Cristian Bădiliţă
Singurătatea păsării migratoare
Editura Curtea Veche, 2007
Singurătatea păsării migratoare
Editura Curtea Veche, 2007
2003
14 ianuarie. Revelion cu Ieruncii, cu Papahagii, apoi cu Oncle Ari, la spital, unde-i internat de zece zile. Apoi Lyon. Locuiesc la Marie-Ange Sébasti, specialistă în Grigore din Nazianz şi poetă remarcabilă. Întîrziem la vorbă pînă după miezul nopţii. Soţul ei îmi povesteşte despre un strămoş nobil ghilotinat în 1793. Ce rost va fi avut tot acel carnagiu, ale cărui consecinţe mondiale încă nu s-au sfîrşit? Pînă în ziua de astăzi comuniştii chinezi şi cei coreeni, toţi asasinii "umanişti" de pe planetă se revendică de la Revoluţia franceză, de la acest masacru fără egal în istorie, ca de la un model ireproşabil. Încă o dată mă fericesc că nu m-am născut în Franţa, cu o asemenea moştenire pe suflet. Paginile teribile din Sire, de Jean Raspail.
Vizitat La Presqu'île, catedrala de pe Fourvière, Sources chrétiennes, unde am petrecut o după amiază superbă. Guillaume şi-a susţinut teza cu o ediţie critică a comentariului lui Ioan Hrisostomul la Proverbe. O muncă de furnică şi de titan în acelaşi timp. Paleografii sînt pentru mine un fel de "victime ale bacantelor". Îi admir nespus, tocmai pentru că ştiu foarte bine ce înseamnă să editezi un manuscris. Dar stau şi mă întreb dacă uneori ei nu greşesc editînd texte fără prea mare valoare, cum e şi cazul comentariului hrisostomian, de fapt, un şir de notiţe de lucru, nefinisate şi foarte plicticoase. Cui foloseşte, la urma urmei, editarea unui astfel de text? Exclusiv unui erudit care întocmeşte o bibliografie exhaustivă a operelor patristice.
18 ian. La Beauchesne. Întâlnire scurtă, dar substanţială, cu J.-E. Mittelmann. Îmi propune să fac un dicţionar despre Anticrist, în marginea tezei. Apoi, la EPHE, ascultat două conferinţe, despre exerciţiile spirituale şi despre Grigore din Nazianz, submediocre, prima chiar lamentabilă. Mi-e silă să iau cuvîntul, să corectez, să dau referinţele exacte, să problematizez. La ce bun? Nu mă mai simt capabil să comunic decît în privat, cu oameni pe care-i ştiu de bună credinţă, pregătiţi şi inteligenţi.
20 ian. Lucrat la traducerea Genezei pentru Septuaginta. Revăzut Lawrence al Arabiei. Citit cîteva pagini din Jurnalul Monicăi Lovinescu, pe care mi l-a dăruit de Anul Nou. Am căzut întîmplător peste portretul "modestului" şi "nevanitosului" Liiceanu. Edificator.
Credeam că m-am lecuit de "chestiunile arzătoare" ale României. Credeam că am reuşit să mă detaşez de coşmarul dintr-o viaţă anterioară, numit PseudoRomânia. Ei bine, nu. Degeaba îi întorc spatele, el revine tiptil, pe căi ocolite şi mi se infiltrează pe sub gene, ca un blestem de care nu voi putea scăpa decît la capătul vieţii. Toţi bunii mei prieteni români din Occident se scaldă în aceeaşi mocirlă a scrîşnetului neputincios, a înfrîngerii insuportabile. Cea mai dramatică revelaţie pentru mine a fost să descopăr nu infantilismul unor intelectuali cu pretenţii de lideri de opinie, nu impostura unor inşi de trei parale erijaţi în cîrmuitori de conştiinţe, ci lipsa de curaj, inteligenţă şi demnitate a unora dintre apropiaţi.
Primesc mesaje de un patetism jalnic legate de acceptarea aderării României la NATO, mesaje victorioase care îmi consumă timpul şi pofta de lucru, mesaje care mă deprimă prin fondul lor fără fond, prin găunoşenia pe care o încarnează, prin "conţinutul" lor sterp, fără conţinut. Sînt icnete de satisfacţie cvasianimalică, expresia unui furor caraghios, combinate cu un soi de jubilaţie revanşardă: "Ai văzut, le-am făcut-o, i-am ras; i-am pus cu botul pe labe." Semnează: X. Nato (mă întreb dacă unii nu şi-au botezat chiar plozii "Nato", cum pe vremuri alţii şi-i botezau "Stalin" sau, mai modest, "Dudu Georgescu"). Dar eu nu ştiu despre cine-i vorba, nu ştiu cine pe cine aţi pus cu botul pe labe; nu ştiu pe cine aţi ars. În Franţa întîlnirea NATO de la Praga a avut o singură semnificaţie: îngrijorătoarea amiciţie de circumstanţă ruso-americană, amiciţie care 1) permite americanilor să invadeze Irakul; 2) permite ruşilor să continue îngroparea de vii a cecenilor; 3) prin ricoşeu, deviază atenţia de la focarul situaţiei actuale, conflictul palestinian (sau îl înglobează pe acesta într-o campanie nelegitimă mondială). Despre posibila aderare a celor şapte naţii est-europene abia ieşite din robia sovietică se spune aici un singur lucru: aceste ţări au crezut că intră într-o alianţă antirusă şi s-au pomenit într-o "brigadă de pompieri" menită să-i sprijine pe ruşi, la ordinele americanilor.
Oricum ar sta lucrurile, episodul românesc NATO nu mă interesează personal decît din punct de vedere sociologic, ca să zic aşa. El îmi reconfirmă, dacă mai era nevoie, ce rezervă uriaşă de slugărnicie există încă în sufletul multor români de tous bords. Abia ieşiţi de sub tutela URSS, românii se aruncă prosteşte cu capul înainte în braţele unei alianţe care nu mai este o alianţă antisovietică, ci una antiislamistă. Se vede cu ochiul liber. Pe de altă parte, m-am întrebat cu stupoare ce caută compatrioţii mei în Kosovo, erau interesele lor economice, politice, culturale în joc? Ce-au căutat şi mai caută în Afganistan: sîntem cumva înrudiţi cu neamul afgan, altfel decît prin legături indo-europene de acum cîteva mii de ani?; şi mă voi întreba cu aceeaşi stupoare, desigur, ce vor căuta ei în Irak? Răspunsul este unul singur, crud dar adevărat: reflexul slugărniciei, al proskynezei gratuite, al ploconirii dinaintea celor puternici cu osîrdie şi fără discernămînt. Căci, nu încape nici o îndoială, nu-i aşa?, dacă America va ajunge vreodată la ananghie, românii cei viteji o vor salva, ca să nu mai vorbesc de ţărişoarele din preajmă, precum Germania şi Franţa. Acestea stau cu ochii ţintă şi cu inima palpitîndă la superbul lor vecin de la Răsărit, răpite de farmecul donquijotesc al priveliştii.
24 ian. Paris. Toată dimineaţa petrecută cu M. Mittelmann, la Beauchesne, unde îmi va apărea teza. Cuisine d'éditeur, întreruptă de mici discuţii savuroase despre Donoso Cortès, despre şvabii din vremea lui Hitler, care au emigrat în Israel în aşteptarea sfîrşitului lumii, despre traducerile lui Chouraqui etc.. După amiază, la Sorbona, un omagiu adus părintelui Barthélemy. Grupul "septuaginţilor" francezi a ajuns un fel de sectă, cu toate complexele şi comportamentele de rigoare. Oboseală. Necitit mai nimic de cîteva săptămîni. Exageraţiuni.
22 febr. Plecăm zece zile în Grecia. La Paris, incident cu RER-ul. O încercare de sinucidere ne-a blocat două ore. Am prins avionul in extremis, eu, cu taxiul, restul grupului, cu RER-ul, după deblocarea liniei. E o călătorie universitară, organizată de Isabelle G., care cunoaşte Grecia pe de rost, inclusiv neogreaca. Îmi pare totuşi exagerat de ambalată, găsind fiecărui fleac balcanic semnificaţii superlative. Ajungem la Atena la 11 noaptea, în frig şi ploaie. Cazaţi la un hotel de Doamne-ajută, Evripides.
23 febr. După un mic dejun înghesuit urcăm pe Acropole. Teatrul lui Dionysos. Priveliştea agorei de pe Acropole, mai precis, de pe stînca areopagului. Sînt copleşit la gîndul că aici, pe pietrele pe care calc, au călcat odinioară Socrate, Platon, Alcibiade, Criton, Charmides... În rest, locul nu-mi spune mai nimic. Atena modernă pare cel mai nespălat oraş pe care l-am văzut, plin de cîini şi agitaţie. Foarte frumoase prăvăliile cu seminţe şi mirodenii. Cîrnaţi care spînzură deasupra capetelor noastre, pe trotuar.
24 febr. Conferinţele lui Isabelle sînt la obiect şi substanţiale. Cu ea vedem un peisaj care trăieşte. Fiecare kilometru pătrat al Greciei povesteşte o legendă, un mit, un fragment de istorie. Termopile: fac de unul singur cîteva sute de paşi pe cîmpia din spatele monumentului. Aburii care acoperă toată valea, peisaj de pe altă lume. Seara ajungem la poalele Olimpului, la Leptokaria, unde vom rămîne trei zile, într-un hotel, Poseidon, situat chiar pe ţărmul Mării Egee. O splendoare de peisaj stîlcit de vile şi locuri de agrement moderne, din beton. Nu contenesc să admir acoperişurile din ţiglă ale caselor greceşti. Şi eleganţa bisericilor. Ar trebui să le spun chivote, pentru că, de fapt, asta sînt.
Macedonia: simt aer de acasă, din România. Dion, vechiul oraş, ale cărui ruine înoată azi prin bălţi (locul e plin de izvoare). O basilică episcopală impresionantă, prin dimensiuni, tocmai din secolul al IV-lea. De partea cealaltă, în exteriorul cetăţii propriu-zise, templul lui Isis distrus de cutremure şi inundaţii. Totul e înecat aici, la Dion. Istorie scufundată.
25 febr. Isabelle ne spune povestea Macedoniei şi aflu că portretul (personal, diferit de "tipul" de pictură grecesc) e o invenţie macedoneană. La Vergina vedem mormintele subterane ale lui Filip, tatăl Macedoneanului, şi Alexandru al IV-lea. Totul s-a conservat perfect: picturile, ofrandele, coroanele superbe cu frunze de stejar şi ghinde. Tumulus-ul a fost descoperit în anii '70 de un mare arheolog, Andronikos, care şi-a povestit, de altfel, aventura într-un volum palpitant, devorat peste noapte. Cum a identificat el cadavrul din primul mormînt cu Filip al II-lea? Craniul avea o lovitură adîncă în orbita dreaptă şi o jambieră mai scurtă decît alta. Se ştia că Filip rămăsese chior (îşi pierduse un ochi într-o bătălie) şi şchiop (tot din cauza unei răni). Mormîntul a fost terminat în grabă, din pricina asasinării "chiriaşului" la nunta fiicei sale. Vedem şi locul cu pricina, un teatru întins pe panta unei coline care urcă spre cetate.
După amiază, la Pella, capitala Imperiului. Ruine semeţe, pe marginea şoselei. Din păcate mozaicurile sînt acoperite iarna cu straturi groase de nisip pentru a fi protejate de ploaie şi frig. Vedem însă micul muzeu de peste drum, cu splendidul Dionysos hermafrodit călărind o panteră. Apoi mozaicul cu scena salvării lui Alexandru din ghearele unui leu.
Seara, cîteva ore la Tesalonic. Prea puţin. Arcul lui Galeriu, un pietroi cu trei elefanţi. Bon! Sfînta Sofia, apoi catedrala Sfîntul Dumitru, loc sfînt de-adevăratelea. Plimbare destinsă pe ţărm, după o raită prin cîteva librări. Tesalonicul e cu totul altceva decît Atena: un oraş curat, elegant, în care bunăstarea se citeşte la fiecare pas. În piaţa de pe corso clienţii îşi beau sucurile întinşi pe adevărate canapele!
26 febr. Meteorele şi Agios Lukas. Răsuflarea tăiată! Mîine coborîm la Delfi, apoi din nou la Atena. Nu ştiu dacă voi mai avea chef să scriu ceva. E prea frumos.
2 martie. Rouen. Corectez Patericul cu părintele Florescu de la Polirom, prin e-mail. Avem deja peste treizeci de mesaje, dintre care mai multe de zece pagini. Florin e, probabil, singurul preot ortodox pe care-l cunosc înzestrat nu numai cu o temeinică şi variată cultură teologică, dar şi cu un bun-simţ vrednic de stima părinţilor deşertului. Confruntă frază cu frază, propune soluţii, mă ajută enorm. Uneori lucrează în editură, pe manuscris, pînă la căderea nopţii. Cea mai radicală şi mişcătoare apoftegmă pe care o ştiu aparţine avvei Agathon: "Dacă aş putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu şi eu să-l iau pe al lui, aş fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desăvîrşită."
22 iunie. O lună de vînzoleală prin Italia (seminar la Trento, congres la Vatican), România (a treia întîlnire LXX), Franţa (Toulouse, unde am fost convocat pentru un post). De cîteva zile mă "regalez" cu literatură şi filme. Recitit Anna Karenina, pentru Levin, nu pentru cuplul amorezaţilor antipatici; revăzut colosalul Război şi pace, în regia lui Bondarciuc; descoperit romanele lui Eric-Emmanuel Schmitt şi continuat lectura şi relectura superbului Christian Bobin. Sentiment de mulţumire, de voioşie chiar.
14 ianuarie. Revelion cu Ieruncii, cu Papahagii, apoi cu Oncle Ari, la spital, unde-i internat de zece zile. Apoi Lyon. Locuiesc la Marie-Ange Sébasti, specialistă în Grigore din Nazianz şi poetă remarcabilă. Întîrziem la vorbă pînă după miezul nopţii. Soţul ei îmi povesteşte despre un strămoş nobil ghilotinat în 1793. Ce rost va fi avut tot acel carnagiu, ale cărui consecinţe mondiale încă nu s-au sfîrşit? Pînă în ziua de astăzi comuniştii chinezi şi cei coreeni, toţi asasinii "umanişti" de pe planetă se revendică de la Revoluţia franceză, de la acest masacru fără egal în istorie, ca de la un model ireproşabil. Încă o dată mă fericesc că nu m-am născut în Franţa, cu o asemenea moştenire pe suflet. Paginile teribile din Sire, de Jean Raspail.
Vizitat La Presqu'île, catedrala de pe Fourvière, Sources chrétiennes, unde am petrecut o după amiază superbă. Guillaume şi-a susţinut teza cu o ediţie critică a comentariului lui Ioan Hrisostomul la Proverbe. O muncă de furnică şi de titan în acelaşi timp. Paleografii sînt pentru mine un fel de "victime ale bacantelor". Îi admir nespus, tocmai pentru că ştiu foarte bine ce înseamnă să editezi un manuscris. Dar stau şi mă întreb dacă uneori ei nu greşesc editînd texte fără prea mare valoare, cum e şi cazul comentariului hrisostomian, de fapt, un şir de notiţe de lucru, nefinisate şi foarte plicticoase. Cui foloseşte, la urma urmei, editarea unui astfel de text? Exclusiv unui erudit care întocmeşte o bibliografie exhaustivă a operelor patristice.
18 ian. La Beauchesne. Întâlnire scurtă, dar substanţială, cu J.-E. Mittelmann. Îmi propune să fac un dicţionar despre Anticrist, în marginea tezei. Apoi, la EPHE, ascultat două conferinţe, despre exerciţiile spirituale şi despre Grigore din Nazianz, submediocre, prima chiar lamentabilă. Mi-e silă să iau cuvîntul, să corectez, să dau referinţele exacte, să problematizez. La ce bun? Nu mă mai simt capabil să comunic decît în privat, cu oameni pe care-i ştiu de bună credinţă, pregătiţi şi inteligenţi.
20 ian. Lucrat la traducerea Genezei pentru Septuaginta. Revăzut Lawrence al Arabiei. Citit cîteva pagini din Jurnalul Monicăi Lovinescu, pe care mi l-a dăruit de Anul Nou. Am căzut întîmplător peste portretul "modestului" şi "nevanitosului" Liiceanu. Edificator.
Credeam că m-am lecuit de "chestiunile arzătoare" ale României. Credeam că am reuşit să mă detaşez de coşmarul dintr-o viaţă anterioară, numit PseudoRomânia. Ei bine, nu. Degeaba îi întorc spatele, el revine tiptil, pe căi ocolite şi mi se infiltrează pe sub gene, ca un blestem de care nu voi putea scăpa decît la capătul vieţii. Toţi bunii mei prieteni români din Occident se scaldă în aceeaşi mocirlă a scrîşnetului neputincios, a înfrîngerii insuportabile. Cea mai dramatică revelaţie pentru mine a fost să descopăr nu infantilismul unor intelectuali cu pretenţii de lideri de opinie, nu impostura unor inşi de trei parale erijaţi în cîrmuitori de conştiinţe, ci lipsa de curaj, inteligenţă şi demnitate a unora dintre apropiaţi.
Primesc mesaje de un patetism jalnic legate de acceptarea aderării României la NATO, mesaje victorioase care îmi consumă timpul şi pofta de lucru, mesaje care mă deprimă prin fondul lor fără fond, prin găunoşenia pe care o încarnează, prin "conţinutul" lor sterp, fără conţinut. Sînt icnete de satisfacţie cvasianimalică, expresia unui furor caraghios, combinate cu un soi de jubilaţie revanşardă: "Ai văzut, le-am făcut-o, i-am ras; i-am pus cu botul pe labe." Semnează: X. Nato (mă întreb dacă unii nu şi-au botezat chiar plozii "Nato", cum pe vremuri alţii şi-i botezau "Stalin" sau, mai modest, "Dudu Georgescu"). Dar eu nu ştiu despre cine-i vorba, nu ştiu cine pe cine aţi pus cu botul pe labe; nu ştiu pe cine aţi ars. În Franţa întîlnirea NATO de la Praga a avut o singură semnificaţie: îngrijorătoarea amiciţie de circumstanţă ruso-americană, amiciţie care 1) permite americanilor să invadeze Irakul; 2) permite ruşilor să continue îngroparea de vii a cecenilor; 3) prin ricoşeu, deviază atenţia de la focarul situaţiei actuale, conflictul palestinian (sau îl înglobează pe acesta într-o campanie nelegitimă mondială). Despre posibila aderare a celor şapte naţii est-europene abia ieşite din robia sovietică se spune aici un singur lucru: aceste ţări au crezut că intră într-o alianţă antirusă şi s-au pomenit într-o "brigadă de pompieri" menită să-i sprijine pe ruşi, la ordinele americanilor.
Oricum ar sta lucrurile, episodul românesc NATO nu mă interesează personal decît din punct de vedere sociologic, ca să zic aşa. El îmi reconfirmă, dacă mai era nevoie, ce rezervă uriaşă de slugărnicie există încă în sufletul multor români de tous bords. Abia ieşiţi de sub tutela URSS, românii se aruncă prosteşte cu capul înainte în braţele unei alianţe care nu mai este o alianţă antisovietică, ci una antiislamistă. Se vede cu ochiul liber. Pe de altă parte, m-am întrebat cu stupoare ce caută compatrioţii mei în Kosovo, erau interesele lor economice, politice, culturale în joc? Ce-au căutat şi mai caută în Afganistan: sîntem cumva înrudiţi cu neamul afgan, altfel decît prin legături indo-europene de acum cîteva mii de ani?; şi mă voi întreba cu aceeaşi stupoare, desigur, ce vor căuta ei în Irak? Răspunsul este unul singur, crud dar adevărat: reflexul slugărniciei, al proskynezei gratuite, al ploconirii dinaintea celor puternici cu osîrdie şi fără discernămînt. Căci, nu încape nici o îndoială, nu-i aşa?, dacă America va ajunge vreodată la ananghie, românii cei viteji o vor salva, ca să nu mai vorbesc de ţărişoarele din preajmă, precum Germania şi Franţa. Acestea stau cu ochii ţintă şi cu inima palpitîndă la superbul lor vecin de la Răsărit, răpite de farmecul donquijotesc al priveliştii.
24 ian. Paris. Toată dimineaţa petrecută cu M. Mittelmann, la Beauchesne, unde îmi va apărea teza. Cuisine d'éditeur, întreruptă de mici discuţii savuroase despre Donoso Cortès, despre şvabii din vremea lui Hitler, care au emigrat în Israel în aşteptarea sfîrşitului lumii, despre traducerile lui Chouraqui etc.. După amiază, la Sorbona, un omagiu adus părintelui Barthélemy. Grupul "septuaginţilor" francezi a ajuns un fel de sectă, cu toate complexele şi comportamentele de rigoare. Oboseală. Necitit mai nimic de cîteva săptămîni. Exageraţiuni.
22 febr. Plecăm zece zile în Grecia. La Paris, incident cu RER-ul. O încercare de sinucidere ne-a blocat două ore. Am prins avionul in extremis, eu, cu taxiul, restul grupului, cu RER-ul, după deblocarea liniei. E o călătorie universitară, organizată de Isabelle G., care cunoaşte Grecia pe de rost, inclusiv neogreaca. Îmi pare totuşi exagerat de ambalată, găsind fiecărui fleac balcanic semnificaţii superlative. Ajungem la Atena la 11 noaptea, în frig şi ploaie. Cazaţi la un hotel de Doamne-ajută, Evripides.
23 febr. După un mic dejun înghesuit urcăm pe Acropole. Teatrul lui Dionysos. Priveliştea agorei de pe Acropole, mai precis, de pe stînca areopagului. Sînt copleşit la gîndul că aici, pe pietrele pe care calc, au călcat odinioară Socrate, Platon, Alcibiade, Criton, Charmides... În rest, locul nu-mi spune mai nimic. Atena modernă pare cel mai nespălat oraş pe care l-am văzut, plin de cîini şi agitaţie. Foarte frumoase prăvăliile cu seminţe şi mirodenii. Cîrnaţi care spînzură deasupra capetelor noastre, pe trotuar.
24 febr. Conferinţele lui Isabelle sînt la obiect şi substanţiale. Cu ea vedem un peisaj care trăieşte. Fiecare kilometru pătrat al Greciei povesteşte o legendă, un mit, un fragment de istorie. Termopile: fac de unul singur cîteva sute de paşi pe cîmpia din spatele monumentului. Aburii care acoperă toată valea, peisaj de pe altă lume. Seara ajungem la poalele Olimpului, la Leptokaria, unde vom rămîne trei zile, într-un hotel, Poseidon, situat chiar pe ţărmul Mării Egee. O splendoare de peisaj stîlcit de vile şi locuri de agrement moderne, din beton. Nu contenesc să admir acoperişurile din ţiglă ale caselor greceşti. Şi eleganţa bisericilor. Ar trebui să le spun chivote, pentru că, de fapt, asta sînt.
Macedonia: simt aer de acasă, din România. Dion, vechiul oraş, ale cărui ruine înoată azi prin bălţi (locul e plin de izvoare). O basilică episcopală impresionantă, prin dimensiuni, tocmai din secolul al IV-lea. De partea cealaltă, în exteriorul cetăţii propriu-zise, templul lui Isis distrus de cutremure şi inundaţii. Totul e înecat aici, la Dion. Istorie scufundată.
25 febr. Isabelle ne spune povestea Macedoniei şi aflu că portretul (personal, diferit de "tipul" de pictură grecesc) e o invenţie macedoneană. La Vergina vedem mormintele subterane ale lui Filip, tatăl Macedoneanului, şi Alexandru al IV-lea. Totul s-a conservat perfect: picturile, ofrandele, coroanele superbe cu frunze de stejar şi ghinde. Tumulus-ul a fost descoperit în anii '70 de un mare arheolog, Andronikos, care şi-a povestit, de altfel, aventura într-un volum palpitant, devorat peste noapte. Cum a identificat el cadavrul din primul mormînt cu Filip al II-lea? Craniul avea o lovitură adîncă în orbita dreaptă şi o jambieră mai scurtă decît alta. Se ştia că Filip rămăsese chior (îşi pierduse un ochi într-o bătălie) şi şchiop (tot din cauza unei răni). Mormîntul a fost terminat în grabă, din pricina asasinării "chiriaşului" la nunta fiicei sale. Vedem şi locul cu pricina, un teatru întins pe panta unei coline care urcă spre cetate.
După amiază, la Pella, capitala Imperiului. Ruine semeţe, pe marginea şoselei. Din păcate mozaicurile sînt acoperite iarna cu straturi groase de nisip pentru a fi protejate de ploaie şi frig. Vedem însă micul muzeu de peste drum, cu splendidul Dionysos hermafrodit călărind o panteră. Apoi mozaicul cu scena salvării lui Alexandru din ghearele unui leu.
Seara, cîteva ore la Tesalonic. Prea puţin. Arcul lui Galeriu, un pietroi cu trei elefanţi. Bon! Sfînta Sofia, apoi catedrala Sfîntul Dumitru, loc sfînt de-adevăratelea. Plimbare destinsă pe ţărm, după o raită prin cîteva librări. Tesalonicul e cu totul altceva decît Atena: un oraş curat, elegant, în care bunăstarea se citeşte la fiecare pas. În piaţa de pe corso clienţii îşi beau sucurile întinşi pe adevărate canapele!
26 febr. Meteorele şi Agios Lukas. Răsuflarea tăiată! Mîine coborîm la Delfi, apoi din nou la Atena. Nu ştiu dacă voi mai avea chef să scriu ceva. E prea frumos.
2 martie. Rouen. Corectez Patericul cu părintele Florescu de la Polirom, prin e-mail. Avem deja peste treizeci de mesaje, dintre care mai multe de zece pagini. Florin e, probabil, singurul preot ortodox pe care-l cunosc înzestrat nu numai cu o temeinică şi variată cultură teologică, dar şi cu un bun-simţ vrednic de stima părinţilor deşertului. Confruntă frază cu frază, propune soluţii, mă ajută enorm. Uneori lucrează în editură, pe manuscris, pînă la căderea nopţii. Cea mai radicală şi mişcătoare apoftegmă pe care o ştiu aparţine avvei Agathon: "Dacă aş putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu şi eu să-l iau pe al lui, aş fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desăvîrşită."
22 iunie. O lună de vînzoleală prin Italia (seminar la Trento, congres la Vatican), România (a treia întîlnire LXX), Franţa (Toulouse, unde am fost convocat pentru un post). De cîteva zile mă "regalez" cu literatură şi filme. Recitit Anna Karenina, pentru Levin, nu pentru cuplul amorezaţilor antipatici; revăzut colosalul Război şi pace, în regia lui Bondarciuc; descoperit romanele lui Eric-Emmanuel Schmitt şi continuat lectura şi relectura superbului Christian Bobin. Sentiment de mulţumire, de voioşie chiar.