacă rămăşiţele pământeşti sunt din vremea vikingilor, despre era lui Njal este vorba. Scala timpului în Islanda are o vechime de o mie de ani acoperiţi de cronici.
În secolul al XX-lea, în limba islandeză şi-a scris opera Halldór Kiljan Laxness (1902-1999), căruia în 1955 i-a fost decernat premiul Nobel. Laxness este, între altele, autorul romanului Oameni independenţi, comparat cu bun temei cu Veacul de singurătate al lui G. García Márquez (din păcate, Oameni independenţi e un mare roman al secolului XX care nu a apărut încă în română). Personajul Bjartur e un truditor solitar al cărui singur vis e de a se vedea stăpân pe bucata lui de pământ, la casa lui, fără datorii. Scriind povestea lui şi a familiei lui, Laxness evocă şi imaginarul de inspiraţie medievală al culturii tradiţionale, plin de umbre şi legende, printre care personajele cărţii se mişcă ca printre obiecte reale.
În cel mai recent deceniu, câţiva autori islandezi au reţinut atenţia publicului şi a criticii pe plan internaţional. Cu un stil foarte personal, impregnat de lirism şi viziune, romanul lui Jón Kalman Stefánsson (născut în 1963) intitulat Rai şi iad a fost recent tradus în franceză şi engleză şi atrage azi multe aprecieri critice. Autoarea Yrsa Sigurdardóttir (născută în 1963) are Ultimul ritual tradus în română la Editura Humanitas. Mi-aş îngădui să amintesc aici o preferinţă personală, romanul Turnul albastru, al prozatorului Thórarinn Eldjárn (născut în 1949), a cărui acţiune se petrece în secolul al XVII-lea, într-o perioadă istorică marcată de dominaţia coroanei daneze asupra Islandei.
Aşadar, iată că seria de romane scrise de Arnaldur Indridason provine dintr-o literatură bogată şi interesantă, cu o lungă tradiţie a calităţii în arta naraţiunii, iar autorul face parte dintr-o generaţie literară care nu a pierdut nimic din inspiraţia generaţiilor precedente. Seria al cărui protagonist e detectivul Erlendur include volume pline de forţă pentru că, înainte de a fi romane poliţiste, sunt foarte bună literatură. Dialogurile au o dinamică remarcabilă şi sunt pline de dramatism. Personajele sunt excelent construite, fidel redate şi pline de consistenţă. Atunci când încep un roman semnat de Arnaldur sunt captivat de conţinut şi sfârşesc prin a admira întreaga construcţie.
În fond, ce ne-am dori cel mai mult atunci când citim un roman?
(ianuarie 2011)