Cum ar arăta viaţa fără fotografie?

Citiţi argumentul acestei cărţi.


Ion Cucu s-a născut în Bucureşti, la 29 august 1937, şi are studii de medicină neterminate. În anul 1960 a debutat cu fotoreportaje în cotidianul Scînteia Tineretului, unde a format şi a coordonat o echipă de tineri fotoreporteri. În paralel, a colaborat cu Uniunea Scriitorilor din România şi cu gazete literare din Bucureşti şi din ţară.

Din 1975, la revista Luceafărul, a iniţiat rubrica O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu, unde a publicat săptămânal, timp de două decenii, fotografii din viaţa literară românească.

Din 1990 este colaborator permanent al revistei România literară. A ilustrat numeroase lucrări de specialitate, dicţionare ale scriitorilor români şi cele mai importante istorii literare, printre care Dicţionarul scriitorilor români (M. Zaciu, M. Papahagi, Al. Sasu), Dicţionarul general al literaturii române (coord. Eugen Simion), Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000 (Alex Ştefănescu), Istoria critică a literaturii române (Nicolae Manolescu).

Expoziţii personale: Nichita Stănescu, 60 de ani de la naştere, Ateneul Român, 1993; Poeţi contemporani, în cadrul primului Festival de Poezie al Municipiului Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor din România, 2000; Clipe de viaţă, Club "Prometheus", 2003; Călătoria (7 iunie - 7 noiembrie 2006, Muzeul Naţional al Literaturii Române). În 2006 i-a apărut la editura Charmides volumul I din O istorie literară a privirii, o istorie în imagini a literaturii române postbelice. În mai 2010, Târgul Alternativ de Carte l-a avut invitat de onoare al primei ediţii.

un cristian (n. 1977) este redactor la Observator cultural şi coordonator de proiecte la Uniunea Scriitorilor din România. După zece ani de underground editorial asumat şi alţi trei de provizorat, este editor al Casei de pariuri literare. A colaborat cu anchete şi interviuri în Observator cultural, Pana mea, Fracturi (ambele serii), Ziarul de duminică, România literară şi tiuk!.

Fragmente din acest interviu au fost publicate în 2010 în Ziarul de duminică şi Steaua şi într-un supliment special al Observatorului cultural.


Sunt un conglomerat de emoţii, din mii de faţete de emoţii, care nu se pot ordona, pentru că atunci s-ar anula reciproc. Emoţiile se pare că se nasc în continuare şi nu se opresc niciodată. Când pun mâna pe un aparat fotografic, încă îmi tremură. Dar nu de vârstă, ci de emoţie.

Cum să ai îndrăzneala ca, dintr-o cutie din tablă, cu ciob puţin oval, puţin şlefuit în faţă, să recreezi lumea, cum credeam eu? Ce crezi că face acea lentilă? "Scoate" imagine prin sufletul tău şi "ia" sufletul celui din faţa ta. E clar că valoarea e şi în cel care are cutia în mână şi umblă cu ea prin lume. În cazul meu, prin lumea scriitorilor.

I-am urmărit cu obsesie, de la prima imagine până când mulţi dintre ei au plecat dincolo. Mi-e foarte greu... De fapt, focul care-l mistuie pe Ion Cucu este soarta pe care o va avea filmofototeca personală. Am ştiut dintotdeauna că îmi pune capac propria mea colecţie de fotografii şi că voi pleca din această lume sub apăsarea importantului tezaur pe care l-am produs.

Nicolae Gheran, care fusese mandatat în 2005 de către Augustin Buzura să scrie textele la un album pe care urma să-l tipăresc la Institutul Cultural Român, chiar de la prima noastră întâlnire, când i-am pus la dispoziţie peste 5.000 de imagini fotografice cu scriitori, a început să bată elegant în retragere. Scuza suna cam aşa: "Nu pot, mă-nec în oceanul tău de fotografii." Şi, dacă mă gândesc bine, eu, Ion Cucu, în mod sigur mă voi îneca în propriul meu ocean. Asta simt. Nici nu mă pot despărţi de ele, dar tot ele îmi fac viaţa suportabilă. Aşa cred că simţeau alchimiştii. Uneori am impresia că am urcat Everestul fotografic al scriitorilor. Nu ştiu cum. Prin dăruire.


un cristian: Cu ce vreţi să-ncepem?
Ion Cucu: Hai să ne întrebăm ce e fotografia. Sigur că răspunsul nu-i va mulţumi pe mulţi, dar crezul meu în fotografie e mai presus de orice. Pentru că fotografia e un fel de vânătoare. Fără gloanţe. Cine are perspicacitate, ochi care reacţionează şi vede înaintea altora, cu toate că toţi se uită la acelaşi subiect, trage. Am făcut şi protocol pe aeroporturi, am mers ani buni în deplasări şi am ajuns să fotografiez scriitori şi la congresele partidului. Se spunea: "Ăsta e Cucu, de la scriitori, lăsaţi-l!" N-am transpirat, n-am făcut politică. M-a interesat personajul.

Apoi, fotografia are enorm de multe aplicaţii. Printre care şi aceea de a reproduce arta. Atât în Luceafărul, cât şi mai târziu în România literară, de fapt în multe reviste care se respectă, literatura se înconjoară de pictură, sculptură şi desene. Îmi făcusem obiceiul, de la mine dorinţă, de a fi prezent la vernisajele multor expozanţi. Aş putea da şi câteva nume: Benone Şuvăilă, Ion Pacea, Traian Brădean, Vasile Grigore, Mihai Bandac, Alma Redlinger, chiar şi Corneliu Baba. Dar peste tot prin ţară, pe unde mergeam, vizitam expoziţii şi căutam să frecventez artişti plastici, pictori. Fotografi mai puţin. Acolo, în sălile de expoziţii, îmi făceam nu doar profesia de fotoreporter, ci, mai ales, îmi odihneam mecanismul meu de creaţie. Sigur că de la o vreme am început să fiu căutat, să fiu invitat prin multe ateliere. Rămâneam ore în şir acolo, în laboratoarele acelea tainice, la Iliescu-Călineşti sau la Ion Vlasiu. De câteva ori le-am şi ilustrat câteva cataloage. Or, această diversificare mă ajuta foarte serios la gândul meu cel mai adânc şi intim, de a fotografia scriitori. Şi aş putea spune că mă interesau mai ales debutanţii. Pentru că feţele lor erau pline de emoţie, transfigurate chiar. Mâinile în care ţineau un manuscris le tremurau în aerul oficial din Sala Oglinzilor sau la Ateneul Tineretului din Aleea Alexandru sau în "Rotonda 13" a Muzeului Literaturii Române sau în sala de lectură a Bibliotecii "Mihail Sadoveanu" sau...

În plus, fotografia n-am făcut-o din necesităţi materiale. N-are nicio legătură tot ce-am făcut eu cu banul ca atare. Dacă mă-ntrebi sub tortură cât costă o fotografie, doresc să fiu crezut că habar nu am. Niciodată nu am evaluat fotografiile mele pe formate sau pe importanţa personajului din ele. N-am făcut aşa ceva. Fotografiile îmi alină rănile sufleteşti, sunt ca nişte pietre de râu presărate înaintea mea ca o cărare pe care calc şi care mă feresc să mă scufund în noroiul vieţii. Mi-am construit un modus vivendi fără premeditare. Îmi alină suferinţele de aproape orice fel, mă fac să iubesc în continuare frumosul rămas încă în noi şi împrejurul nostru.

u.c.: Cu ce se "mănâncă" fotografia?
I.C.: Categoric, cu sufletul.

u.c.: După atâţia ani de fotografiat scriitori, cum vi se pare breasla scriitoricească?
I.C.: Nu-i pot trăda pe scriitori. I-am iubit toată viaţa, chiar dacă astăzi a fi scriitor nu prea mai impresionează pe nimeni şi numărul scriitorilor e din ce mai mare.

Simt nevoia să mă liniştesc. Vreau să las doar imaginile să vorbească în locul meu. Sigur că pot circula în toată ţara prin expoziţii şi ele să devină, pe cât se poate, permanentizate. Pentru că scriitorii adevăraţi sunt acolo. De fapt, visez o expoziţie despre care cei ce o vizitează să poată spune: "Am mers prin expoziţia aia a lui Cucu şi-am îmbătrânit până am ieşit din ea."

u.c.: Când aţi înţeles că nu vă mai puteţi rupe de scriitori?
I.C.: Treptat, am înţeles că ceea ce fac nu fac doar pentru mine. De obicei, un fotograf, când îşi exercită profesiunea, apare în locul respectiv, declanşează în dreapta şi-n stânga şi pleacă. În cazul meu nu se întâmpla ceva. Rămâneam. Ce mă făcea să rămân? Mă fascinau frazele, scriitorii. Era vorba despre puterea literaturii. Ea mă ţinea pe loc. Mă ancora.

Mă-ntrebam uneori când este Victor Eftimiu Victor Eftimiu? Sau Ştefan Augustin Doinaş Ştefan Augustin Doinaş? Foarte greu să-ţi dai seama. Omul arată în sute de feluri, deşi el crede că arată într-un singur fel. Atâtea discrepanţe între o imagine şi alta, între fotografia care apare pe volum şi conţinutul volumului, dacă vrei.

u.c.: Fotografia realizează nu doar un efect artistic, ci şi unul sociologic. Cu riscul de a contesta statutul de scriitor al unora, sunt absolut convins că multe din fotografiile semnate Ion Cucu vor valora mai mult decât opera anumitor scriitori cu acte în regulă. Cum diferenţiaţi valoarea de ideea de reprezentant al breslei?
I.C.: Tot timpul am fost în căutarea scriitorilor. Mai ales la debut. Am ales vârsta tinereţii lor. Practic, nu i-am urmărit literar. Nu era rostul meu să fac acest lucru. Sigur, când am început serios să-i fotografiez, scriitorii aveau un statut. Deziluziile au venit din altă parte - când scriitorii talentaţi au murit devreme. În rest, m-a interesat imaginea lor. Nu securiştii, nu vorbele care circulau, nu o singură generaţie. Pe cei mai mulţi i-am fotografiat tineri. La debut. Pentru ca imaginea lor să fie a vârstei tinereţii lor. În 1974 am realizat că o istorie în imagini începe să se contureze din toate aceste fotografii. Pe-atunci, literatura reprezenta ceva. Scriitorul reprezenta ceva. Intrarea în Uniune era un eveniment special, momentul era intens, exista o mică regie. Când spuneai "scriitor", cuvântul ăsta făcea mai mult decât o carte tipărită cine ştie pe unde. Astăzi sunt foarte mulţi scriitori. Prea deşi.

Fotografia cu scriitori nu se depărtează prea tare de rolul să-i spunem clasic al fotografiei: să te ferească de uitare. Tocmai de aceea nu mi-a fost indiferent felul cum arată cel pe care l-am fotografiat. Nu urmăream obţinerea unui document, ci a unui personaj. Pot spune că m-am străduit ca el să umple cu personalitatea lui, câtă e, cadrul de obicei zgârcit al aparatului de fotografiat, de 24 × 35 mm. Pentru că selecţia subiectului o faci înainte de a declanşa. Te uiţi cu ochiul liber un timp anume la subiectul pe care ai intenţia să-l treci pe peliculă. Când ţi se pare potrivit, declanşezi.

u.c.: Există o viaţă nevăzută în fotografii. Ne-o veţi spune?
I.C.: Oricând. Fotografia mi-a fixat nişte jaloane. Totul a intrat adânc în mine şi-n sufletul meu. Oricând pot să deschid cutiile mele, în care scriitorii sunt sub formă de fotografii sau de filme, să-mi amintesc momentele în care i-am fotografiat, să dialoghez cu ei. Pentru mine ei trăiesc, atâta timp cât fotografiile şi filmele există.

u.c.: În "Bârlogul" lui Ion Cucu, aflat în clădirea în care-şi are sediul România literară, există o adevărată comoară. Întrebarea inevitabilă este: la care dintre fotografii ţineţi cel mai mult? Pentru că există, cu siguranţă, câteva fotografii speciale...
Acolo, pe perete, sunt scriitori care-mi sunt foarte dragi. Cred că şi gestul meu necontrolat i-a prins acolo. Ca-ntr-un act reflex, am prins în pionezele acelea anumiţi scriitori, printre care Mircea Dinescu la debut, Dimitrie Stelaru, când a ieşit din închisoare, Marin Preda cu pălăria cumpărată de la Paris. E o mică selecţie acolo, făcută fără să funcţioneze conştientul. Dar toţi scriitorii îmi sunt foarte dragi. De ce? Pentru că se chinuie foarte tare. Sunt nişte oameni foarte chinuiţi. Îi chinuie albul hârtiei. Sunt sigur de asta. Foaia albă pare că e lumina din beciurile poliţiei, lumină care ţi se pune în ochi şi te obligă la mărturisire. "Mărturiseşte!" - spune coala albă de hârtie. Am fost la foarte mulţi scriitori acasă, îndrăznesc să spun că şi eu am scris câte ceva şi, cunoscând scriitorul om, nu scriitorul operă, am simţit în ei acest chin. Am dormit cu ei în camere de hotel, în deplasări, enorm, soţia mea îmi spune c-am dormit de două ori mai mult aşa decât am dormit acasă. Îi mulţumesc pentru răbdare şi înţelegere. Of! Îi am pe toţi în suflet, îi văd, îi simt. Nu exagerez deloc. Dovadă stau fotografiile făcute cu foarte multă pasiune şi cu mult respect. Îmi cereau unii redactori să-i fac când se scobesc în nas, în atitudini caraghioase. Cum să-i fi fotografiat aşa, când eu iubesc ideea de scriitor, când îi venerez?

u.c.: Unde depozitaţi "comoara" şi ce conţine ea?
I.C.: În mine, în primul rând, eu păstrez acest tezaur. Se află depozitat în mine şi, materialmente, nu cred că are importanţă.

u.c.: Aţi avut "vizitatori" nepoftiţi prin casă?
I.C.: Ha-ha, nu, literatura încă nu poate crea astfel de surprize.

u.c.: O arhivă cât o literatură. Când va ieşi toată la lumină?
I.C.: Ea conţine filmofototeca cu aproape 20.000 de imagini, care nu a fost în totalitate exploatată, ţinând cont că la momentele de întâlnire cu scriitorii consumam aproximativ unu-trei filme pe eveniment, lucrând în principal pe format mare, 6x6, pentru că exista o calitate bună a cópiilor şi se puteau scoate portrete sau personaje. Însă întotdeauna mă dublam cu un aparat de tip Leika, bun pentru aglomeraţii şi coate. Când spun asta mă gândesc la agitaţia de la premiile Uniunii. Aveam grijă ca obiectivul aparatului să fie cu deschidere largă, unde, de la distanţă mică de scenă, intrau două-trei personaje - astfel că aş putea spune că nu scăpa nimic. Ori, de la astfel de întâlniri se publicau maxim cinci imagini pentru gazetele literare, iar restul până la 40 intrau automat în filmoteca personală. Le datam şi le puneam într-un sertar, adăugându-le altor sute şi mii de plicuri, multe nedeschise încă. Nu exista zi fără zece declanşări. Ca şi cum aş clipi. Cred că acolo se află faţa nevăzută a lunii. Şi suntem curioşi să o vedem.

u.c.: Cam cât din ea aţi scos până acum pentru public?
I.C.: Cred că maxim 35%.

u.c.: Există fotografii pe care le păstraţi doar pentru dumneavoastră?
I.C.: Sigur, sunt fotografii nepublicate şi nearătate, fără să urmăresc un scop precis, dar aşa se întâmplă cu toţi colecţionarii. Cred că fiecare colecţie are o inimă a ei, un centru vital, iar dacă ar fi dislocat, ar exista pericolul ca acea colecţie să-şi piardă din valoare.

u.c.: Cum v-aţi împăcat în toţi aceşti ani cu scriitorii?
I.C.: Pe mine deplasările cu scriitorii m-au tocat ca pe carne. Ştii care-i povestea cu fotografia? Mai întâi trebuie să ajungi acolo. La SUBIECT. În locurile în care era. Să apuci să-i cunoşti, să-i înţelegi, să te considere aliat. Aş putea spune, fără teama de patetic, că scriitorii au fost dragostea mea. N-o spun doar din respect pentru soţia mea. Dar am dormit cu ei, am călătorit cu ei, soţiile lor m-au sictirit pentru că-i aduceam acasă. Nu-i puteam părăsi, cum am văzut c-au făcut alţii.

Dacă am luptat pentru ceva, este ca scriitorul să nu arate hidos, să n-arate strâmb, să nu te respingă fotografia lui. Asta a fost marea mea bătălie.

Niciodată nu i-am cerut vreunui scriitor să-mi pozeze, să stea într-o parte sau alta, cu mâna în aer sau să privească peste ochelari. Şi asta se solda cu un uriaş efort de a-l surprinde într-o imagine fotografică favorabilă lui. Niciodată n-am regizat o fotografie: "Stai aşa, pune-ţi mâna mai aşa." N-am spus: "Rămâneţi aşa, nu clipiţi sau vin pe la dumneavoastră pe la birou." N-am cerut să se uite în sus, jos, stânga sau dreapta. Eu m-am mişcat foarte mult, eu am pândit clipa. Mi-am făcut din asta un merit. Totdeauna sunt fireşti fotografiile mele. Nu i-am deranjat, nu le-am cerut nimic. Şi ei au început să-mi pozeze, să mă accepte. Fotografiile reuşesc să ilustreze cu brio valoarea, sigur că da, fizionomică, dar şi valoarea compozită a sufletului. Pentru asta nu foloseam bliţul decât arareori. Constantin Ţoiu spunea bine când spunea că "bliţul te îngheaţă, te lipeşte de perete şi nu prea eşti tu". Poţi fi oricine cu bliţ.

Consider că am făcut un fel de sherlock-holmism cu scriitorii, interesându-mă în primul rând opera lor, din care am gustat şi eu, dar şi înfăţişarea lor, fizionomiile, felul cum se-mbrăcau, cum se mişcau. Încercam să le fotografiez, dacă se putea, sufletele. Aveam notiţe în care scriam dacă am realizat sau nu portretul cutărui sau cutărui scriitor, pe măsura meritelor lui literare şi, mai ales, a înfăţişării lui. Voiam să fie plăcuţi, stenici, gânditori, melancolici. I-am urmărit. Mă duceam după subiect, la lansări, la multitudinea de cenacluri literare. Şi-acolo mă apropiam în vârful picioarelor, în ideea de a-l reprezenta pe măsura valorii personajului. Adesea eram nemulţumit.

u.c.: Cam câte filme aţi ratat?
I.C.: Am avut momente când am renunţat la imagini, pentru că mă nemulţumeau. Între 15 şi 20% din filmele mele s-au dus. Aveam obiceiul de a le incendia. Pe măsură ce anii trec şi îmi vizitez această "grădină", nu mai reuşesc să duc emoţia uluitoare care mă copleşeşte, care mă frământă, cum ai frământa aluatul unei pâini. Reîntâlnirile cu fotografiile mă dezechilibrează. Imaginează-ţi că ani de zile, cu toţi aceşti oameni, ne-am strâns mâinile, am mâncat, am băut, am fost peste tot, am respirat acelaşi aer. Eu am rămas pentru că sunt mai forţos, dar şi pentru că, probabil, am misiunea să nu moară şi fotografiile odată cu mine. De-aia vreau să le pun la adăpost. La Uniune sau la Institutul "Călinescu", trebuie neapărat să fac acest lucru. Ştiu că ele sunt făcute de mine, dar nu-mi aparţin. Aparţin generaţiilor care vor veni. N-am avut viaţă în afara acestei profesii. E ca şi cum urci o scară care nu se mai sfârşeşte.

u.c.: Unde vă aflaţi în acest moment pe scară?
I.C.: Dacă ţin seama de vârstă, la 2/3 din ea. Dacă ţin seama de dorinţă, sunt încă departe. Nu ştiu ce se întâmplă astăzi cu tinerii scriitori. Cine-i fotografiază şi, mai ales, cine depozitează o filmofototecă serioasă cu ei. Disparate, arhivele nu au prea mare valoare. Iar politicile de grup sunt, în genere, nefolositoare. Eu am căutat să existe o legătură între scriitorii de orice vârstă, fără să mă intereseze strict o generaţie. Am considerat că talentul meu are această datorie: să fotografieze scriitorii în diferite situaţii ale vieţii lor, fără să deranjez, fără să mistific realităţi.

u.c.: Ion Cucu n-a făcut decât fotografie alb-negru. De ce numai alb-negru?
I.C.: Am observat de copil, ca toată lumea, probabil, că florile colorate care apar într-un copac se scutură primele. Sau se transformă în fructe. Sunt imediat culese şi mâncate. Fotografiile color mi se par efemere. De ce? Ca să argumentez şi tehnic. Culoarea în sine e în stare să-ţi joace feste. Nu poţi discerne exact dacă o fotografie e valoroasă sau nu. Sigur, nu sunt împotriva fotografiei color. Dar nici dacă aş fi tânăr acum, nu m-aş însura cu ea.

u.c.: Am observat în volumul întâi al albumului O istorie literară a privirii că fiecare imagine publicată este datată. Ţineţi o evidenţă a tuturor fotografiilor?
I.C.: În 90% din cazuri, da. Şi celelalte ştiu precis de când sunt şi cum sunt. Când am făcut public faptul că am lucrat la zece preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor, m-am referit explicit la aceea că pot recunoaşte fotografiile după cât a fost de prolifică perioada unuia sau altuia dintre preşedinţi, după cât a fost de benefică pentru literatura română. Mulţi vor zâmbi şi vor spune că atunci finanţarea se făcea de la partid. Aşa şi este, dar cred că, trăind aproape toate cele momente, acei bani nu au fost risipiţi. Sigur că erau scriitori care goleau fondul literar dintr-o anumită zi printr-o singură semnătură, dar ceea ce mai ştiu sigur e că tinerele talente primeau finanţare prin trimiterea lor la casele de creaţie.

u.c.: În ce relaţii sunteţi cu moştenitorii scriitorilor fotografiaţi? Cine vă caută mai des?
I.C.: Nu sunt căutat. Mi-a propus Dora Stănescu să-i dau tot ce am eu cu Nichita, că-mi cumpără.

u.c.: V-a dat şi un preţ?
I.C.: N-am vândut fotografii cu bucata. Aştept să tipăresc volumul doi din O istorie literară a privirii, iar ţinta mea finală ar fi un album despre 50 de ani de literatură în fotografii. Ce am tipărit până acum sunt doar argumente că există material pentru aşa ceva. Oricum, în astfel de cazuri, sumele sunt infime.

u.c.: Din cele aproape 200 de imagini cu Nichita Stănescu, cam câte sunt încă inedite?
I.C.: Din filme scoteam doar fragmente. Am scos mai ales portret din Nichita. Cele în care se află în grupuri le am, în mare parte, nepublicate. Pentru că nu le-am vizitat în întregime. Am clasicizat 50 de imagini cu Nichita şi la un eventual album "Nichita" sigur că va trebui să scot şi alte imagini. La fel stau lucrurile şi cu Nicolae Breban, Fănuş Neagu, chiar şi cu Petre Ţuţea (fotografiile sunt mai puţine, e adevărat, dar suficiente pentru un capitolaş bun), Cezar Baltag, Constantin Ţoiu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana. Dar cu cine nu am, ca să zic aşa! Aş avea încă multe de spus, imagistic vorbind. Cum am crezut foarte tare în debutanţi, am încercat să fotografiez scriitori în care credeam că vor da lovitura. De multe ori aşa s-a şi întâmplat.

u.c.: Câţi dintre realizatorii de manuale şcolare, editori sau autori, v-au căutat pentru a vă cere permisiunea de a reproduce fotografiile dumneavoastră în cărţile lor?
I.C.: Astăzi, când mă întrebi, în revista Amfitrion din Turnu Severin, pe copertă apare un portret mare al lui Cezar Ivănescu realizat de mine special pentru volumul La Baaad. Nu m-a întrebat nimeni nimic. Am primit de foarte multe ori telefon cum că au apărut fotografii făcute de mine prin diferite reviste. De foarte multe ori nici nu ştiam de existenţa acelor reviste. Şi, pentru că vorbeam de creditul foto, am descoperit fotografia lui Ion Cucu de pe coperta volumului semnat de Victor Cubleşan - Petru Dumitriu romancier, editura Limes, 2009. Deschizând cartea, am putut citi: colecţie coordonată de..., editor..., coperta.... Sigur, e foarte important cine a făcut coperta, modelul vreau să spun, conceptul grafic. Dar, totuşi, fotografia?

u.c.: Şi nu vă doare?
I.C.: Mă şi doare, sigur că mă doare, dar mă şi mângâie. Nu ştiu ce să fac. Drepturi de autor n-am cerut niciodată. Vreau doar să le public într-o istorie literară. Sigur că e normal ca numele lui Ion Cucu să existe sub aceste fotografii, pentru că e vorba de multă muncă şi de o pasiune care, iată, trece de 50 de ani de activitate. Dar ce le pot face? Cum îi spuneam şi soţiei, orice se va întâmpla cu filmofototeca mea, tot bine va fi. N-are cum să iasă rău. La un moment dat trebuie "vărsată" în lume. Dar cred că nu sunt mulţi care au nevoie de acele fotografii. Toată energia mea s-a consumat în a le face, nu în a le difuza. Simpla realizare necesita un efort nu doar intens, ci şi calculat. Îmi făceam liste.

Eram, spre exemplu, cu Norman Manea în vizită la Mălini. Seara, în hotelul din Fălticeni, mă-ntrebam dacă Norman Manea e "rezolvat" din punct de vedere fotografic, developam filmele ca să ştiu dacă am acele portrete pe care le doream. Şi singur am făcut toate astea. N-am dat niciodată filmul spre developare cuiva. Am developat singur totul. Douăzeci de ani de stat în camera obscură nu e tocmai puţin. Şi, cu toate astea, pot spune că nu cunosc toate fotografiile mele.

u.c.: Are scriitorul român fotografia pe care o merită?
I.C.: De obicei, scriitorul de pe coperta cărţilor româneşti are o figură anostă, că aproape simţi o respingere fizică faţă de cartea obiect. Marquez, Llosa au fotografii la nivelul operei. Nu e o întâmplare, sunt comenzi speciale. La noi, de cele mai multe ori, orice fotografie are şanse să ilustreze o carte. Am atras atenţia de mai multe ori unor editori că şi fotografia autorului are un rost al ei. Degeaba. În principiu, nu sunt de acord cu publicarea unei fotografii pe coperta unu a cărţii. Sper că voi reuşi să deschid o expoziţie cu cărţi în care portrete făcute de Ion Cucu au ajuns pe copertă.

u.c.: Ce v-a făcut să "pariaţi" pe scriitori? De unde vine această forţă şi credinţa că scrisul e cumva izbăvitor?
I.C.: Forţa vine din citit. Din cărţi, din muzica simfonică şi din întâlnirile cu scriitorii. De mic mi-a plăcut să citesc. Şi când îmi legănam fraţii mai mici în copaie, citeam. După ce am pierdut medicina din cauza dosarului tatălui meu, mi-a rămas pasiunea pentru portret. Atunci am înţeles că starea celui de pe masa de operaţii ţine cumva de fotografie. Poate că apropierea de scriitori a venit şi din faptul că, fotografiindu-i, retrăiam cumva starea doctorului de dinainte de operaţie. Lucrurile pot fi rodul întâmplării, dar nu cred.

u.c.: Cum aţi început cu fotografia?
I.C.: Aş putea spune că această patimă în legătură cu fotografiatul a început undeva în natură. Întâi am fotografiat peisaje. Peisaj de munte, râuri, noaptea lucram la lumina lunii, lăsam aparatul pe trepied, cândva în 1957, ca să pot prinde răsărituri de soare. Dar acestei stări care a continuat şi care m-a obsedat îi lipsea ceva. Mă gândeam: "Ce?" Mult timp a durat până am dezlegat, am aflat ce-i lipsea. Îi lipsea omul. Mi-am dat seama fără să fiu sfătuit, fără să fi citit undeva. Am intuit mai mult. Nu puteai să prezinţi sau să reprezinţi fotografic înălţimea unui plop sau a unui vârf de munte sau adâncimea unei prăpăstii dacă nu exista etalonul, măsura pe care toţi o cunoaştem: omul; existenţa şi dimensiunea omului lângă acel peisaj/ obiect erau necesare. Numai aşa puteai să-ţi dai seama cât era de impresionant peisajul sau de înalt muntele. Am început atunci să fotografiez cu omul alături. Şi-am înţeles foarte clar că nu există fotografie care să aibă puterea de a comunica dacă lipseşte omul din ea. Mulţi vor spune: "Peisajul în sine e fantastic." Aşa e! Dar populează-l cu oameni şi-o să vezi că lucrurile stau cu totul altfel. Aşa, de la peisaje, am început să fotografiez oameni, să teleobiectivizez fizionomii.

u.c.: Cum ar arăta viaţa lui Ion Cucu fără fotografie?
I.C.: Searbădă. Suntem, fiziologic vorbind, emanaţia celor de dinaintea noastră. Dar şi imagistic. Doar aşa se poate spune: seamănă cu taică-su sau nu, nu cu el, cu maică-sa, uită-te ce nas are! De-aici se dezvoltă povestea fiecăruia. Fiecare crede că viaţa lui e un roman. De ce n-aş crede şi eu acelaşi lucru?

u.c.: Cu cine semănaţi din familie?
I.C.: Ca fizic, cu mama. Ca minte, nu cred să semăn cu cineva pe care să-l ştiu eu.

u.c.: Ce tradiţie avea fotografia în familie?
I.C.: Nu există în neamul meu cineva care să se fi ocupat înainte de fotografie. Fotografia exista la noi în casă, ca la milioane de familii. Pe pereţi, fotografii cu mama şi tata, amândoi frumoşi şi tineri. Cum să nu-mi aduc aminte de fotografia lor? Tata, brunet, cu ochi albaştri şi mustaţă deasă, cu o pereche de mănuşi din piele maronie, o haină cu guler de blană, mama purtând pălărie, cu un şirag de perle minunate la gât, picior peste picior, în faţa lui.

Pentru mine perlele de la gâtul ei semănau cu nişte bile fermecate, care sub impresia luminii păreau că se mişcă. Şi-n fotografie se vede clar că buzunarul drept îi era uşor umflat. Mai târziu aveam să aflu că acolo avea un pistol care ne-a fascinat întreaga copilărie. În fiecare seară îşi descărca pistolul, ca să nu cumva noaptea să se-mpuşte copiii între ei.

u.c.: De ce purta pistol?
I.C.: Vremurile erau foarte tulburi. În '47-'48, în Alimănescu, mai concret Bucureşti, Ferentari-Rahova, pe câmpul lui Moş Dobrică, cum îi ziceam noi, se murea pe stradă. Hoţii prinşi nici nu se mai judecau, erau direct împuşcaţi. Pare o imagine de film, dar nu e. Mai târziu, acolo s-au construit primele blocuri comuniste din Bucureşti. Dar eu plecasem demult din cartier, aveam 11 ani şi jumătate şi eram intern la un gimnaziu de pe Calea Văcăreşti. Tot restul vieţii, până astăzi, n-am mai locuit cu părinţii. Veşnic am locuit în cămine, hoteluri, dar niciodată mama sau tata n-au mai avut ocazia să mă mângâie şi să-mi spună: "Tu cum o mai duci, măi băiete?" Le trimiteam pachete de pe unde puteam, mai ales când tata fusese deportat la Canal. Jucam fotbal într-o echipă militară şi ne plăteau în conserve de carne pe care le trimiteam alor mei. Armata mea a durat trei ani şi cred că am fost singurul militar în termen de-acolo care n-a primit o scrisoare de-acasă, nemaivorbind de un pachet sau de vizita rudelor. Toate aceste lucruri m-au întărit şi m-au pregătit pentru viaţa singuratică de fotograf şi fotoreporter.

Mi se spunea Potecuţă. Asta şi pentru că nu prea stăteam pe-acasă.

Pe câmpul lui moş Dobrică din Rahova oricine putea ajunge golan de primă clasă. Dar de ce eram eu ocrotitul ocrotiţilor? Pentru că jucam foarte bine fotbal. Fotbalul m-a descurcat în viaţă. Şi-ntre cartierele mărginaşe ale Bucureştiului, Antiaeriană, 13 Septembrie, Ferentari, Rahova, Floreasca, toate pline de oameni săraci, se desfăşurau pe butoaie de bere de la Bragadiru campionate de fotbal. Şi tot timpul veneau câte unu-doi la poartă: "Coană Tudoriţo, e acasă Neluţă?" "E-acasă, mamă, da' învaţă la franceză." Mama se dădeam mare că eram la liceu. "Hai, bre, lasă franceza, că ne bate ăia de ne rupe de la 13 Septembrie. Pierdem două butoaie cu bere. Dă-i voie să joace!" "Păi eu ştiu, măi Mieluş, mamă, ce să fac?" "Bre, da' la iarnă mai faci focu'?" Că ăştia erau cu lemnele. "Păi fac, Mieluş, cum să nu fac?" "Păi, atunci?" "Bine, bine, ţi-l trimet." Şi mama se speria şi mă trimitea la meci. De-abia aşteptam să ies pe maidan. Eram un copil cuminte. N-am înjurat, nu m-am bătut, nu jucam barbut. Marcam goluri, eram foarte bun, driblam tot pe teren. Toată lumea mă iubea. Nu mă cotonogeau, nu se luau de mine. Eram printre fotbaliştii cartierului Măgurele-Ferentari. Şi ce cartier! Nea Ion Cocenitu, şef pe două camioane cu care aducea lemne pentru toţi, fost puşcăriaş, era singurul care ştia să numere peste o sută. Vindea lemne la bucată şi le număra. Cartier de oameni sărmani, căscau gura când striga: "O sută unu, o sută doi, o sută trei." Dar exista o etică printre golani. Mieluş, altfel ditamai omul, scotea cuţitul dacă i se părea că-l priveşti cum nu-i place. Lucra la depozitul lui Cocenitu, încărca, descărca, avea şuste cu toţi camionagii. Ei bine, Mieluş ăsta, în ziua în care nu câştiga niciun ban, nu intra în cârciumă. Şi-ntrebam şi eu: "De ce nu mergi la cârciumă?" "Păi n-am câştigat nimic azi, cum să intru în cârciumă? Nu că n-am bani, dar dacă n-am produs nimica..."

Săraca mama. Odată cu impunerea comunismului a fost transformată peste noapte dintr-o mamă model, a cărei principală sarcină era creşterea şi educarea celor patru copii, într-o bucătăreasă, de altfel o meserie necesară, la o fabrică de pe strada Doinei, cartier Ferentari.

Eram terorizat de desele întrebări care mi se puneau la gimnaziu. Trebuia mereu să le spun ce avere avem, dacă tata a făcut politică, mă tot sâcâiau cu întrebarea asta barbară: "De ce a fost deportat la Canal?" Dascăli, dar şi colegi. Se pare că trebuia să-mi intre în cap că originea mea socială e nesănătoasă şi că sunt un paria. Nu puteam privi oamenii în ochi, pentru mulţi ani am rămas cu ochii-n pământ.

u.c.: A fost aparatul de fotografiat şi o protecţie, şi o formă de autoapărare?
I.C.: Cu siguranţă. Dintr-odată, nu mai trebuia să-mi explic originea nesănătoasă, lăsam imaginile să vorbească.

Au trecut anii, iar tata s-a întors de la Canal şubrezit, dar cu o credinţă fantastică în Dumnezeu. Parcă nu mai era el, îi dispăruse complet curajul de-a trăi, iar noi, complet debusolaţi, am făcut fiecare ce-a dat Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, cel mai aproape de mine eram eu însumi şi cred că doar aplecarea spre frumos şi hipersensibilitatea de care am dat dovadă de mic m-au salvat.

Cu puterile micşorate vizibil şi cu trupul împuţinat, purta permanent la el o cărticică de rugăciuni. Dintre toţi copiii lui, pe mine m-a ales să-l înţeleg, să-mi explice ce s-a întâmplat cu el. Avea cheia de la apartamentul meu din Bucureşti, de la Hala Traian, şi după nopţi de muncă la ziar şi întâlnirile de după servici, mă trezeam dimineaţa şi-l descopeream lângă mine. Îşi ştergea ochii de un albastru dunărean c-o batistă pe care n-o lăsa din mână şi mă privea, cum mi-era clar că mă privise şi-n somn. Apoi se ridica şi mă mângâia pe spate: "Măi, băiete, Neluţule, a obosit soarele pe cer şi tu dormi?"

Mă-nsoţea până la redacţie, mă transferasem de la Scînteia Tineretului la Viaţa Economică. Eram în 1970, mi se recomandase să plec din presa politică. Stătusem zece ani la Scînteia tineretului, reuşisem să-mi construiesc pas cu pas un oarecare renume, aveam un salariu bunicel, colaboram cu publicaţii pentru străinătate şi nu numai. Scînteia, spre exemplu, îmi achiziţiona zece imagini pe lună, mi le plătea în avans, fără obligativitatea de a mi le publica.

Când ieşeam şi-o luam, ca la ţară, pe jos, spre Piaţa Romană, soarele obosise într-adevăr pe cer. În Romană funcţiona, pe vremea aceea, un WC public. Când ajungeam în dreptul lui, tata se oprea şi mai mult din semne îmi dădea să înţeleg că ar vrea să-l folosească. Îl admonestam, chiar mă supăram: "La o sută de metri e redacţia, poţi să stai cât vrei şi nu dai niciun ban." Se uita la mine într-un fel anume, cu o privire ghiduşă: "Păi, măi băiete, să scap ocazia să mă aia sub pământ?"

Într-o iarnă, când traversam tot spre acel WC public, tata, în mijlocul bulevardului Magheru, s-a oprit pe trecerea de pietoni, s-a aplecat şi-a început să scormonească cu degetul mâinii drepte în stratul subţire de zăpadă căzut peste noapte. Am strigat la el: "Ce cauţi acolo?" A ridicat o monedă îngheţată de 15 bani şi mi-a arătat-o. S-a uitat de-a lungul bulevardului, spunându-mi: "Bă, cine crezi tu c-a construit toate astea? Ăia ca mine sau ăia ca voi?" M-a uluit. Am făcut pe durul: "Nu mă mai pune în situaţii de-astea". Scosesem 100 de lei din buzunar şi aproape că urlam la el: "Uite, să nu te mai apleci când eşti cu mine." Voiam să-l scutesc să se mai aplece de o sută de ori, întărâtat că nu pricepeam ce tot vrea să-mi spună: "Nelule, un om harnic şi cinstit, care trăieşte în plăcerea muncii şi în frica bunului Dumnezeu, ajunge în viaţa lui la momentul când orice ar face sau ar produce e socotit foarte bun. Orice, absolut orice." Abia acum am înţeles. Aşa cred că stau lucrurile şi cu mine, fiul său. Mi se pare că fiecare declanşare de-a mea e valoroasă. Pentru că nu-mi aparţine.

u.c.: La un moment dat, Tudor Gheorghe Cucu, tatăl dumneavoastră, v-a întrebat ce faceţi în Bucureşti. Eraţi în vizită acasă, alături de Ilie Purcaru şi de Ion Băieşu. "Fotografiem şi scriem", a fost răspunsul. Bătrânul Cucu, uitându-se la dumneavoastră, măsurându-vă din cap până-n picioare a răspuns: "Adică nimic!" Cât de consistent a fost şi este acest "nimic" pe care-l strângeţi de 50 de ani?
I.C.: Da, parcă ar fi de poveste. Dar cum să repar eu povestea asta? Ştiu. Iubea porumbeii. Şi cum aveam mereu aparatul cu mine, l-am fotografiat. Tata, cu capul într-un nor de porumbei, a fost o fotografie pe care i-am făcut-o fără să ştie. Când a văzut-o, zice: "Bă, nu, nu, am greşit când am spus că nu faceţi nimic, faceţi un lucru uluitor! Voi îmi ţineţi porumbeii acasă, nu mi-i mai vânează nimeni."

Tata mereu vorbea cu două tăişuri. Şi-n glumă, şi-n serios. Când îl întrebam: "Ce faci, dom'le, acolo?", nici nu se întorcea către mine, nici nu mă saluta. Stătea cu spatele, aplecat, şi-mi zicea: "Măi, băiete, fac ceva frumos." Ştiam că altoia un pom. Era foarte pasionat: "Uite, aici sunt nişte paţachine." Mlădiţe de pomi culese de pe drumurile lui, meri sălbatici pe care-i aducea în grădina lui, întotdeauna a lui, nu a noastră!, pe care-i altoia cu piersici, cireşi, caişi. Şi întâmplarea asta cu nimicul aş lega-o de altoitul paţachinelor bătrânului. În toată viaţa mea legată de fotografie am încercat să fac şi eu ceva frumos. Nu pot spune c-am altoit, ca el, paţachine, dar am făcut şi eu ceva frumos. Şi-am mai rămas cu ceva. Totdeauna când mi se propune să intru într-o combinaţie devin circumspect deoarece cei cu care încerc să mă combin mi-ar putea face surprize. Îmi asum singur răspunderea pentru orice fac. Grădina mea e numai a mea ca realizare, dar nu mai e doar a mea ca dimensiune. Cu timpul, a devenit a literaturii române. Unii mi-au spus că ar fi o "comoară" încă ascunsă, alţii că ar fi un "ocean" în care te poţi îneca.

u.c.: Prin fotografii, aţi prins, poate de mii de ori, prima pagină a unei reviste literare. De cîte ori aţi apărut dumneavoastră pe prima pagină a unei reviste literare?
I.C.: Cu semnături, sigur, de mii de ori. Cu fotografia mea, nu-mi aduc aminte. În timp, am apărut în Presa noastră şi am fost socotit unul dintre cei mai talentaţi fotoreporteri. În mod sigur, sunt fotoreporterul cu cele mai multe apariţii în presa culturală. Mi s-a dat Medalia Muncii, în 1964, Ordinul Muncii clasa a III-a (1967) şi Ordinul 23 August (1968). Le am şi acum în sertar. Dar numai pentru merite în muncă, nu pentru merite politice sau pentru contribuţia la construirea socialismului, cum se dădea adesea. Cum spuneam, tatăl meu a fost închis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde s-a îmbolnăvit foarte tare, pentru cele zece hectare de pământ nedeclarate. Dar pământul era dat de Regele Ferdinand bunicului, lui Gheorghe Cucu, pentru eroism în Primul Război Mondial. Tata, în ciuda colectivizării forţate, n-a luat de pe perete împroprietărirea, care stătea înrămată în casă. Când a venit "comisia" şi-a văzut înscrisul regal, l-a luat la întrebări: "Tudore, ce-i cu asta aici?" Zice: "E a lui tata şi nu pot să trec pământul lui la colectivă." După un timp, l-au trecut la Canal, în 1953, iar pe mine, în 1954, m-au dat afară de la Facultatea de Medicină. Eram în anul I.

u.c.: Cum aţi ajuns să fotografiaţi scriitori?
I.C.: A fost o şansă a mea. Tot prin fotbal. M-au numit asistent medical la o circă în Bucureşti, după absolvirea Şcolii Medii Medicale, secţia Igienă. Nu era rău, eram în 1953, la Inspecţia Sanitară de Stat, făceam inspecţii la restaurante, cantine. Ne ţineau în puf. Pe unde mergeam, mese, plocoane, care mai de care să ne cânte-n strună. După o lună am înţeles că nu era locul meu acolo. Aş fi beneficiat de o serie de avantaje materiale. Dar mă înjosea situaţia. Tata chiar avea o vorbă: "Pentru prima dată s-a frecat norocul de tine şi tu i-ai dat cu piciorul!" Nu m-a interesat. Căutam altceva. Eram veşnic în căutare de frumos. Simţeam atracţia asta spre frumos, ce să fi căutat pe sub mese?

M-am întâlnit cu scriitorii pentru că eram bun la fotbal. Jucam în echipa scriitorilor pe fals. De copil, organizam meciuri de fotbal între echipe de cartier din Rahova, Ferentari, 13 Septembrie, Antiaeriană. Eram căpitan de echipă, mergeam la Venus şi ANEF, îmi plăcea foarte mult ITA Arad, Dermata Cluj, Carmen-ul şi veşnicul CFR Rapid. Lucram în secţia bromograf a Casei Scânteii când l-am întâlnit pe Nicolae Velea. Şi-aşa am ajuns să-i cunosc, încet-încet, pe toţi: Nichita Stănescu, Băieşu, Păunescu şi încă zeci şi sute de scriitori pe care i-am fotografiat.

La Casa Scânteii, pe vremuri, exista un club-şcoală, unde te duceai, dădeai nişte probe şi dacă erai bun erai admis alături de tinerele talente fotbalistice. Pe stadionul unde făceam antrenament şi care se afla în spatele Casei Scânteii se ţineau şi alte competiţii. La Cupa ziarelor, spre exemplu, apăreau şi foarte mulţi scriitori. Aşa i-am cunoscut. Ei băgau pe fals jucători, îşi întăreau echipele cu diverşi puşti. Eu eram unul dintre cei pe care-i preferau să joace în echipa lor. Mi-aduc aminte şi-acum: Mazilu era acolo, Velea era back, Băieşu juca extremă. Jucam fotbal la ei pe fals, se făceau nişte foi de joc, campionatul era organizat oficial. Aşa am pătruns, prin fotbal, în lumea scriitorilor. Dar eu eram însoţit pe vremea aia de un aparat Optior, un aparat rudimentar românesc. Îl aveam tot timpul cu mine. Totdeauna am detestat şi am urât aproape aparatele sofisticate. Nu pentru că nu le-aş fi putut stăpâni...

u.c.: Primul portret Nichita Stănescu e datat 1959. Juca şi el?
I.C.: Printre cei de-acolo, uneori pe tuşă, uneori ca spectator, venea şi poetul Nichita Stănescu. Nu ştiu cine-l aducea, probabil că Velea. Am aflat cum îi cheamă, îi observam. Erau tineri, parcă-i văd şi-acum strânşi pâlc. Toţi erau la început, toţi eram la început. Aveau 21 de ani, 19 ani. Au aflat că sunt în Casa Scânteii, lucram într-o secţie unde se făceau cărţi poştale ilustrate. Şi-aşa s-a adâncit pasiunea pentru fotografie.

Între 1959 şi 1969 au fost angajaţi la Scînteia Tineretului mai mulţi tineri de talent, care apoi au şi confirmat. Se organizau multe mese rotunde pe diferite teme, printre care şi literare. Aşa că i-am fotografiat încă din 1964 pe Marin Preda sau Nina Cassian, dar şi tineri scriitori ca Ion Băieşu, Fănuş Neagu. Nu prea se publicau aceste imagini, dar trebuiau făcute. Mă ofeream, dintre colegii mei, să fotografiez aceste întâlniri.

u.c.: Cât valora într-o redacţie creditul foto?
I.C.: Nimic. Fotografia era socotită în redacţii cenuşăreasa cenuşăreselor. Pentru prima dată, Cenuşăreasa avea o cenuşăreasă. Adică, dacă articolul lui x sau y trebuia să fie mai mare, tăiau din fotografie cu foarfeca, nu conta din care parte.

u.c.: Cam cât se plătea?
I.C.: Era mai mult o competiţie a orgoliilor. Se spunea: "Dom'le, e de prima pagină, ai grijă!" Salariile erau foarte mici în presă, iar fotoreporterii erau socotiţi a cincea roată la căruţă. Totul ţinea de redactorul-şef. Îi plăceai lui, aveai şansa să te dezvolţi şi ca fotoreporter. În caz contrar, rămâneai la acelaşi stadiu.
Erau subiectele predilecte: construirea socialismului multilateral dezvoltat şi contribuţia oamenilor muncii, a intelectualilor sau a tineretului la această construcţie. Asta trebuia să ilustrezi prin fotografii.

u.c.: Cum îi fentaţi?
I.C.: La un an după ce m-am angajat la Scînteia Tineretului, în 1959, am trecut totul spre grafica fotografică. Am trecut la fotografia de siluete industriale, proiectate pe cer, grandioase. Oamenii în contre-jour, cu gesturi care vorbeau despre înaintarea spre construcţii. Genul de fotografie care putea ocupa orice spaţiu, pe orice pagină a ziarului. Cu mesaj clar: "Se construieşte!" Şi de aici ei au început să-mi publice multe fotografii. Mi se acordau spaţii largi. Au înţeles că nu era nevoie de mesaj, doar de conţinut, vedeau că dădeau bine în ziar şi puteam dormi toţi liniştiţi.

u.c.: Aţi devenit un nume şi au venit ofertele...
I.C.: Cu toate că nu mai lucram în presa politică, ci în presa literară, mă acreditau la evenimentele politice: congrese, plenare, defilări. Am înţeles că asta se datora faptului că tot ce făceam dădea bine, fără să aibă un mesaj explicit, direct. Puneam pe peliculă partea artistică a evenimentului. Oricare ar fi fost el. Se dădeau ecusoane fotoreporterilor, specificându-se pe ele numele, timbrul sec de protocol şi zona unde aveai acces la eveniment: în foaier, în sală sau acces general total, inclusiv în spatele scenei. Întotdeauna am avut acces general, dar n-am cedat şi nu i-am trădat pe scriitori.

u.c.: Aţi fost şi sunteţi de atâta vreme printre scriitori. Ce regrete aveţi?
I.C.: Am fost prieten cu mulţi scriitori. Mulţi m-au invitat la ei acasă, alţii m-au vizitat în "Bârlog". Cu ideea de scriitor am o problemă. După 1990, Uniunea s-a umplut ca un intestin gros, s-a îndesat cât s-a putut. Înainte era o sfinţenie intrarea în Uniunea. Admiterea ca membru era o zi specială. Veneau toţi scriitorii importanţi să-l felicite pe noul membru. Exista o selecţie, meseria de scriitor conta.

u.c.: Bine că nu vedeţi ce se-ntâmplă pe internet cu "reţelele" de scriitori...
I.C.: La un moment dat, am greşit foarte tare, cu obiceiul de a pune câte-o cruce în fototeca mea, care este imensă. Le făceam o cruciuliţă celor care dispăreau. Undeva pe plicuri. Şi la un moment dat se umpluseră de cruci. Atunci am avut o criză existenţială. Am schimbat toate plicurile într-o noapte. Am îngropat acel cimitir. Pot spune că am stat în genunchi 50 de ani ca să fotografiez scriitori. Am intrat în această spirală şi nu am mai ieşit din ea.

O istorie a literaturii române a fost o rubrică longevivă. Nu mai puţin de 20 de ani.
Da, au fost 20 de ani de apariţie neîntreruptă, iar schimbarea de redactori-şefi nu a afectat-o în vreun fel. Fie că era Mihai Ungheanu, Nicolae Dragoş sau Dan Fruntelată, rubrica mergea înainte. Era alimentată cu fotografii făcute la zi, la festivităţi ale Uniunii, primiri, debuturi sau premieri. E adevărat că uneori apăreau şi scriitori care ieşeau mai rar în lumea literară, dar pe care îi vizitam acasă, un exemplu ar fi Sorin Titel.
Rubrica am început-o în 1973, pe vremea când Ştefan Bănulescu era redactor-şef la Luceafărul.

u.c.: Vă amintiţi care era prima fotografie publicată?
I.C.: Publicam câte trei de fiecare dată: o imagine de grup şi două portrete. Primele au fost portretele lui Constantin Noica şi al Sânzianei Pop şi o imagine în care apăreau Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu şi Ion Gheorghe.

u.c.: Pe ce criterii intrau fotografiile? Cum vă organizaţi publicarea lor?
I.C.: Criteriile îmi aparţineau în totalitate. Doar de câteva ori am fost rugat să public pe unul sau pe altul, dar, în general, am avut grijă ca diversitatea să fie cât mai mare. Probabil că am procedat corect, din moment ce n-am fost luat la întrebări. Fiecare apărea după un timp oarecare. Era ca o gimnastică de întreţinere, mă impulsiona şi mă făcea să lucrez. Aceste roade imediate ale strădaniei mele îmi hrăneau dorinţa de neoprit de a fotografia. Cel puţin două-trei imagini pe zi. Şi dacă ar fi să mă gândesc la acel Mieluş din Ferentari, "dacă azi nu lucrez nimic, nu beau nimic", cam aşa ceva am făcut şi eu cu fotografiatul de scriitori.

u.c.: La 20 de ani de la refuzul de a colabora cu organele de stat, de a trece la fotografia politică, explicit a cuplului prezidenţial, aţi primit un anumit sfat. Despre ce fel de recomandare era vorba?
I.C.: Mi s-a transmis, de la biroul nr. 2, să nu mai public în rubrica mea permanentă, care avea deja 18 ani vechime în revista Luceafărul, O istorie a literaturii române în imagini văzută de Ion Cucu, portrete cu scriitori. Eram sfătuit să nu-mi întrerup rubrica, mi s-a subliniat acest lucru, pentru că era bună, dar să trec la imagini de grup. În primă fază m-am speriat, credeam că încă mai plătesc poliţe pentru că-i refuzasem. Petrică Ispas, fost coleg la Scînteia Tineretului, m-a liniştit cumva. Nu eram interzis, dar trebuia să înţeleg că nu mai există decât două portrete pe lume. Efectul a fost cumva invers. Deveneam conştient de valoarea filmofototecii mele. Crescuse suficient, începusem să mi-o ordonez, să cred în ea şi dintr-o dată mi s-a spus STOP. N-am suspendat rubrica, am apărut mai rar în revistă, am dat doar plan american.

u.c.: Filmofototeca v-a creat un oarecare orgoliu?
I.C.: Nu m-am surprins să am în mine vârfuri de orgolii sau îngâmfare pentru că în filmofototeca mea sunt depozitate mii şi mii de imagini fotografice. Dimpotrivă, sufăr pentru că mulţi dintre aceşti scriitori nu mai sunt, că nu-i mai aud vorbind şi nu le mai simt mâinile.

u.c.: Vi s-a furat vreodată aparatul de fotografiat?
I.C.: Nu, pentru că dormeam cu capul pe el în deplasări. Mi s-a întâmplat să mi se fure pantofii. Patruzeci de ani aş putea spune că nu mi-am dat aparatele jos pe la gât.

u.c.: Emoţia declanşării a rămas la fel?
I.C.: Încă fotografiez fără să ştiu ce-mi iese. Emoţia e decisivă. De când declanşez până developez, nu ştiu nimic. Ce rămâne, ce se pierde.
Şi încă nu ştiu cine mă mângâie pe creştet. Încă mă simt mângâiat pe creştet şi încurajat să merg înainte.


Dacă închid ochii, îi văd pe foarte mulţi dintre ei. De la consacraţi la aspiranţi. Iată, aşadar, câteva portrete de scriitori. Aşa cum i-am văzut, cum i-am cunoscut şi cum i-am preţuit.

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu apărea mai rar în Sala Oglinzilor, când îl chemau prietenii, când îl solicitau cei din conducerea Uniunii. Venea mai ales la aniversările scriitorilor pe care îi preţuia. Şi se-aşeza, de obicei, pe ultimele scaune. Sigur că mergeam spre el când intra, însă observam un lucru: era întotdeauna înconjurat de un grup de scriitori mai puţin importanţi, care-l împingeau uşor-uşor către uşă. Şi-l scoteau pe Nichita din sală. Nu le convenea prezenţa lui, pentru că dintr-odată ei dispăreau ca valoare literară. Asta am simţit, asta am văzut. Îl duceau către uşă, aproape că-l şi scoteau afară. Apariţia lui Nichita Stănescu crea acest lucru. Eu nu mă-nşel.

O dată s-a-nfuriat şi el, foarte târziu, după mulţi ani, după multe astfel de episoade. S-a sculat de pe scaunul din fund şi s-a dus către prezidiu. Era bolnav deja, nu mai avea forţă, a ieşit acolo, într-un fel, "la bătaie". Era prea târziu. Trebuia să iasă când era mai tânăr. Stătea între prezidiu şi sala plină şi era fluierat. I-au spus, printre altele: "Tu, care vii numai la salariu!" Aşa s-a-ntâmplat, eram în sală. Cred c-a ieşit prea târziu "la bătaie", dar nu era el omul care să sară la alţii. N-a supărat pe nimeni, n-a făcut rău nimănui. Doar sieşi şi-a făcut mult rău. Tot timpul. Cu ceilalţi nu avea strop de răutate.

Când Nichita era întins pe catafalc, fotografiat de sus, a fost prima dată în viaţa mea când aproape că-mi pierdusem cunoştinţa. Pierdusem un artist. Era foarte fotogenic, extrem de fotogenic Nichita.

Un bărbat înalt, cu ochi frumoşi, calzi, un om minunat, o fire blândă care te chema la el, nu te respingea. Nu cred c-am schimbat douăzeci de vorbe cu Nichita Stănescu, cu toate că l-am fotografiat de peste două sute de ori. N-am fost amic cu Nichita Stănescu. Am simţit mereu o emoţie în preajma lui. Când ne-ntâlneam, mă vedea cu aparatele, pentru că apăream cu ele pe după gât, îmi trimitea un zâmbet extrem de prietenos şi zicea: "Bine, fotografiază-mă, n-am nimic împotrivă." Odată mi s-a întâmplat să privească prin obiectivul meu şi mi-a zis aşa: "Cucu, şi eu te văd pe tine!"