Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apus de Vama Veche


Eugen Andronic

08.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Salvaţi Vama Veche" a fost sloganul sub care Vama a fost îngropată de vie în ultimele două decenii. Ani de-a rîndul zeci şi zeci de mii de oameni care nu aveau nicio legătura firească, de suflet, cu acest loc, au siluit Vama, la fiecare sfîrşit de săptămînă sau festival după festival. Sub nume cu iz "flower power" s-au organizat mari adunări de oameni, de decibeli, de maşini şi moravuri care mai de care mai diferite, totul ducînd, aşa cum era de aşteptat, la pierderea identităţii acestui loc. Capitalismul de încropeală a dat năvală şi aici. Casele vechi, ţărăneşti, din lut şi lemn au fost abandonate. Monstruozităţile de beton, terasele, cluburile şi fiţele au invadat în cîţiva ani locul. Dacă acum 20-30 de ani în Vamă puteai picta pe plajă, în pielea goală, fără ca nimănui să-i pese, astăzi poţi asculta ultimele trenduri în materie de muzică mixată, în cluburi care au emigrat din Bucureşti, aducîndu-şi şi miile de fani la "pachet", într-un loc unde zgomotul valurilor şi al chitărilor reci erau singurele sunete ale plajei. Acum nudiştii sînt pe cale de dispariţie, masaţi în extremităţile satului. 90% din plajă e ocupată de umbreluţe şi şezlonguri, terase cu fotolii şi canapele, parcări încăpătoare pentru sutele de maşini care creează o vînzoleală demnă de un cartier bucureştean şi nicidecum pentru ultimul sat de la graniţa de sud-est a ţării.

M-am născut prea tîrziu pentru a mai prinde anii de boemă adevărată din Vamă. Dar ştiu că acest petec de pămînt, care pînă prin '89 nici măcar nu era foarte accesibil din Mangalia, era o oază de libertate pentru cei care simţeau marea puşcărie numită RSR. Totul s-a schimbat în cîţiva ani. Toată lumea mergea în Vamă ca să-şi "găsească pereche". Pe motoare puternice, cu jeepuri, cu decapotabile, cu rap şi chiar manele, consumatorii noii Românii au schimbat faţa Vămii cît ai clipi. La oameni noi, obiceiuri noi. Mărfuri noi, mîncăruri noi, băuturi noi, clădiri noi. Vechiul a fost dat uitării, pentru că banii nu se pot face altfel în România. Pînă şi pescarii din Vamă au devenit afacerişti "adevăraţi". La puhoiul de lume din timpul verii, e mai rentabil să cumperi peştele de la vecinul bulgar, decît să te chinui tu să-l prinzi, mai ales că acum timpul e mult mai preţios, iar peştele tot mai greu de găsit. Aşa se face că o porţie de peşte proaspăt, la cherhana, a ajuns să coste cît una la un restaurant bun din Braşov sau de aiurea. Dar lucrul ăsta nu e specific doar Vămii. Am mîncat peşte de Dunăre, în 2010, lîngă Orşova, la o casă de pe malul apei. Preţurile erau de-a dreptul strigătoare la cer pentru locul respectiv.

Nu mai fusesem în Vamă din 2004, cînd plecasem de acolo cu un gust amar. Locul nu mai era cu nimic special faţă de alte staţiuni de la Marea Neagră. Sigur, puteai să mai asculţi un Led Zeppelin, uitîndu-te la mare, cu o halbă în faţă, dar Robert Plant era acoperit mult prea des de motoarele turate artificial pentru a atrage privirile. Cu siguranţă nu era locul în care să mă mai reîntorc cu plăcere şi emoţie prea curînd. Şi totuşi în 2011 ispita m-a prins în plasă şi am ajuns din nou în Vamă. Un prieten bun, care iubeşte locul cu bunele şi cu relele lui, are o casă ca-n poveşti, din lemn, semănînd a culă din Oltenia, cu pridvor înalt, ferestre mici cu obloane şi o grădină bogată în cele mai felurite soiuri de plante dobrogene şi mediteraneene, împînzită de bolovani scoşi din mare şi plină cu nisip şi scoici. Fără betoane, fără vecini vînzolindu-se pe la capul tău, am acceptat invitaţia şi am pornit spre mare, cu noaptea-n cap, pentru ca micul pasager de pe bancheta din spate să poată dormi cît mai mult din drumul destul de lung. La 9 şi ceva eram deja în Vamă, după un drum lin şi nu foarte aglomerat (e mijlocul săptămînii, iar puhoiul de sfîrşit de săptămînă e încă departe!), în care lanurile de floarea soarelui mi-au creat o bună-dispoziţie extraordinară. Şi mai era şi emoţia reîntîlnirii cu Marea, emoţie care mă năpădeşte de fiecare dată cînd mă apropii de Constanţa. Mirosul şi foşnetul mării mi-au trezit toate simţurile şi mi-au alungat oboseala de cum am păşit pe nisipul fierbinte. Aceeaşi senzaţie de fericire din copilărie, cînd tata mă ducea la mare aproape în fiecare an, cînd aşteptam cu mare înfrigurare cele 10 zile de bălăceală, de pepeni şi îngheţată, gumă de mestecat şi fleacuri de la talciocul de poloneze din Eforie. Ca să nu mai spun de ultimii ani de dinainte de '89 cînd Irişii erau în formă maximă şi cîntau seară de seară la un fel de restaurant, Cristi Minculescu electrizînd tineri şi bătrîni deopotrivă, cu o lejeritate pe care nu prea o mai vezi la nici unul dintre actualii solişti români. Dar ăstea sînt lucruri de demult, iar Vama de azi nu prea-ţi mai aminteşte aproape deloc de cum se trăia aici pe vremuri.

Nu trebuie să ai decît puţin discernămînt şi bună credinţă ca să vezi că în Vamă s-a încercat un import rapid de idei mioritico-capitaliste care mai de care mai pestriţe, cu unicul scop de a aduce aici cît mai mulţi oameni. Terasele sînt din ce în ce mai mari, un fel de fabrici de deservire rapidă a populaţiei flămînde. Mîncare tradiţională e mai greu să găseşti. Sigur, poţi mînca hamsii cu bere, dar o ciorbă de peşte şi o tocaniţă sau o saramură nu-s chiar pe toate drumurile. Au apărut între timp şi bancomatele, semn ca locul are un bun potenţial de a-ţi cheltui banii. Sînt şi terase cu canapele, pentru oameni care nu suportă băncile sau scaunele de lemn, baldachine de şezut la plajă sau şezlonguri pentru cei care au uitat cum e să stai afundat în nisip. Locul nu e foarte aglomerat. E joi, început de iulie şi vara adevărată abia la început. Mă bag sub năvoade la umbră cu o bere şi mă uit la mare. Am o săptămînă de libertate în faţă, deşi lucrurile nu mai sînt chiar ca la douăzeci şi ceva de ani. Dar nici tipii de lîngă mine nu mai sînt chiar tinerei, şi totuşi le poţi citi în priviri plăcerea unei discuţii aprinse pe malul mării.

Zilele se scurg cu alt ritm decît acasă. Parcă timpul e mai îngăduitor, plimbările au alt farmec, înserările cu albastrul mării în faţă şi galbenul ars al cîmpului din spate durează cît o mică eternitate. E linişte şi respiraţia naturii se aude în valuri şi în puzderia de greieri concertînd de jur-împrejur. Nu se mai fac focuri pe plajă sau poate se fac, dar mai rar. Oamenii beau şi rîd, ascultă muzică şi fac baie. E unul din cele mai sincere moduri de a-ţi trăi vacanţa, pînă la urmă. Dar dacă ar fi doar atît... Pentru că se face vineri şi apoi sîmbătă şi locul începe să nu mai semene cu cel de acum 2 zile. Parcările sînt pline, la fel şi plaja. În apropierea apei e o pajişte continuă de cearşafuri. Muzica vine din toate părţile. O bîzîitoare cu pretenţie de avion defilează în permanenţă cu o reclamă stupidă. De la două vile din apropiere se aud flexurile muncitorilor. Se munceşte cu frenezie, pentru că sezonul a început şi noua construcţie trebuie să înceapă să producă bani. Ca să găseşti un loc de mîncat, după 7 seara, e o adevărată aventură. Locul e un mic stup, în care găseşti absolut toate categoriile sociale: sînt şi vagabonzi care-ţi cerşesc o ţigară, dar şi lume "bună", venită la o terasă în Vamă, căci e sîmbătă seara. Ultimele modele de merţane şi bmw-uri umplu străduţele liniştite pînă mai ieri. Orice metru pătrat în care poţi pune un pat e bun de produs profit. Terasele mai îndepărtate de mare, care ieri erau aproape pustii, acum sînt înţesate de amatorii de "fast-seaside-fun".

Serile mi le petrec în pridvor, cu o bere în mînă sau un pahar de vin, ascultînd marea şi uitîndu-mă la cîmpul din apropiere. Necultivat de ani de zile sau de niciodată, aşteaptă noii investitori să ridice case de vacanţă pentru turişti. Vama nu mai poate fi salvată. E de fapt o utopie să încerci să reînvii atmosfera anilor '60-'80. Aş tăia curentul în Vamă pentru cîţiva ani, ştiu, pare prostesc dar altfel nu cred că poţi opri transformările astea ireversibile. În apropiere se construieşte o nouă casă de oaspeţi. Are cel puţin 10 camere. E urîtă, îmbrăcată în polistiren cu siding american pe deasupra. Sora ei geamănă deja produce bani. Genul ăsta de arhitectură mă umple de nervi, pentru că nu costă mare lucru să gîndeşti un plan de urbanism şi să conservi o zonă din punct de vedere arhitectural. Cu aceeaşi bani poţi construi frumos, dacă eşti învăţat sau obligat s-o faci. Dar de ce să-ţi baţi capul să obţii lucruri cel puţin "dubioase", cînd marea majoritate a oamenilor vrea altceva şi e mulţumită cu ce-i oferi?!

Dimineţile sînt mai lungi ca de obicei. Ritmul trepidant din "civilizaţie" a dispărut. Mă scol tot de dimineaţă, dar merg pe plajă. E o atmosferă de sfîrşit de concert AC/DC. Bon Scott tocmai îşi dă duhul în The Jack în timp ce răsare soarele. La cîteva mese, veteranii alcoolului încă nu se dau bătuţi. Plaja arată sinistru, cu multe sticle de băutură şi plasticuri uitate de consumatorii de natural. Cu puţin ghinion te şi poţi tăia în cioburile împrăştiate ici-colo. O grămadă de Jim Morrisoni agonizează în nisip, după o noapte poate prea lungă pentru ei. Se doarme în maşini, pe bănci, peste tot. Sînt şi cîteva grupuri răzleţe care, deşi e nici 6 dimineaţa, dezbat aprins problemele din liceu. Sînt ultimele rămăşiţe de "puterea florilor", cum îmi place mie să-i spun fastei perioade americane, ajunsă la un kitsch de imitaţie în România anilor 2010. Mă grăbesc să mă întorc să ud grădina pînă nu începe cuptorul. Apoi se va trezi micuţa Iris şi o nouă zi o s-o petrecem pe plajă. Ştiu că Iris nu va mai prinde nimic din toate acestea. Peste 20 de ani Vama va fi o staţiune care, cu siguranţă, îşi va fi şters în bună măsură urmele trecutului de sat liniştit care a fost. Poate doar iarna să mai poţi surprinde cîte ceva din fosta viaţă a satului de pescari. Dar nu m-ar mira ca, aşa cum de la 1 Mai şi pînă tîrziu, în septembrie, lumea e ademenită de toptanul de concerte şi festivaluri, să nu ajungă şi Revelionul în Vamă să fie sărbătorit cu mare tam-tam.

Cum poţi păstra spiritul unui loc viu? Căci despre asta e vorba, pînă la urmă, în toată istoria Vămii. Clădirile se fac şi se năruie, terasele şi decibelii se duc, dar spiritul oamenilor e cel care dă forţă unui loc. Vama a fost cîndva un astfel de loc, în care oameni necunoscuţi puteau să trăiască laolaltă în mare armonie, puteau lega prietenii de o zi sau de o viaţă pentru că împărtăşeau idealuri comune. Cînd ele dispar sau se atomizează, atmosfera unui loc devine pestriţă, amprentele trecutului se estompează sau chiar dispar cu desăvîrşire. În Vamă se lucrează frenetic la pierderea identităţii, la banalizarea locului, la cîştigul consumului de mase şi nu al celui de calitate. E păcat că am ajuns să căutam locuri mai fericite prin alte ţări, la bulgari, greci sau oriunde în alte părţi. E păcat că ne abandonăm trecutul şi nu ştim să conservăm nimic din el.

Vama rămîne pentru mulţi un nume cu rezonanţe aproape mistice, un loc sacru în care mulţi dintre noi am mers spre a parcurge cu bună ştiinţă sau aproape inocenţi ritualul de trecere... al maturizării, al trecerii de la adolescenţă la tinereţe, de la rebeliune la inspiraţie, de la bîjbîieli la certitudini dilematice, de la controversă la înţelepciune, de la plutire la pragmatism, de la idilă la o familie, de la noi... la noi. Sabotaţi Vama 10 ani la rînd, mergeţi acolo doar la început sau sfîrşit de sezon, sau cel mai bine deloc. Populaţi alte plaje, simţiţi-vă bine în alte locuri şi lăsaţi Vama să respire puţin. E un muribund frumos care are nevoie de bunăvoinţa şi înţelepciunea noastră ca să supravieţuiască.

(Eugen Andronic, iulie 2011)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer