Cristian Bădiliţă
Singurătatea păsării migratoare
Editura Curtea Veche, 2007

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 

Confesiunile unui "anarhist de dreapta"

Cristian Bădiliţă aparţine primei generaţii de intelectuali români integraţi perfect în cultura europeană. Doctor al Sorbonei, fellow al unor prestigioase institute internaţionale, el îşi redactează majoritatea studiilor de specialitate în franceză, păstrând limba română pentru literatură. Singurătatea păsării migratoare se înscrie într-un proiect amplu, început cu Sacru şi melancolie, continuat cu Nodul gordian şi Tentaţia melancoliei, toate reeditate.
 
Uimitor, pentru un ochi normal, este reducţionismul cu care C. Bădiliţă este receptat în România. Cărţile sale ştiinţifice trec practic neobservate de presa culturală locală, în vreme ce presa de specialitate internaţională îi consacră recenzii notabile. Receptarea volumelor de eseuri (inclusiv aceasta, despre care scriu) ori de poezie suferă din pricina deformărilor tendenţioase ori reducţioniste. C. Bădiliţă irită pentru că nu prea menajează semidoctismul, lichelismul, necinstea şi aflarea în treabă. Racordat la scara axiologică occidentală (trebuie amintit că C. Bădiliţă s-a format intelectualiceşte în centre universitare de primă mână din Spania, Franţa, Italia), el n-a întors spatele, ca mulţi dintre noi, României, ţara unde se încăpăţânează, văd, să publice ediţii excelente, poezie, jurnal, eseistică. De ce se încăpăţânează este treaba lui. Probabil o face plecând de la o axiomă notată, pe fugă, în Degetul pe rană: "Dacă aş confunda România cu statul român aş renunţa imediat la cetăţenie." Unii dintre noi, poate mai indolenţi, poate mai "nesimţiţi", au spus un adio tranşant spaţiului mioritic. Bădiliţă şi-a transformat neputinţa de a se desprinde radical de România într-o agresivitate creatoare.
 
În România de azi, în România de după 1989 singurul lucru constructiv şi creator e să demolezi, să razi de pe faţa pământului şi din mintea oamenilor şandramalele ridicate vreme de cincizeci de ani de regimul comunism. O parte din eseistica şi jurnalistica polemică a lui Bădiliţă are, indubitabil, virtuţi demolator-curative. Deşi, spre deosebire de Paler, Goma sau Patapievici, în prima perioadă, "golănească" a acestuia, Bădiliţă are spirit, şi mai ales umor. Stilul său aduce mai degrabă cu al lui Olegario Correos, din spaţiul catolic, sau al lui Sorin Dumitrescu, din cel ortodox. Nu poţi face totuşi abstracţie de anvergura sa culturală. Probabil de aici şi ranchiuna, blocajele sau eschivele cu care este (ne)întâmpinat în România. Sincer, mania lui de a le reaminti mereu compatrioţilor cine sunt, care le este adevăratul nivel şi cât de vinovaţi se fac ei înşişi de propria lor soartă mi se pare sufocantă de la un anumit punct; dar asta nu mă împiedică să-l admir pentru întreg, pentru ce reprezintă el în toată cuprinderea şi adâncimea demersului său teologico-scriitoricesc.
 
Singurătatea păsării migratoare este în primul rând un jurnal european, scris cu vervă, umor, radicalism şi pasiune. Dar şi cu înţelepciune, o înţelepciune de un tip mai special, profetic-decapantă. De altfel, ultima secţiune a volumului se numeşte chiar "Ispitele Înţelepciunii". Să spicuim! Într-o notă sardonică: "Ministrul de la A.P.A.C.A. nu pricepe că un frizer francez poate oricând ajunge un preşedinte onorabil al României pe când un ministru român, cu competenţa lui "multilaterală", ar muri de foame în Franţa." Sau: "Privesc oarecum uimit la această cohortă de intelectuali români care se luptă din răsputeri cu comunismul... după căderea acestuia. Oare au ceva să-şi reproşeze? Când trebuiau să iasă în piaţa publică făceau "cultură" (adică imitau Occidentul la opaiţ); când trebuie să facă, în sfârşit, cultură, ies în piaţa publică, dar tot la lumina opaiţului". Într-o notă melancolic-blagiană: "Şlefuim pietrele călcându-le în picioare sau îngenunchind peste ele"; sau: "Urci spre biserică şi cobori spre altar." În fine, într-o notă thiboniană: "Astăzi, mai mult ca oricând, tot ce nu este important iese în faţă, devine cap de afiş. De aceea trebuie să ne sporim discernământul şi, la nevoie, să întoarcem spatele lumii din jur cu riscul de a părea nebuni sau neîndurători. Prin ce se defineşte lumea de azi? Prin nesemnificativul zgomotului ei."
 
Parcurgând paginile acestei cărţi afli câte ceva în plus despre ediţia Steinhardt, prima ediţie acurată, ştiinţifică, apărută la iniţiativa şi sub îngrijirea lui C. Bădiliţă; intri în bucătăria de lucru a Septuagintei; te familiarizezi cu viaţa normală a unui cercetător occidental care conferenţiază, de pildă, la Paris, despre Apollonios din Tyana; la Berlin, despre teologia secolului XX şi patristică; la Torino, despre mitul Anticristului; la Roma, despre biografiile spirituale în Antichitatea târzie; la Bucureşti, despre Stăniloae. O parabolă amară, intitulată "Alegeri în oraşul bolnav", ne trimite cu gândul, simultan, la Kafka, Bulgakov şi Antonios Varga Molinos. Bădiliţă notează conversaţii şi întâlniri cu personaje bine cunoscute în lumea ştiinţelor religioase şi nu numai, precum Giovanni Filoramo, Lorenzo Perrone, Marko Rupnik, Charles Kannengiesser, Charles Taylor, Bernard Sesboué, Monique Alexandre, Natale Spineto. Când trăieşti în două lumi paralele, precum cea europeană şi cea românească, nu poţi evita comparaţiile, de cele mai multe ori, în mod firesc, dezavantajoase pentru România. Dar Bădiliţă nu menajează nici goşismul intelectualilor din Franţa sau Italia, nici duplicitatea politică a Occidentului (de pildă, în cazul războiului din Serbia). El e un "anarhist de dreapta", stânjenit de orice formă de ideologie, căutând cu obstinaţie perfecţiunea într-o lume plină de imperfecţiuni.
 
Notaţiile despre modus vivendi ortodox ar merita o dezbatere specială, dar am depăşi rostul şi spaţiul unei recenzii. Să mai spun doar un singur lucru: vinovată de apariţia unor polemişti agresivi, dar terapeutic necesari, în România, este în primul rând cultura română actuală, submediocră şi neproductivă, oricât ne-am ascunde după deget. Personal, având un traseu oarecum identic, înţeleg perfect atitudinea lui C. Bădiliţă, chiar dacă, am spus, unele obsesii de-ale sale mă obosesc. Cine vrea să se iniţieze pe viu cu spaţiul spiritual european are în Singurătatea păsării migratoare un ghid foarte util. Dar dincolo de această dimensiune rămâne amprenta inconfundabilă a unui destin aparte. Sper ca dl Bădiliţă să nu-şi ia în serios ameninţarea de la p. 177, cu divorţul total de România, chiar dacă, iarăşi, din punctul meu de vedere, un asemenea divorţ se justifică. Ne-ar văduvi pe viitor de lectura atâtor pagini savuroase, amestec de miere valahă şi cianură francă.
 
PS: Două observaţii, de dragul exactităţii: pe fiica lui Hugo, înecată în Sena împreună cu soţul ei, o chema Léopoldine, nu Adélaïde, cum scrie autorul (p. 126). Numele corect al maestrului lui Bloy este abatele de Moidray, nu de Moindray.