Tatiana Niculescu Bran
Nopţile Patriarhului
Editura Polirom, 2011
Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Fragment
- Sărut mâna, binecuvântaţi, Preafericirea Voastră!
Mitropolitul se aplecă şi îi sărută mâna. Engolpionul şi crucea mare, de ierarh, din aur masiv, străluceau ape-ape pe hainele negre, scrobite, din material de cea mai bună calitate, pe care nicio casă de modă italienească nu le-ar fi croit mai elegant. Rasa îi punea în valoare trăsăturile ascetice, barba lungă, înspicată, nasul drept, ochii mici şi pătrunzători, mâinile cu degete subţiri, lungi, de om care stăpânea tainele înfrânării şi măsura vorbirii. Un parfum discret îl însoţea, ca pe sfinţi aura din icoane. Se apropia de cincizeci de ani şi încă nu i se rotunjise pântecele. În general, ierarhii se recunoşteau după calibrul burţii. Era semn că porniseră de jos şi ajunseseră departe. Era copilul lui de suflet. Nu el îl trimisese, pe vremea comuniştilor, să înveţe la Paris şi îl făcuse apoi ministrul de Externe al Bisericii? Organele statului îl pregătiseră şi ele, nimic de zis, nu te duceai pe vremea aia în străinătate aşa, de capul tău, dar ei doi vorbeau aceeaşi limbă mănăstirească şi împărtăşeau aceeaşi preocupare pentru misiunea Bisericii. El se îngrijise să-l promoveze, îl văzuse că era om cu frica lui Dumnezeu, se gândea la viitorul Bisericii. Avea şi unele relaţii în armată, se ducea şi vizita trupele româneşti din Irak, din Afganistan, era bine văzut de autorităţi.
Patriarhul îl primi în biroul lui cu o uşă spre sufragerie şi alta spre dormitor. Atâta timp cât ştia că are baia aproape, se simţea mai liniştit. Încăperea cu pereţi albi, cu scaune şi covoare roşii, era inundată dimineaţa, prin ferestrele mari, de lumina de afară, apoi, până seara, când se aprindeau candelabrele bogate, de cristal, trecea prin toate culorile verii: alb strălucitor, alb gălbui, galben torid, portocaliu, roşu aprins, portocaliu stins, albastru de cerneală. Masa din lemn masiv stătea încărcată, ca de obicei, cu câte şi mai câte dosare, mape, foi, broşuri, creioane, stilouri, manuale, cărţi de vizită. Îi făcu semn să se aşeze pe scaunul din faţa lui. Pesemne era ceva important.
- N-am prea dormit astă-noapte. Ce mai e pe la Mitropolie? întrebă Patriarhul, dornic să treacă repede peste vorbele despre oboseală. Îi scăpaseră fără să vrea.
- Am recuperat mare parte din păduri. Merge bine, spuse mitropolitul. Încerc să le adun la un loc pe cele repartizate parohiilor. Am preoţi care se împotrivesc, dar n-au încotro, trebuie să cedeze. S-au trezit cu ele pe hârtie şi acum nu le mai lasă, deşi văd bine că nu se descurcă. Sunt însă alte nemulţumiri care pot să ia o întorsătură neplăcută.
- Ce nemulţumiri ? Din partea cui?
- Mi-au ajuns la urechi nişte zvonuri, nu ştiu exact, dar se pare că mai mulţi preoţi vor să înfiinţeze un sindicat.
- Ce să facă? Un sindicat? Ce treabă au ei cu sindicatul? întrebă Patriarhul, cu aerul că trăsnaie mai mare nici că auzise.
- Se tem de schimbarea statutului. Vor ca episcopii să fie aleşi de preoţi şi să iasă din Sinod toţi ierarhii deconspiraţi de CNSAS. Plus salarii mai mari şi să scoatem la concurs parohiile bogate. Lucruri din astea, răspunse mitropolitul.
- Unde s-a mai pomenit aşa ceva? se supără Patriarhul. Haida-de! Sindicat le trebuie lor !
- Deocamdată nu sunt decât zvonuri, Preafericirea Voastră, dar nemulţumiri există.
- Zvonuri! Nu iese fum fără foc! Trebuie aflat cine umblă cu de-alde d-astea! N-ai oameni printre ei? Să se dea pe lângă ei şi să vină să spună: cutare, cutare, cutare! Sau i-o fi montat careva? mai zise bătrânul, tresărind de parcă un înger de lumină, aflat în trecere prin odaie, i-ar fi dezvelit adevărata faţă a lucrurilor.
- Să-i fi pus cineva la cale? Nu văd cine. N-aş crede, se miră ierarhul.
Oricât de obişnuit era cu sforăriile de culise, cu căile întortocheate ale gândirii clericale, tot nu s-ar fi aşteptat la asemenea interpretare. Dar dacă bătrânul avea dreptate?
- Cercetează şi află! adăugă Patriarhul şi vorbele lui aveau tonul unui ordin. Sinodul? Trecuse deja la altceva sau se gândea să consulte Sinodul în privinţa zvonurilor despre sindicatul preoţilor? I se adresa fără să se uite la el. Privirea i se ducea undeva, pe deasupra capului lui, spre pliurile perdelelor grele care încadrau ferestrele. Dar nici la perdele nu se oprea, ci căuta mai departe, dincolo de ele, dincolo de pereţii palatului, dincolo de oraş, de lume, undeva unde se aştepta parcă să zărească pe cineva: umbra arătării din noapte, Moşu. Din două tablouri enorme, prinse de-a dreapta şi de-a stânga uşii spre sufragerie, patriarhii Miron şi Nicodim, încărcaţi de odăjdiile funcţiei şi de poverile istoriei, asistau încremeniţi la discuţia presărată cu tăceri lungi, din biroul care fusese şi al lor. Palatul era plin de saloane somptuoase, cupole pictate, portrete de mitropoliţi şi de patriarhi, coloane răsucite şi foişoare de taină, de holuri şi holişoare, un labirit prin care rătăceau tot felul de secrete, ca nişte suflete care nu-şi găseau tihna.
- La începutul lui septembrie? E vară, e vacanţă... septembrie, ca de obicei.
- Da, da, la începutul lui septembrie e bine. Ar mai fi cam o lună şi jumătate. Pe câţi ne putem baza? întrebă Patriarhul.
- Majoritatea, cred. N-ar avea de ce să respingă modificările pe care le propuneţi, răspunse ierarhul, aplecându-se uşor în faţă de parcă ar fi vrut să şoptească ceva.
- Aşa zici? E bine! zise bătrânul privindu-l de astă dată în ochi.
- Nu refuză ei să aleagă şi să decidă, fără să se mai bage şi reprezentanţii eparhiilor, mireni, oameni care...
- Care nu ştiu nimic despre cum se conduce Biserica şi vor să-i pună pe-ai lor în funcţii, îi termină Patriarhul vorbele. Colegiul electoral bisericesc e una şi Sinodul e altceva, poţi să-l ţii în frâu! (Avea în ton un fel de încrâncenare pe care rar şi-o arăta.) Aşa cum l-am ţinut eu din '90 încoace. Colegiul trebuie să aibă rol consultativ şi atât, continuă. Pe ordinea de zi să fie trei chestiuni: schimbarea statutului, preluarea de către Sfinţia Ta a funcţiilor mele de arhiepiscop al Bucureştilor şi mitropolit al Ungrovlahiei şi catedrala. Întâi eşti locţiitorul meu şi, pe urmă, patriarh. Treaba asta trebuie rezolvată, mai spuse bătrânul, făcând o grimasă scurtă.
- Vă e rău? întrebă ierarhul cu grijă în glas.
- Mă mai ia câte-un junghi, zise bătrânul în treacăt. Văd că s-au mai liniştit cu raportul ăla... cu comunismul... Nici nu merită citit.
- Comisia prezidenţială a ajuns la concluzia că Biserica... Preafericirea Voastră... în sfârşit, că s-a colaborat mult cu regimul comunist, completă ierarhul.
- Habar n-au ei de viaţa Bisericii şi ce-am trăit noi!
- Nu-i mai ia nimeni în seamă, Preafericirea Voastră. S-au întâmplat atâtea între timp, lucruri grave, că ce scriu ei acolo... apă de ploaie! Problema e că ţara e în anarhie. Nedeclarată, dar tot anarhie, zise mitropolitul. Unde te duci, unde te-ntorci, în instituţii, în administraţie, nimeni nu mişcă un deget, fiecare e de capul lui, nimeni nu mai respectă nicio lege. Nu vedeţi că şi în Biserică...
- E luptă mare... Se bat comuniştii între ei. Nu mă gândeam să apuc vremurile astea, spuse bătrânul. Pe la CNSAS ce se mai aude?
Ierarhul se aplecă în faţă şi spuse încet:
- E posibil să umble la dosare.
- De unde ştii?
- Am sursele mele...
- La dosarul Sfinţiei Tale? Eşti sigur că există? Să ne interesăm la oamenii noştri de la CNSAS, zise Patriarhul, încruntând sprâncenele.
- Preafericirea Voastră, documentele astea dispar şi apar numai în funcţie de situaţie... Dacă au publicat ei despre Preafericirea Voastră, acum câţiva ani... mai zise ierarhul.
- Da, şi? Nu sunt membru al Academiei? Nu mi-au aprobat terenul şi banii de Catedrală? zâmbi bătrânul hâtru. Au fost, se fac diferite încercări, dar nu trebuie să ne tulburăm. Încurcătura e aşa mare, unii contestă, alţii acuză, istorici care să desluşească exact ce scrie acolo sunt puţini, legea accesului la dosare nu e clară şi o vom schimba oricum, se lucrează la asta. Se poate aduce şi argumentul că fosta Securitate, ca să aibă la mână Biserica, falsifica rapoarte, semnături, informări... Noi să mobilizăm mănăstirile din Moldova, pe ai noştri din Ardeal şi din Armată, din Securitate, pe oamenii noştri credincioşi care ne sprijină. Nu mă retrag până nu preiei celelalte funcţii. Trebuie negociat cu toţi. Presa?
- Ar fi câteva reviste... dar, pe lângă Treimea modovenească...
- Aşa-i zice? se amuză bătrânul.
- Treimea, adică ziare, radio, televiziune, răspunse ierarhul. Uneltele Mântuirii!
- E deştept vlădicul Ioanichie, dar n-are oameni de-ajuns în Sinod! Dosarul lui nu apare?
- N-aş crede. Face parte dintre alea... chipurile, arse la revoluţie... răspunse ierarhul fără să-şi poată stăpâni, în glas, un fel de regret amestecat cu invidie.
- Ai idee ce conţine dosarul Sfinţiei Tale?
- Nu pot să ştiu exact, dar nu se poate să nu fie notele informative din Franţa, unele caracterizări, nume, situaţii...
- Toate astea erau cerute de Securitate oricărui ierarh care ieşea din ţară. Iar noi aveam şi datoria să informăm statul despre cei care duşmăneau România şi făceau propagandă nefavorabilă în străinătate. Cum ar face orice ambasador pentru ţara lui. Nu era normal? zise bătrânul.
- Atunci, da, era normal, dar acum lucrurile astea se interpretează altfel. Înaltpreasfinţitul Andrei m-a introdus peste tot, el ştia...
- Dacă e şi el în dosarul Sfinţiei Tale, şi n-are cum să nu fie, că el a fost, cum zic ei, omul de legătură, nu? Dacă e şi el, îţi faci griji degeaba: e întărit pe toate părţile şi are şi o etate la care nu-l mai poate atinge nimic. Un om luminat, un mare învăţat, orice s-ar zice, spuse Patriarhul însufleţit de parc-ar fi evocat propriile virtuţi.
- Dar se ştie că el a fost trimis de comunişti să desfiinţeze mănăstirile, în anii '50. Era spaima monahilor. Şi despre legăturile cu francmasonii şi cu Securitatea.
- Astea le ştiu eu mai bine, că i-am apucat pe toţi. Primul patriarh nu era şi el cu ei? Era. Şi asta l-a împiedicat să păstorească poporul şi să primenească Biserica? Nu l-a împiedicat, ba dimpotrivă. În faţa lui au îngenuncheat ordinul de Malta şi alte loji şi au acceptat intrarea în adormire. Trebuie să cunoşti sufletul omului, nu să judeci după păreri, cum fac ei acuma. Masonii, Securitatea... Păi atunci dosarul lui Ioanichie ar trebui să fie burduşit! N-ai de ce să te temi! Statutul se schimbă, eu îţi transfer funcţiile prin decizie de patriarh şi Sinodul nu poate decât să fie de acord.
- Dosarul, că e trecut, că e viitor, e un element de şantaj. Ştiţi că se practică. Începe şedinţa Sinodului şi primeşti un bileţel anonim: "Sfinţia Ta, ai un dosar urât la X instituţie a statului care se ocupă de deconspirări, de eradicarea corupţiei, de mai ştiu eu ce. Vezi cum votezi!".
- Sfinţia Ta ai dosar la o instituţie din asta... cu corupţia?
- Nu ştiu să am, dar vorbesc în principiu.
- Vino săptămâna viitoare să discutăm pe îndelete, mai spuse bătrânul, ridicându-se.
Era semn că discuţia s-a încheiat. Simţea că-i explodează vezica.
- Binecuvântaţi! zise mitropolitul şi se aplecă să-i sărute mâna.
Înţelesese că Patriarhul nu era în apele lui. Prin palat se vorbea că se scoală noaptea din oră-n oră şi merge la baie. I se strânse inima. Dădu să plece, dar se întoarse:
- Sunteţi bine, Preafericirea Voastră?
- Mă cam sâcâie prostata. Nu e cine ştie ce. Iau tratament. Nu-mi fac griji. Vino joi. O să-l chem şi pe domnu general... să ne mai sfătuim...
- Binecuvântaţi, zise din nou mitropolitul şi se retrase fără să i se audă paşii, lăsând în urmă un miros de săpun fin. Ar fi îngenuncheat în faţa bătrânului şi i-ar fi ţinut mâna în mâinile lui. Poate s-ar fi şi spovedit. Erau atâtea lucruri... dar niciodată nu se ivea prilejul.
Mitropolitul era îngrijorat. Biserica avea nevoie de stabilitate. După revoluţie se construiseră mai multe biserici şi mănăstiri decât oriunde în estul Europei. De pe băncile celor cincisprezece facultăţi de teologie şi treizeci şi opt de seminarii ortodoxe ieşiseră nenumăraţi diaconi, preoţi, doctoranzi, profesori de religie. Chiar dacă religia îşi recăpătase rolul şi locul în societate şi în şcoli, chiar dacă se înfiinţaseră arhiepiscopiile tradiţionale şi se deschiseseră altele noi şi statul asigura banii de salarii, chiar dacă sponsorii privaţi erau din ce în ce mai mulţi, chiar dacă numărul parohiilor creştea de la an la an, tot era surplus de absolvenţi care aveau nevoie de posturi. Erau parohii care se vindeau pe şest, cu preţuri între 7.000 şi 20.000 de euro, în funcţie de localitate, zonă, aşezare. Fostele proprietăţi, clădiri şi păduri, trecute pe vremuri în proprietatea statului comunist, reveniseră, în mare parte, în patrimoniul Bisericii, care devenise cea mai bogată instituţie a ţării. Deci era de lucru, secerişul era mult, vorba Mântuitorului, şi secerători erau, se găseau. Trebuia doar cineva care să le arate drumul şi să ţină Biserica unită în faţa schismelor şi a grupărilor de tot felul care se iviseră înlăuntrul ei de douăzeci de ani încoace. Nemaipunând la socoteală nebuniile democraţiei, nebuniile stiliştilor, prozelitismul altor confesiuni şi religii, masonii, revenirea la legalitate a greco-catolicilor, avizi să-şi ia şi ei înapoi lăcaşurile, şcolile, bibliotecile...
Se temea să nu cumva să-şi vadă în ziare dosarul întocmit de Securitate în anii '80, când fusese recrutat de un ofiţer DIE şi pregătit pentru confruntarea cu străinătatea. Dacă nu apăruse încă, însemna doar că era păstrat pentru momentul potrivit, când s-ar fi obţinut rezultatul maxim: desfiinţarea lui ca succesor. Bătrânul era uns cu toate alifiile, ar fi ştiut să întoarcă lucrurile, dar îl mai lua cineva în seamă?
Străbătând culoarele palatului, mitropolitul adulmeca un duh al lucrurilor care-i dădea de gândit : o uşă care se deschidea, un salut ceremonios, o strângere de mână, un "Binecuvântaţi!", o privire care se iţea de după perdelele de catifea dintre încăperi, portretele ierarhilor atârnate pe pereţi, toate emanau un fel de nerăbdare, de aşteptare exasperată. Sănătatea Patriarhului nu părea să îngrijoreze pe nimeni în mod deosebit. Mai făcea mici răceli, burta îl mai duruse, crampe, balonări, mai avea uneori insomnii. Doctorul personal îl vedea din când în când ca să se asigure că totul era în ordine. Vârsta înaintată parcă-i ascuţise mintea, făcându-i şi mai de temut viclenia ţărănească pe care viaţa printre călugări i-o şlefuise, iar ascensiunea în ierarhie şi colaborarea cu comuniştii i-o convertiseră în parşivă diplomaţie.
Să mai fi spus cuiva că are de gând să se retragă? se întreba ierarhul în timp ce îşi ascuţea simţurile ca să pătrundă atmosfera din palat. Poate neliniştea asta se afla numai în sufletul lui şi deforma totul în jur, făcându-l să fie mai bănuitor decât s-ar fi cuvenit? Era exclus să ceară să-şi vadă dosarul. Abia ar fi pus paie pe foc. Ierarhi mai bătrâni ca el, cu carieră intelectuală şi cu autoritate duhovnicească, fuseseră deja ţinta demascărilor şi a oprobiului public şi se apăraseră prost. Nici Patriarhia, nici Sinodul nu-i ajutaseră prea mult, nefăcând decât să dezmintă informaţiile din presă şi luptându-se să împiedice alte, eventuale, deconspirări din rândul clerului, prin votarea unei legi care să scutească Biserica de calvarul şi povara trecutului. Nu-şi dăduse nimeni demisia, nu se punea problema.
Auzise că în Polonia un arhiepiscop ridicat la rang de cardinal a fost nevoit să facă o mărturisire publică despre colaborarea lui cu poliţia politică cu prilejul chiar al ceremoniei care-i consfinţea numirea. Şi-a cerut iertare în faţa credincioşilor consternaţi şi s-a retras. În intervalul de timp dintre numire şi învestire, ziarele poloneze îi publicaseră dosarul de informator al Securităţii. Ca urmare, şi pentru evitarea, pe viitor, a riscurilor de acest fel, Papa a decis ca niciun episcop catolic din ţările fostului bloc sovietic, învestit cu această funcţie în perioada comunistă, să nu mai fie avansat cardinal. În Biserica ortodoxă autocefală, lucrurile se puteau aranja şi altfel. Gândul de a-şi vedea dosarul era o ispită.
În fond, personal, dosarul i-ar fi oferit puţine surprize. Ştia mai bine ca oricine ce semnase, ce însărcinări şi misiuni avusese, ce presupuneau dialogul cu Bisericile străine, cu diaspora românească din Occident, ecumenismul, organizaţiile europene ale Bisericilor şi tot restul. Singura chestiune mai delicată ar fi fost totuşi activitatea lui din timpul studenţiei la Paris. Predecesorul său într-ale diplomaţiei externe, bătrânul arhiepiscop Andrei, aflat de mulţi ani în Franţa, îl introdusese în unele cercuri despre care, dacă s-ar fi aflat prea multe, s-ar fi putut trage unele concluzii pripite. Patriarhul păruse însă sigur pe el.
Un fel de schelălăială linguşitoare îl opri în loc, tocmai când se pregătea să iasă din palat. Simţi în timpane o vibraţie neplăcută.
- Sărutăm dreapta, Înalte! Ce mai faceţi? Pe la Prefericitul?
Cuvintele i se rostogoleau în cap ca nişte popice doborâte, spulberându-i gândurile şi încordarea simţurilor. N-avea niciun chef să intre în vorbă cu Grifonu. Dar îşi înfrână dezgustul, gândindu-se că vicarul patriarhal era cel mai în măsură să ştie ceva sau, măcar, să miroasă încotro bătea vântul.
- A, Doamne-ajută! Chiar mă întrebam pe unde mai umblaţi... îi zise şugubăţ, ca să facă o glumă.
- Şi eu la fel, îi răspunse Grifonu. Deşi văzusem în agenda Preafericitului unde umblaţi... Cum e?
- Preafericitul? Bine, ca de obicei, poate puţin ostenit din pricina căldurii, răspunse, aşteptând, la rândul lui, noutăţi...
- Nu e de căldură. Are probleme cu prostata şi se scoală des, du-te-vino toată noaptea. Eu i-am zis s-o opereze şi gata. Dar doctorul lui - ba că preferă tratamentul cu medicamente, ba că vrea să-l trimită în Germania... Pentru o operaţie de prostată!
- Poate are dreptate. O operaţie, la vârsta lui...
- E sănătos tun! Aş vrea eu să fiu în putere ca el! zise Grifonu.
Tonul lui împrumutase ceva din nerăbdarea pe care antenele nevăzute ale ierarhului o detectaseră pe holurile palatului.
- În locul lui m-aş fi retras la o mănăstire. De la un punct încolo, vârsta îşi spune totuşi cuvântul, adăugă vicarul.
Ştia, aşadar. Nu-i stătea în fire să scape vorbe fără socoteală. Grifonu era un animal politic tenace care manevrase cu diplomaţie, cu slugărnicie, cu servicii utile, cu mici informaţii de ici, de colo, oameni influenţi din toate partidele politice şi din toate grupările apărute în sânul Bisericii. Se ploconise în faţa tuturor preşedinţilor, începând cu Ceauşescu, în aşa fel încât să-şi asigure un loc călduţ, dar indispensabil în ierarhie. Cădea de fiecare dată în picioare. În care tabără era de data asta?
- Mă rog, niciodată nu e prea târziu, mai zise Grifonu provocator, cu vocea lui spartă.
- Pentru...?
- Să se retragă, nu?
- Nu cred c-ar fi o idee bună. Pentru Biserică. Şi nici pentru noi, în general vorbind, răspunse cu prudenţă mitropolitul.
Grifonu nu se lăsa:
- Convoacă Sinodul?
- Sinodul? Nu ştiu, poate la toamnă, ca de obicei. De ce? E vreo problemă?
Încerca să se arate indiferent şi preocupat de engolpionul de la gât. Îl atingea din când în când, îl mai mângâia, se agăţa de el ca de un talisman care l-ar fi ajutat poate să descifreze mesajul acestei neplăcute întâlniri.
- Nu, nicio problemă. Lucruri obişnuite, plus schimbarea statutului. Aud că mai face unele numiri, lucruri din astea, mai aruncă Grifonu o nadă, luându-l de cot şi conducându-l spre ieşire. Când vă mai vedem?
- Nu ştiu. Depinde când mă mai cheamă Preafericitul... răspunse, dornic să încheie odată conversaţia asta.
- Să dea Dumnezeu să ne vedem cu bine atunci! Doamne-ajută, s-aveţi drum bun!
- Doamne-ajută! Dacă Preafericitul se hotărăşte cu Germania cumva, mă anunţaţi. Să facem nişte rugăciuni.
- Sigur, sigur, n-aveţi nicio grijă.
- Doamne-ajută!
Îşi strânseră mâinile umede şi nu mai aşteptară ca despărţirea să-şi aibă răgazul ei, cel rămas în prag să-l petreacă din privire pe cel care se urca în maşină ori acela să mai întoarcă odată capul ca să schiţeze vreun ultim gest de rămas-bun. Când mitropolitul dispăru într-un Audi neagru care-l aşteptase în curte şi trase portiera, celălalt ierarh închidea şi el uşa grea a reşedinţei patriarhale. Amândoi aveau nevoie de câteva clipe de tăcere ca să întoarcă pe toate feţele vorbele pe care tocmai le schimbaseră.