Un autoportret neaşteptat

Citiţi un fragment din această carte.


Ion Cucu a ţinut, într-un fel, un jurnal literar fotografic. Pasionat de literatură şi având o fascinaţie pentru scriitori, fotoreporterul a cunoscut, a călătorit şi a trăit alături de aceştia, preţuindu-i ca nimeni altul din afara fenomenului literar şi devenind un exemplu de devotament şi de pasiune pentru importanţa unei meserii.

Serviciul pe care Ion Cucu l-a făcut literaturii române este, la o adică, mai important decât cel făcut artei fotografice. Arhiva lui include, ca-ntr-un studiu sociologic veritabil, o întreagă breaslă, reconstituie în imagini o colectivitate, un anume tip de putere şi o anumită viziune asupra rolului literaturii în epocă. Nu cred să exagerez când spun că, pentru o parte a celor imortalizaţi, fotografia lui Ion Cucu valorează mai mult decât însăşi opera cu care aceştia se legitimează ca autori. Din toată opera lor rămâne, la o privire obiectivă, doar fotografia de grup sau portretul subiectiv al artistului. Pe unii dintre scriitorii români Ion Cucu i-a făcut mai scriitori decât sunt în realitate. Le-a dat privilegiul (şi şansa) de a fi ilustraţi într-o istorie literară. Fără el, despre mulţi dintre scriitorii astăzi uitaţi n-am fi avut decât o scurtă fişă de dicţionar.

"Ochiul" fotografic al fotoreporterului călător n-a ratat nimic. Pentru că Ion Cucu n-a favorizat pe nimeni şi n-a dezavantajat fotografic pe cineva. Portrete, festivităţi şi aniversări, momente de bucurie, dar şi despărţiri definitive se regăsesc în, poate, cea mai complexă arhivă literară.

Ion Cucu n-a ilustrat doar istoriile literare, ci a însufleţit literatura română a ultimilor 50 de ani. Imaginile lui reconstituie nu doar istorii personale, ci şi gloria dispărută a unei întregi elite culturale. Iată de ce fotografia sa oferă o perspectivă nouă asupra operelor celorlalţi. Puse în valoare, cele peste 20.000 de imagini reconstruiesc o lume altfel pierdută şi spun o poveste. Dacă ar fi fost un martor rece, preocupat doar de valorificarea colecţiei adunate, fotograful artist ar fi fost un simplu colecţionar iscusit. Dar pe Ion Cucu îl apasă această colecţie, o lasă la liber, nu o controlează, nu o administrează contabiliceşte. Colecţia trăieşte nu doar prin partea ei fizică, numărul încă incert de filme şi fotografii, ci, mai ales, prin partea ei nedescoperită. Fiecare fotografie are istoria ei, neştiută decât de artist. E momentul să aflăm povestea acestor fotografii. Nu doar pentru că vocile "dinăuntru" par să ceară acest lucru, ci pentru că însuşi Ion Cucu e mai pregătit ca niciodată să se destăinuie.

Sunt onorat că un artist adevărat mi-a acordat acest privilegiu: acela de a fi în preajma lui când le povesteşte, de a-l putea provoca şi asculta.

Pe Ion Cucu l-am numit iniţial personaj literar auxiliar. Sigur că titulatura ar părea uşor depreciativă, deşi nu e, cumva secundară, dar nu ştiam cum să încadrez categoria nevăzută a fotografilor, redactorilor de carte, chiar a editorilor. De cele mai multe ori, aceşti prieteni de taină ai scriitorilor au o poveste mai ceva decât povestea în sine. Sigur că pe fotograful Ion Cucu îl cunoaşte toată breasla scriitoricească. Dar pe omul Ion Cucu câţi îl cunosc? Cum şi de ce a ajuns fotograful scriitorilor? Este Ion Cucu doar fotograful scriitorilor?

Ideea cărţii s-a conturat repede. Dacă n-ar fi fost vara la mijloc, cartea s-ar fi scris fără "montaj". Ion Cucu avea deja totul la îndemână. Mii şi mii de fotografii, o vervă deosebită, timp liber la dispoziţie. Şi, nu ştiu cum şi de ce, o simpatie pentru intervievator. Poate şi pentru că mă declarasem "invidios" pentru cei 50 de ani în care a stat în preajma scriitorilor români. Răbdarea lui şi recordul de perseverenţă, greu de egalat şi, pentru unii, greu de imaginat, m-au captivat, aşa cum imaginea fotografică a unui scriitor cucereşte orice cititor împătimit. Cum să nu te captiveze miile de fotografii care ţi se pun la dispoziţie? Cum să rămâi pasiv în faţa destinului miraculos al unei astfel de arhive? Şi cum să nu te întrebi cum e posibil ca fotografiile lui Ion Cucu să fie preluate fără măcar un minim accept verbal în tot soiul de manuale, culegeri şi prin reviste?

Ion Cucu e un lup singuratic în arta lui şi în lupta cu timpul. Auzisem tot felul de lucruri. Că nu dă imagini prea uşor, că se lasă greu, că e reticent. Nimic din toate aceste zvonuri nu s-a adeverit. Întâlnirile din aceste ultime săptămâni încinse n-au fost deloc anoste. Păream, vorba artistului, două avioane care rulează pe pistă şi care nu reuşesc să se ridice de la sol. Cu teancuri de fotografii în faţă şi întâmplări spuse în mare parte în premieră, atmosfera toridă s-a atenuat. La Mogoşeşti sau în Sala Oglinzilor, orele fără sfârşit de poveşti ne-au revigorat.

Portretele neconvenţionale, scrise de această dată, care alternează povestea de viaţă cu viaţa alături de povestaşi, scot la iveală nu doar prietenia arătată scriitorilor, ci şi talentul de povestitor al lui Ion Cucu. Tocmai de aceea, pentru cei care s-ar fi aşteptat să vadă un album cu fotografii de Ion Cucu, surpriza va fi dublă. "Forţa" fotografică a cuvintelor rămâne, aşadar, singurul pariu al cărţii. Nedublat de imagini, de "clişeul" de a-l vedea pe artist mereu în ipostaza de fotograf, vom descoperi un altfel de Cucu. Unul încă temător faţă de importanţa rolului jucat în viaţa literaturii române contemporane, dar conştient de necesitatea de a-şi pune "mărturia" pe masa viitoarelor generaţii.

Această serie de trei volume (Cum ar arăta viaţa fără fotografie?, Sala Oglinzilor şi Fotograf la zece preşedinţi) va scoate la lumină un autoportret neaşteptat: fotograful scriitorilor este el însuşi un scriitor. Fotograful scriitorilor poate oricând ilustra o istorie în imagini a literaturii române, dar o şi poate povesti.