Amos Oz
Să nu pronunţi: noapte
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din ebraică şi note de Marlena Braeşter
*****
Prezentare autor
Amos Oz, cel mai important prozator şi eseist israelian, s-a născut în 1939 la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda, unde îşi schimbă numele din Klausner în Oz. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, în apropierea Mării Moarte.
Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva, poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internaţional al romanului Soţul meu, Michael (1968), continuă să publice cărţi de ficţiune: Pacea perfecă (1982), Cutia neagră (1987), Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994), Pantera din subterană (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2009), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009). Amos Oz este autorul mai multor volume de povestiri (cel mai recent, Scene din viaţa la ţară, 2009) şi de eseuri literare şi politice (Cum să lecuieşti un fanatic, 2002; Humanitas, 2007).
Printre numeroasele premii şi distincţii primite de Amos Oz se numără: Premiul Israel (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia (2004), Premiul Goethe (2005), Premiul Prinţul de Asturias (2007), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Primo Levi (2008) şi Premiul Heinrich Heine (2008). Preşedintele Jacques Chirac i-a înmânat, în 1997, Legiunea de Onoare.
*****
Intro
Opera lui Amos Oz este tradusă în patruzeci de limbi.
În vara lui 1989, în plin deşert, în orăşelul Tel Keidar, povestea de dragoste dintre Teo, un inginer sexagenar, şi Noa, o mai tânără profesoară, se dezintegrează încet. Moartea unui elev în circumstanţe ciudate pune toată comunitatea în alertă. Sosirea tatălui, care, în memoria fiului său, o convinge pe Noa să se ocupe de construirea unui institut pentru îngrijirea adolescenţilor drogaţi, stârneşte suspiciune. Cu o profundă înţelegere a fiinţei umane, Amos Oz scrie o istorie amară şi tandră despre ambiţii frustrate şi iubiri neîmplinite, într-un roman dens, cu oaze de poezie şi de ironie fină.
*****
Fragment
Seara la şapte stă pe balconul apartamentului său de la etajul al doilea, se uită cum dispare lumina zilei şi aşteaptă: ce promite ultima rază de lumină şi ce va putea împlini?
În faţa lui, o curte goală cu o parcelă de iarbă, oleandri, o bancă şi un chioşc cu un aer părăsit format din crengile de bougainvillaea. Curtea e mărginită de un zid de piatră pe care se conturează urma unei deschizături astupate cu straturi de pietre. Acestea sunt mai noi, mai deschise la culoare, şi chiar în clipa de faţă par ceva mai uşoare decât vechile pietre. În spatele zidului se înalţă doi chiparoşi. Acum, în lumina serii, culoarea chiparoşilor e neagră, nu verde. Mai departe se întind nişte coline golaşe: acolo e deşertul. Şi tot acolo se ridică uneori câte un vârtej cenuşiu, care vibrează o clipă, se răsuceşte violent, se lasă dus, se potoleşte. Şi reapare în alt loc.
Cerul devine din ce în ce mai cenuşiu. Nori calmi, unul dintre ei trimite un reflex slab al amurgului. Asfinţitul soarelui nu ajunge până la balconul acesta. Pe zidul de piatră unde se termină curtea o pasăre ciripeşte plină de însufleţire, ca şi cum ar fi primit chiar acum o veste pe care nu poate să nu o împărtăşească. Dar tu?
Se lasă noaptea. Se aprind luminile orăşelului, pe străzi şi la ferestrele caselor, între un întuneric şi altul. Vântul se înteţeşte şi aduce cu el miros de lemne arse şi praf. Lumina lunii aşterne o mască a morţii peste colinele din apropiere, care parcă nu mai sunt coline, ci sunetele unei melodii înăbuşite. Pentru el, locul acesta este capătul lumii. Nu e rău la capătul lumii: a făcut deja ceea ce a putut face, şi de acum înainte aşteaptă.
Părăseşte balconul, intră, se aşază, cu picioarele desculţe pe masa din salon, cu mâinile atârnând greoaie de o parte şi de alta a fotoliului, atrase parcă de răcoarea podelei. Nu deschide televizorul şi nu aprinde lumina. O maşină coboară panta străzii într-un foşnet de cauciucuri. Nişte câini latră după ea. Şi cineva cântă la flaut, nu o melodie întreagă, ci game simple care se repetă urcând şi coborând, aparent fără nici o modificare. Sunetele acestea i se par frumoase. În inima clădirii se aude liftul care depăşeşte etajul său fără să oprească. La radio, într-un apartament vecin, o crainică vorbeşte parcă într-o limbă străină, dar acum nu mai e sigur nici de lucrul acesta. Pe scări, o voce de bărbat spune hotărât: În nici un caz. Altcineva răspunde:
Dacă nu, nu, nu te duce, altă dată.
În intervalul cât zumzetul frigiderului se opreşte, se aud dinspre vale greieri care parcă străpung tăcerea. Un vânt uşor pătrunde, agită perdelele, răvăşeşte paginile ziarului de pe raft, ca o respiraţie care umple camera, face să tremure frunzele plantei din ghiveci, iese prin fereastra cealaltă şi se întoarce în deşert. Pentru o clipă îşi strânge umerii în mâini ca într-o îmbrăţişare. Plăcerea aceasta îi aminteşte gustul serilor de vară într-un oraş adevărat, poate Copenhaga, unde a petrecut cândva două zile. Acolo noaptea nu se năpusteşte, ci tatonează locul pe îndelete. Vălul înserării se lasă acolo atât de încet, în trei, patru ore, încât seara pare că vrea să atingă zorii zilei. Clopotele scoteau sunete de tot felul, de la unul singur auzindu-se sunete răguşite, asemănătoare cu o tuse. O ploaie molcomă unea cerul acela al înserării cu apele strâmtorii şi ale canalelor. Prin ploaie străbătea un tramvai luminat, gol, i s-a părut că vede o casieriţă tânără care se apleca să vorbească cu şoferul, sprijinindu-şi degetele mâinii pe mâna lui, a trecut, şi iarăşi ploaia subţire, de parcă lumina serii nu o traversa, ci izbucnea din ea, iar picăturile se întâlneau cu stropii unei fântâni arteziene dintr-o piaţă mărginaşă, unde apa molcomă era iluminată dinăuntru toată noaptea.
Un beţiv zdrenţăros, în vârstă, moţăia pe un parapet, cu capul acoperit de peri aspri cărunţi îngropat adânc în piept, cu picioarele încălţate cu pantofi, dar fără şosete, cufundate în apa fântânii. Imobil.
Dar cât o fi ceasul acum?
Se apleacă prin întuneric să se uite la ceas, vede acele fosforescente şi uită ce se întrebase. Poate aşa începe procesul de decădere lentă de la durere spre tristeţe. Câinii se pornesc din nou să latre, sălbatic de data aceasta, furioşi, latră prin curţi şi pe terenurile virane, şi dinspre vale, iar mai încolo, din întunericul îndepărtat, dinspre coline, se aud câinii ciobăneşti ai beduinilor şi câini părăsiţi, care poate că au dat de urma unei vulpi, un lătrat îngroşându-se într-un urlet, un altul răspunzându-i, ascuţit, disperat, ca şi cum ar jeli ceva pierdut pentru totdeauna.
Aşa e deşertul într-o noapte de vară: străvechi, indiferent, sticlos.
Nici mort, nici viu. Prezent.
Priveşte colinele dinăuntru, prin glasvandul balconului, dincolo de zidul de piatră ce mărgineşte curtea. Se simte îndatorat şi nu înţelege exact pentru ce, poate faţă de coline. Un bărbat de şaizeci de ani, solid, cu faţa lată, lipsită oarecum de fineţe, o faţă ţărănească, cu o expresie bănuitoare sau de îndoială sub care se ascunde o umbră de maliţie. Are părul cărunt tuns aproape până la rădăcină şi o mustaţă autoritară, care începe să încărunţească. Când e într-o încăpere, în orice încăpere, dă impresia că ocupă mai mult loc decât poate corpul său ocupa cu adevărat.
Ţine aproape întotdeauna ochiul stâng pe jumătate închis, părând nu că ar face cu ochiul, ci că observă concentrat vreun gândac sau vreun obiect minuscul. Treaz şi destins, stă în fotoliu ca după un somn adânc. Legătura tăcută a deşertului cu întunericul îi dă o stare de relaxare. Lumea e ocupată în seara aceasta cu distracţii, treburi, regrete. În ce îl priveşte, el e mulţumit de clipa aceasta, care nu i se pare goală. Deşertul i se potriveşte acum, iar lumina lunii îşi are rostul ei. Prin fereastra din faţa lui trei sau patru stele aruncă o lumină înţepătoare pe deasupra colinelor. Cu voce joasă pronunţă: Acum poţi respira.
Doar seara se poate respira puţin, când căldura se potoleşte.
A mai trecut încă o zi nebună. Sunt încontinuu într-o goană contra cronometru. De la opt dimineaţa până la două fără un sfert - la liceu, două ore de literatură, două ore de pregătire pentru bacalaureat şi încă o oră cu elevii imigranţi din Rusia, cărora nu le stă mintea la dispariţia credinţei în poezia lui Bialik[1]. Frumoasa clasei, pe care o cheamă Ina sau Nina, a spus despre Bialik: Cuvintele lui sunt biblice, felul de a simţi l-a luat de la Lermontov, poezia, anacronică. Şi a declamat două versuri în ruseşte, poate ca să-mi dea exemplu ce înseamnă poezia după gustul ei. Am potolit-o. Deşi mă cam săturasem şi eu şi cu greu m-am stăpânit să nu spun că, dacă divinitatea s-a îndepărtat de noi, din partea mea poate să rămână acolo unde este.
În ora mea liberă, de la unsprezece şi un sfert, m-am instalat lângă climatizor în sala de lectură ca să pregătesc lecţia următoare, dar am fost chemată imediat la directorul-adjunct pentru a rezolva un litigiu cu una dintre profesoarele mai tinere, care fusese jignită de alta cu mai multă vechime. Am fost de accord parţial cu amândouă şi am sugerat ca totul să fie trecut cu vederea şi dat uitării. Curios cum banalităţi de genul acesta, şi în special cuvântul "a ierta", folosite la momentul potrivit şi susţinând ambele părţi, reuşesc să stoarcă lacrimi şi contribuie la reinstalarea calmului. Lucruri atât de mărunte îl alină pe cel care a avut de suferit, poate tocmai pentru că lucruri la fel de mărunte l-au făcut să sufere.
În loc de masa de prânz am mâncat din mers un falafel, ca să nu întârzii la întâlnirea fixată la ora două şi un sfert la Casa Sindicatelor. Ne-am dus acolo cu scopul de a obţine sprijin în favoarea ideii cu "căminul". Piaţa de lângă semafor era goală şi uscată de arşiţă. În mijlocul unui strat veştejit de rozmarin se afla un imigrant grăsuliu, în vârstă, purtând ochelari şi o bască neagră din lână, sprijinindu-se într-o sapă, imobil ca şi cum ar fi fost mort. Deasupra lui chiar şi soarele părea leşinat într-un nor arzător. La ora patru, cu o întârziere de o oră, a sosit de la Tel Aviv avocatul lui Avram Orvieto, Ron Arbel, cu aerul unui copil dulce şi alintat pe care mama l-a obligat să se deghizeze în om de afaceri. Ne-am aşezat împreună la cafeneaua California şi am ascultat o explicaţie încâlcită în legătură cu aspectul bănesc. La cinci fără un sfert l-am condus să-l cunoască pe contabilul primăriei, simţeam transpiraţia deja lipicioasă, iar subsuorile emanau un miros acrişor ca al unei femei străine; şi de acolo la biroul de intermediari al lui Muki, care promisese că va pregăti o dare de seamă, însă n-o făcuse, în schimb a vorbit o jumătate de oră despre el însuşi şi despre ceea ce guvernul acesta nu poate să înţeleagă. Pe cămaşă, de-a latul, avea imprimat numele unei noi formaţii de rock: Lacrima Diavolului. Apoi, la Centrul pedagogic şi la farmacia de lângă semafor, după care am reuşit să ajung şi la supermarket, cu mai puţin de un sfert de oră înainte de închidere, şi să scot bani de la bancomat, şi să iau fierul de călcat de la reparat. Era deja beznă când am ajuns acasă, extenuată de căldură şi de alergături, şi l-am găsit în fotoliul din salon, tăcut, în întuneric. Grevă pasivă, din nou, ca să nu uit cumva că toată agitaţia mea e pe seama singurătăţii lui. Ritualul acesta are reguli mai mult sau mai puţin fixe: în principiu, eu sunt cea vinovată de faptul că între noi e o diferenţă de cincisprezece ani. El, în principiu, este cel care iartă, pentru că este un om înţelegător.
Cina a pregătit-o el: Eşti obosită, Noa, stai jos, uită-te la ştiri. A făcut o omletă cu ceapă şi o salată de legume aranjată geometric, aducându-le pe o tavă din lemn, cu felii de pâine neagră, brânzeturi şi felii de ridiche tăiate în forma unor boboci de trandafir. Aştepta complimente ca şi cum ar fi fost contele Tolstoi, care a avut şi de data aceasta bunăvoinţa să aprindă el însuşi focul în coliba servitorilor.
După ştiri a fiert apa şi a făcut ceai de plante pentru amândoi, mi-a aşezat o pernă sub cap şi una la picioare şi a pus un disc. Schubert. Moartea şi tânăra fată. Dar când am tras telefonul lângă mine şi am format numărul lui Muki Peleg ca să-l întreb dacă darea de seamă era deja bătută la maşină, şi i-am telefonat apoi lui Ludomir şi apoi Lindei ca să verific ceva în legătură cu autorizaţia, generozitatea i-a secat dintr-odată şi s-a ridicat, a strâns şi a spălat vasele şi s-a dus în linişte în camera lui închizând uşa, ca nu cumva să-l urmăresc până acolo. Fără tot acest spectacol, aş fi făcut poate un duş şi m-aş fi dus la el, i-aş fi povestit ce s-a întâmplat, m-aş fi sfătuit cu el, dar de fapt nu sunt sigură. Nu e uşor nici când vorbeşte cu mine, ştiind exact ce e greşit în proiectul nostru şi ce nu ar fi trebuit să spun şi cui, dar e şi mai greu când tace şi ascultă străduindu-se să nu piardă firul, ca un unchi răbdător care a hotărât să-şi sacrifice câteva minute preţioase ca să afle din gura fetiţei ce anume a speriat-o pe păpuşa ei.
La zece şi un sfert, după ce am făcut un duş cu apă rece şi apoi unul cu apă caldă, am căzut moartă de oboseală pe pat, dar am încercat să mă concentrez puţin citind dintr-o carte despre caracteristicile intoxicării cu droguri, în timp ce din camera lui răzbătea până la mine programul internaţional de la BBC. În ultimul timp, ca şi Menahem Begin în anii de izolare voită, ascultă în fiecare noapte programele de la Londra.
Aşteaptă oare vreo ştire care aici ni se ascunde? Sau caută vreun alt sens? Sau îşi vorbeşte sieşi cu ajutorul lor? Poate încearcă pur şi simplu să adoarmă. Insomniile lui mi se strecoară în somn şi îmi fură şi puţinele vise pe care le-aş fi putut avea.
Târziu, epuizată - şi ochelarii, şi lumina, şi cartea erau departe -, i-am descifrat ca sub apă paşii pe hol, desculţ, pe vârfuri pentru a nu deranja, apoi frigiderul deschizându-se, şi robinetul, cum se stinge lumina în camere într-o anumită ordine, se încuie uşa de la intrare, bântuirea aceasta nocturnă care de ani de zile îmi provoacă obsesia că cineva străin a pătruns în casă. După miezul nopţii mi s-a părut că a atins uşa şi din adâncul oboselii m-am simţit supusă tristeţii lui şi aproape că am spus da, dar el s-a şi îndepărtat în vârful picioarelor, pe hol, sau poate că a ieşit pe balcon fără să aprindă nici o lumină. În nopţile acestea de vară, balconul îi este bună companie. Sau poate nimic nu s-a întâmplat, paşii, atingerea uşii, tristeţea lui străbătând pereţii, totul e înceţoşat pentru că probabil dormeam. Am avut o zi grea astăzi, iar mâine, după şcoală, încă o întrevedere la Muki Peleg şi s-ar putea să plec la Beersheba ca să încerc să rezolv în sfârşit problema autorizaţiei. Trebuie să dorm ca să pot fi mâine şi mai în formă decât astăzi. Şi mâine va fi o zi grea. Şi căldura asta. Şi timpul care trece.
Notă:
[1] Haim Nahman Bialik (1873-1934) este considerat cel mai mare poet de limbă ebraică.