Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Matei Brunul


Lucian Dan Teodorovici

14.09.2011
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucian Dan Teodorovici
Matei Brunul
Editura Polirom, 2011




*****
Intro

Lucian Dan Teodorovici (n. 17 iunie 1975, Rădăuţi, Suceava) este coordonator al colecţiei "Ego. Proză" a Editurii Polirom şi senior editor al săptămînalului Suplimentul de cultură. Între 2002 şi 2006, a fost redactor-şef al Editurii Polirom. Între 2005 şi 2008 a fost coscenarist, alături de Florin Lăzărescu, al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1. A scris scenarii pentru trei lungmetraje cinematografice, trei scurtmetraje şi un film documentar, toate premiate şi finanţate de Centrul Naţional al Cinematografiei.


Volume publicate: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, 1999; ed. a II-a, Editura Polirom, 2005); Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri, Editura Fundaţiei "Constantin Brâncuşi", 2000); Circul nostru vă prezintă: (roman, Editura Polirom, 2002/2007); 96-00. Povestiri (povestiri, Editura LiterNet, 2002); Audienţă 0 (teatru, Editura LiterNet, 2003); Atunci i-am ars două palme (povestiri, Editura Polirom, 2004), Celelalte poveşti de dragoste (povestiri, Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Dan Lungu şi Cătălin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura Cartea Românească, 2008). Coordonator, împreună cu Dan Lungu, al volumului Str. Revoluţiei nr. 89 (Editura Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Florin Lăzărescu şi Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula, apărut în Franţa (Editions Non Lieu, 2007) şi în curs de apariţie în Spania (El Nadir, 2012). Volumul Atunci i-am ars două palme a apărut în Germania (Pop Verlag, 2009); romanul Circul nostru vă prezintă: a fost tradus şi publicat în S.U.A. (Dalkey Archive, 2009), Ungaria (L'Harmattan Könyvkiadó, 2009), Italia (Aìsara Edizioni, 2011) şi Spania (El Nadir, 2011); de asemenea, volumul Celelalte poveşti de dragoste este în curs de apariţie în Italia (Aìsara Edizioni, 2012).

Prozele sale au fost publicate în numeroase reviste şi antologii din România, Ungaria, Polonia, Croaţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc. Cea mai recentă apariţie, în Best European Fiction 2011 (S.U.A.), a atras semnalări elogioase în publicaţii importante precum The New York Times sau The Guardian.

Mai multe detalii, pe site-ul autorului: www.teodorovici.ro.

*****

Trecutul lui Bruno Matei, marionetist născut în România, avînd însă origini italiene, este o enigmă pentru el însuşi. În urma unui accident, despre care nu ştie prea multe, două decenii din propria viaţă îi sînt străine. Ne aflăm în anul 1959, unul în care prietenii sînt altceva decît par, lumea e altceva decît pare. Însă protagonistul trăieşte liniştit în "raiul" pe care, în lipsa memoriei, nu-l poate compara cu altceva, alături de marioneta sa, Vasilache. Pas cu pas, cititorului i se relevă, în paralel cu viaţa protagonistului de la finele "obsedantului deceniu", cealaltă lume, aceea reală. Una în care va descoperi şi se va lăsa purtat, alături de personajul central, în patru închisori comuniste, Penitenciarul Uranus din Bucureşti, Colonia Peninsula de la Canal, Penitenciarul Galaţi şi Penitenciarul Iaşi. Eliberarea lui Bruno din acestei închisori nu încheie însă povestea. Alături de tovarăşul Bojin şi de Eliza, două personaje care-l însoţesc permanent pe protagonist, misterul din viaţa sa trecută se împleteşte cu altul nou, a cărui rezolvare schimbă perspectiva asupra istoriei personale a lui Bruno Matei.

"Dincolo de construcţia unui personaj principal remarcabil, dincolo de radiografia indirect tăioasă a unei perioade extrem de turbulente - România comunistă a anilor '40 şi '50, cu accent pe experienţa închisorilor totalitare, Teodorovici reuşeşte să construiască o arhitectură romanescă demnă de invidiat, deschizînd numeroase piste de problematizare, atît la nivel estetic, cît şi la nivel etic. Stilul bine cristalizat şi ritmul impecabil al frazei rotunjesc acest proiect, cu mîna unuia din cei mai importanţi scriitori români apăruţi în ultimii zece ani." (Bogdan Odăgescu)

"Soluţia epică e cu adevărat ingenioasă, iar compoziţia narativă, cu o foarte migăloasă alternare de planuri, lămureşte, treptat şi într-un mod cu totul imprevizibil, povestea din prima parte. Matei Brunul este o carte mare." (Antonio Patraş)

"E un roman al «omului politic», al animalului pus în faţa unei realităţi totalitare, care îl modifică, îl îngrădeşte, îl alterează. Iar în urma lobotomizării lui Bruno de către regim, mefienţa lui faţă de orice altă ideologie, chiar a revoltei şi fugii în străinătate, este pilduitoare. Bruno alege să trăiască în no man's land. Din acest motiv, e un roman-simbol excelent. În plus, un simbol curajos, care stă pe o meditaţie originală." (Doris Mironescu)
Linie

Fragment din romanul Matei Brunul, de Lucian Dan Teodorovici,
în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia "Fiction Ltd."

În dimineaţa de după primul interogatoriu, în timp ce era transportat cu un Jeep către un alt centru, aşa cum bărbatul de la Ministerul de Interne îl informase, Bruno a încercat să-şi mute gîndurile de la ceea ce avea să urmeze, concentrîndu-se asupra drumului. Îşi închipuise că va fi dus, aşa cum auzise înainte că se întîmplase cu alţii, în una dintre închisorile din apropierea Bucureştiului, poate Văcăreşti, poate Jilava, poate chiar Tîrgşor, nume pe care le auzise şoptite în ultimele luni şi care, probabil tocmai din cauza tonului pe care erau rostite, îl îngrozeau. Cînd însă, în faţa clădirii noului Teatru Municipal, Jeep-ul a cotit-o pe Podul Izvor de peste Dîmboviţa, trecînd apoi pe lîngă construcţia aceea impozantă, frumoasă, ce adăpostea Arhivele Statului, pentru a urca pe Dealul Arsenalului, Bruno a răsuflat cumva uşurat. Ştia deja că se îndreptau spre cazărmile Armatei, acolo trebuia să fie "centrul" care-l înspăimîntase într-atît - iar faptul că era situat tot în Bucureşti, încă într-un loc destul de familiar lui, l-a făcut să se simtă oarecum protejat. Nu se putea întîmpla nimic rău aici, aşa a gîndit sau măcar aşa a simţit, nimic dramatic, nimic înfricoşător.

În primele zile, această siguranţă pe care-o căpătase pe drumul către închisoarea de cărămidă nu i-a fost tulburată nici măcar de colegul său de celulă, un bărbat de treizeci şi patru de ani din Tîrgovişte, fost legionar, cum avea să afle mai apoi, care, imediat după deschiderea uşii, se pusese cu faţa la perete, cu spatele către el şi gardian, neîndrăznind să privească înspre ei. Abia după ieşirea gardianului, omul s-a întors, cu o privire încă speriată, rugîndu-l, înainte de orice altceva, să-i spună ce închisoare e asta. I-a povestit apoi, în orele ce au urmat, cum fusese băgat într-o maşină, legat la ochi şi transportat pînă aici - bănuise de la bun început că era o închisoare din Bucureşti, mai întîi pentru că drumul cu maşina nu fusese foarte lung, şi apoi pentru că auzise zgomotul oraşului, iar în una dintre zilele trecute, cînd îl scoseseră pentru o jumătate de oră într-un ţarc, la aer, deşi n-avea voie să vorbească şi nici măcar să ridice ochii, privise pe sub sprîncene şi văzuse turlele unei biserici.

Abia după o săptămînă, timp în care Bruno s-a obişnuit să respecte indicaţiile primite de la bun început, anume ca în timpul zilei să stea permanent pe taburet sau în picioare, cu faţa la vizetă pentru a putea fi văzut de gardian în cazul în care acesta se interesa de cei din celulă, unul dintre paznicii săi, altul decît cel care-l adusese aici, l-a scos din încăperea aceea care, aşa cum era ea, începuse totuşi să contribuie la sentimentul său de siguranţă, tocmai prin faptul că, în afara privirilor aruncate prin vizetă, a orelor de masă şi a celor două vizite pe zi, dimineaţa şi seara, cînd atît el, cît şi colegul de celulă erau duşi la toaletă, cu ochelari negri pe ochi, nimeni nu-i deranja. Bruno a început să creadă chiar că avea să stea aici, în celulă, poate cîteva săptămîni, poate în cel mai rău caz cîteva luni, iar apoi cineva, unul dintre gardieni ori chiar anchetatorul din clădirea Ministerul de Interne, avea să intre, să-i spună numele, să-i comunice că ancheta a ajuns la final, iar nevinovăţia lui a fost dovedită şi să-l elibereze. Eventual chiar cu nişte scuze.

Deşi abia trecuse ora prînzului, în acea a opta zi a şederii sale la Uranus, pentru că din privirile gardianului şi-a dat seama că nu era asta ziua eliberării visate, Bruno şi-a închipuit că urma să-l ducă la toaletă, cu atît mai mult cu cît îi acoperise ochii cu acei ochelari negri, cu sticlă mată, pe care-i cunoştea deja atît de bine. Din celulă a fost scos însă numai el, ceea ce l-a făcut, pentru cîteva clipe măcar, să se gîndească din nou la eliberare. Numai că, după cîţiva paşi pe diverse culoare, au intrat într-o altă încăpere, una în care, după ce ochelarii i-au fost îndepărtaţi, s-a trezit în faţa unui bărbat fără uniformă, dar pe care gardianul l-a salutat cu mult respect înainte de a ieşi.

După două ore poate, care lui i s-au părut însă fără sfîrşit, Bruno Matei s-a întors în celulă tremurînd, cu ochii înlăcrimaţi încă ieşiţi din orbite, cu sentimentul de siguranţă spulberat pînă la ultima rămăşiţă, cu disperarea adunată din nou în gît, pînă la sufocare, simţindu-şi oasele spatelui şi ale pieptului încălecate precum crengile unui copac răvăşit de furtună, încîlcite, rupte, agăţate între ele. Căci discuţia cu acest al doilea anchetator din viaţa lui se sfîrşise după primele cîteva minute, după primele cîteva împotriviri, după primele cîteva negări. Se sfîrşise sub pumnii grei ai omului, care-l trîntiseră la podea, urmaţi apoi de picioare, de lovituri date cu sete, cu ură, lovituri sporite de fiecare oftat, geamăt sau ţipăt pe care Bruno nu şi-l putuse reprima. Iar cînd începuse să plîngă, cînd durerea se transformase-n rugăminţi, anchetatorul îl întorsese cu faţa-n sus şi, urcîndu-se cu genunchii pe coşul pieptului său, îl întrebase, aproape firesc, aproape omenesc, dacă totuşi nu simte nevoia acum să-şi mărturisească crimele. Asigurîndu-l totodată că, dacă n-o va face acum, o va face mîine, poimîine, răspoimîine, într-o zi de-acum şi pînă la sfîrşitul veşniciei sau pînă la sfîrşitul lui, al lui Bruno Matei, bandit care se gîndise că-şi poate bate joc de un întreg popor şi de regimul democratic care eliberase ţara de nenorociţi ca el.

În serile următoare, după fiecare revenire din camera de interogatoriu în celula lui, se ruga lui Dumnezeu. Acelui Dumnezeu de care nu mai fusese interesat din copilărie, de-atunci cînd, în casa bunicilor săi, cei care-l crescuseră pînă la gimnaziu, doica lui, fată bătrînă din sat, îl punea de multe ori să se aşeze în genunchi alături de ea, în rugăciuni fierbinţi, pentru a cere ajutor, într-un cor şoptit, femeie şi copil, împotriva Babei Samca şi a oştirii sale de moroi, care, în spaimele doicii, erau vinovaţi de toate morţile celor tineri din satul bunicilor, venind în nopţile cu lună mare din podurile unor case sau de prin negurile păduricei de la hotar. Pentru Bruno, nici măcar atunci Dumnezeu nu căpătase chip, fusese complet subjugat de Baba Samca - şi numai ochii ei roşii, mişcîndu-se precum două felinare bătute de vînt, şi părul rar şi lung, pînă la pămînt, îl făceau să bolborosească în cor rugăminţile către singura fiinţă, fie ea şi nevăzută, fără trăsături, care putea alunga ameninţarea.

Baba Samca, pe care bunicii lui o alungaseră la un moment dat, alături de doică, atunci cînd spaimele copilului nu mai putuseră fi ţinute-n frîu de fata bătrînă din casa lor, apăruse însă, sub chip diferit, căci tot de la doică învăţase despre puterea acelei vietăţi mai aspre decît diavolul însuşi de a-şi schimba înfăţişarea după dorinţă, aici, în Penitenciarul Uranus. Chiar dacă anii de pînă acum o trecuseră, în mintea lui Bruno, pe tărîmurile unor legende prosteşti, zidurile aspre ale celulei o reînviaseră. Poate fără ochi roşii, ca nişte felinare, poate fără păr despletit, curgînd pînă la pămînt. Dar, în mod clar, marcîndu-şi prezenţa printr-o spaimă la fel de mare ca în copilărie, trimiţîndu-şi răsuflarea ameninţătoare dincolo de uşa grea a celulei, pentru a-l înconjura pe Bruno, pentru a-l otrăvi.

Şi, odată cu Baba Samca, îi reînviase nevoia de-a se adresa acelei fiinţe necunoscute, dar capabilă să alunge duhurile. O comunicare purtată mai degrabă în gînd, în pat, cu buze abia mişcate. Cu rugăminţi punctuale. Bruno îi cerea lui Dumnezeu ca anchetatorul să-i pună întrebări cărora să le poată da răspuns. Îi cerea ca anchetatorul să-l chestioneze despre tatăl lui, despre fuga acestuia din România - putea să recunoască pînă şi că acesta nu fusese patriot. Îi cerea să fie întrebat despre mama lui, deşi nu prea avea ce să spună despre ea, sau să fie întrebat despre bunicii din partea mamei, era pregătit să admită că fuseseră exploatatori, nu s-ar fi ferit acum nici să-i povestească anchetatorului cum, în Salerno, aceştia-l sfătuiseră pe tatăl său să le ofere mici daruri soldaţilor germani, naziştilor germani, adică pachete cu carne de vită, cu carne de porc, cu alte produse pe care "Macellerie Pignatelli" le comercializau în sudul Italiei. Ar fi recunoscut, dacă întrebările ar fi mers într-acolo, că el însuşi, întors în România, nu cumpărase niciodată, absolut niciodată înainte de ziua în care fusese dat afară de la Teatrul "Ţăndărică", ziarul Scînteia. Nu s-ar fi dat deoparte nici chiar să mintă despre el însuşi, dar să mintă puţin, să mintă, de pildă, că a plîns în urmă cu mai bine de-un an, atunci cînd Regele Mihai şi-a anunţat abdicarea, deşi în realitate pe el lucrul ăsta nu-l prea afectase, nu-l interesa mai deloc politica şi nici nu ştia într-atît de multe despre rege încît să sufere cu adevărat, ar fi putut să mintă, şi era sigur că ar fi jucat bine minciuna, că înainte de a pleca în Italia simpatizase cu ţărăniştii sau cu liberalii, deşi pe-atunci era încă un copil.

Ar fi putut să spună asemenea lucruri. Dar anchetatorul, acelaşi zi de zi, săptămînă de săptămînă, indiferent la forţa cu care Dumnezeul invocat de Bruno încerca să-i schimbe întrebările, se încăpăţîna în încercările de a afla de la el cu totul altceva. Voia să ştie în ce fel l-ar fi putut ajuta Bruno Matei pe Lucreţiu Pătrăşcanu să fugă din ţară. Voia să ştie apoi ce legături erau între grupul legionar pe care-l crease în propriu apartament şi familia Pătrăşcanu. Voia să i se spună cu cît îl plătise tatăl lui, burghez trădător, pe fostul ministru pentru a-i înlesni angajarea fiului său spion în România. Toate întrebările pe care i le adresa erau legate fie de Pătrăşcanu, fie de studenţii legionari Mihai Rotaru şi Octavian Padina, care deja îl recunoscuseră pe el, Bruno Matei, drept cap al organizaţiei, fie erau întrebări în care cele două idei fixe ale bărbatului ce-l interoga se împleteau. Iar tînărul marionetist nu ştia, pur şi simplu, ce să răspundă. Căci niciodată n-auzise despre intenţiile lui Lucreţiu Pătrăşcanu de a părăsi ţara, nici măcar despre ale soţiei acestuia, care îi fusese totuşi colegă. Niciodată nu-i întrebase pe studenţii săi despre trecutul lor politic, pentru simplul motiv că nici nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să fie legionari. Niciodată nu se gîndise măcar că tatăl lui ar fi putut să-l plătească pe fostul ministru pentru angajarea sa în România, la Teatrul "Ţăndărică". Nici una dintre aceste întrebări ale anchetatorului nu-şi găsea un răspuns în mintea lui, cu atît mai puţin un răspuns pe care l-ar fi putut rosti.

După două luni şi mai bine, adus la rîndu-i de la interogatoriu, colegul său de celulă s-a aşezat pe taburet, cu faţa la vizetă, şi-a început să plîngă în hohote, bolborosind despre fratele său şi făcîndu-l pe Bruno să înţeleagă abia după multe minute că a cedat şi a semnat o declaraţie. Una în care fratele cu nume pe care vorbele bîiguite printre lacrimi îl făceau greu inteligibil, devenea şef al unui cuib legionar din care, în realitate, nu făcuse niciodată parte. În afara compătimirii, în afara plînsetelor înfundate ale colegului său de celulă, plînsete care s-au întins peste noapte, nu aceea a fost ziua hotărîtoare pentru Bruno, ci următoarea. Mai exact, dimineaţa următoare, cea în care gardianul l-a scos din celulă pe tîrgoviştean şi, în locul său, doar cîteva clipe mai tîrziu, a fost împins un alt anchetat. Iar înainte de-a ieşi, gardianul i-a făcut cu ochiul lui Bruno, a rînjit şi i-a spus:
- Vezi? Cei care-şi mărturisesc păcatele scapă de necaz. Nu scrie-n Biblia voastră, 'tu-vă muma-n cur de legionari, că adevărul vă va face liberi?

În acea zi, Bruno s-a închis în sine, n-a schimbat nici măcar un cuvînt cu noul coleg de celulă. Tîrziu în noapte, lungit în pat, cu mîinile la vedere şi cu faţa spre uşa celulei, aşa cum adormea de obicei, de astă dată însă fără a fi capabil să doarmă, s-a simţit altfel. Plin de forţă, cu speranţe pe care le uitase de multă vreme. A doua zi, la interogatoriu, minciunile mici pe care le-ar fi putut spune, dar n-avusese încă ocazia, aveau să se transforme în minciuni mari, care să se constituie în răspunsuri fără dubii la întrebările anchetatorului. Pînă la urmă, şi-a spus Bruno în noaptea aceea, şi ei, studenţii săi, recunoscuseră că erau legionari, mai mult, declaraseră că el, profesorul lor, crease acel grup tocmai pentru a lupta împotriva regimului. Deci ce alt rău ar fi putut să le facă? Dacă minciuna oferită drept adevăr avea să-l facă liber, atunci preţul era extrem de mic.

Cu acest gînd în minte, transformat în adevărate spectacole de teatru pe care şi le imagină, îmbogăţindu-le, creînd diverse scene, şi-a petrecut Bruno următoarele săptămîni. Căci, în mod straniu, ieşirile din celulă care urmară au ocolit camera interogatoriului. La început, în unul dintre drumurile cu ochelari negri pe ochi, Bruno schimbase instinctiv direcţia atunci cînd, după numărul paşilor, corpul lui, mînat de gîndul care-l stăpînea, îi indicase s-o ia spre dreapta, pe holul spre camera de anchetă. Însă înjurăturile gardianului, apoi o lovitură de baston l-au îndreptat imediat spre toaletă.

După încă cinci săptămîni, timp în care schimbase doi colegi de celulă, a fost condus în sfîrşit în camera în care-l aştepta anchetatorul. Şi-acolo, înainte de-a permite pumnilor celui din faţă să se ridice iarăşi spre el, Bruno a mărturisit. A mărturisit scurt, fără a răspunde vreunei întrebări, fără a-l aştepta pe celălalt măcar să deschidă gura. Da, ştiuse de la bun început că are drept studenţi doi legionari. Da, îl bănuise pe cel cu care începuse de altfel meditaţiile, Octavian, şi-apoi şi pe prietenul său Mihai că vor să se folosească de acest grup pentru a-şi propaga ideile duşmănoase, contrarevoluţionare. Chiar în faţa sa, uneori, cei doi aduceau vorba despre ideile Căpitanului, încercînd să-l atragă de partea lor pe el, dar şi pe ceilalţi doi studenţi. Şi da, era şi el, Bruno Matei, într-o anumită măsură vinovat, căci nu se împotrivise acestor idei, ba poate chiar, din dorinţa de a-şi păstra studenţii, le dăduse senzaţia că ar fi dispus să meargă pe linia lor, în acest fel explicîndu-şi declaraţiile celor doi legionari, care ajunseseră la cunoştinţa lui prin intermediul domnului anchetator, cum că el însuşi ar fi fost capul întregii organizaţii. Concluzie îndreptăţită poate şi de faptul că, fiind mai în vîrstă, avînd o experienţă superioară, le dădea încredere prin cuvinte altfel inocente, dar care, n-avea cum să nu admită, puteau fi interpretate şi altfel. Era deci vinovat, îşi recunoştea propria vină, îşi cerea iertare pentru această vină, contribuise fără să vrea la întreţinerea ideii de organizaţie, dar putea spune în apărarea lui că, după moartea tatălui, pretextînd că e îndurerat, curmase el însuşi activitatea grupului, încetase aşa-zisele ore particulare, tocmai pentru că se speriase de direcţia în care se îndreptau lucrurile.

Dimineaţa următoare, după încă o noapte nedormită, de astă dată din cauza nerăbdării pe care nu şi-o putuse stăpîni, Bruno a tremurat în picioare, în faţa uşii, pînă cînd aceasta s-a deschis şi în celulă a păşit gardianul. A acceptat şi ochelarii fără a-şi pune întrebări, deşi primul său coleg, tîrgovişteanul, fusese scos fără a i se mai acoperi ochii. Şi nici măcar cînd a auzit uşa de la toaletă nu şi-a pierdut speranţa, gîndindu-se că poate aşa e normal, poate urmează să semneze diverse acte, poate eliberarea va dura jumătate de zi, o zi întreagă, aşa că era de dorit să se uşureze mai întîi.

Cînd a auzit zăvorul de la celulă şi-a dat seama că lucrurile merg altfel în cazul lui decît în cel al fostului său coleg. Însă de-a lungul zilelor ce urmară nu şi-a pierdut toată nădejdea. Mai ales că nimeni nu l-a mai dus în camera de anchetă. După cîteva săptămîni, a reuşit chiar să se convingă că ancheta în cazul său curge anevoios, probabil oamenii trebuie să se documenteze bine, o simplă declaraţie nu era suficientă. Iniţial, şi-a făcut griji - tocmai din cauza acestei presupuse documentări, întrucît era posibil ca de-a lungul ei anchetatorii să-şi dea seama de minciună. Şi-a reamintit însă repede că inclusiv cei doi foşti studenţi recunoscuseră acelaşi lucru, cel puţin asta i se spusese, aşa că şi-a temperat îngrijorarea, agăţîndu-se doar de speranţă.

O speranţă care, tot mai firavă, e drept, i-a dat forţă de-a lungul întregii veri a anului 1949 şi-apoi de-a lungul întregii toamne. Zile scurse în exact acelaşi fel. Dimineaţa, scularea la ora 5. Pe taburet sau în picioare, cu faţa spre vizetă. Apoi, uşa se deschidea, el şi colegul de celulă se întorceau cu faţa la perete, cu spatele la gardian. Erau duşi la toaletă, erau aduşi de la toaletă. Faţa spre vizetă. Uşa, faţa la perete. Prima porţie de mîncare, o bucată de pîine şi-un ceai de sfeclă. Ore petrecute pe taburet sau în picioare, cu faţa la vizetă. Şi pe urmă uşa se deschidea din nou, faţa la perete. A doua porţie de mîncare, o zeamă de varză, pe care în primele zile n-o mîncase, i se făcuse rău de la mirosul de stricat, dar cu care se obişnuise între timp. În aşa-zisa supă, cîteva bucăţi de arpacaş. Alte ore petrecute apoi pe taburet sau în picioare, cu faţa la vizetă. Din nou uşa. Din nou faţa la perete. A treia porţie de mîncare. Aceeaşi zeamă de varză, din cînd în cînd, în loc de arpacaş, cîteva boabe de mazăre. Faţa la vizetă. Uşa. Faţa la perete. Toaleta. Culcarea la ora 22. Cu faţa spre uşă, cu mîinile la vedere, pe pătură. Din cînd în cînd, uşa se deschidea şi pentru altceva. O dată pe săptămînă, uneori mai rar, spre a fi scoşi în ţarc, la aer, pentru o jumătate de oră. Sau, în cîteva rînduri de-a lungul verii şi al toamnei, pentru ca un coleg să părăsească definitiv celula, iar altul nou să-i ia locul. Zile scurse în acelaşi fel, săptămîni, luni, dar nici o zi, în toată această perioadă, din care să lipsească gîndul că undeva, într-un curînd ce urma să vină atunci cînd poate că aşteptarea însăşi avea să-i slăbească, uşa se va deschide pentru cu totul altceva. Pentru cu totul altceva, în fine.

Îngheţul ce a venit, de-ajuns prin el însuşi, căci erau rare momentele cînd tremurul celor doi oameni din celulă se oprea, cînd zgomotul taburetelor de sub ei, mişcîndu-se pe podea în ritmul tremurului, înceta, a adus cu el şi sfîrşitul definitiv al gîndurilor îndrăzneţe ale lui Bruno. Nu doar chinul frigului, nu doar lungile momente din celulă cînd sufla aer cald, călduţ, aproape rece în palme, peste umeri, uneori peste degetele de la picioare pe care le trăgea spre gură, i-au epuizat aşteptările.

Undeva pe la începutul lui decembrie, gardianul l-a trezit din pat după ora unu dimineaţa. Iar primul interogatoriu de noapte al lui Bruno, deşi nu s-a încheiat cu nici o lovitură primită, cu nici o durere fizică, un interogatoriu al cărui scop fusese doar acela de-a face cunoştinţă cu noul anchetator, un tip de vreo patruzeci de ani, înalt, cu spate lat, cu sprîncenele unite deasupra nasului, acest prim interogatoriu de noapte i-a curmat nu doar visele, nu doar aşteptările, ci şi naivitatea care, în diferite feluri, îi fusese folositoare pînă atunci. Printre dezacorduri, cuvinte vulgare, hohote ameninţătoare, a aflat de la noul anchetator că declaraţia lui din primăvară era bună, trebuincioasă, chiar interesantă, dar nicidecum de ajuns. Declaraţia aceea era un început, i-a spus, un început care trebuie însă continuat cu nişte spovedanii "ca la carte", iar în acele spovedanii el, anchetatorul, care era un fel de preot pînă la urmă, se aştepta s-o audă pe oaia pierdută de turmă, aşa i-a spus, s-o audă cum "behăie despre Pătrăşcanu", s-o audă cum "behăie despre grupul de legionari nenorociţi" pe care ea, oaia, şi nu altcineva l-a format. Şi după ce i-a spus asta, noul anchetator a rîs, i-a zis că poate să se-ntoarcă la huzurul în care-a stat în ultimele luni, dar să fie pregătit, căci noaptea asta "e numa' cea dîntîi", dar urmează altele, şi-apoi altele, pînă la ultima vorbuliţă scoasă pe gură, căci doar nu era prost să piardă în felul ăsta nopţile fără să obţină nimic.

Iar nopţile promise nu s-au lăsat mult aşteptate. Şi, dincolo de dezacorduri, de înjurături, odată cu aceste nopţi au venit altfel de chinuri, care l-au făcut pe Bruno să-şi amintească aproape cu nostalgie de celelalte anchete. Căci bătăile cu pumnii şi picioarele, avea să înveţe în iarna dinspre '49 spre '50, nu erau nici pe departe atît de dureroase precum noile torturi.

Baba Samca îşi schimbase încă o dată înfăţişarea şi, sub acest nou chip, trecuse la o altă etapă, mai ingenioasă, mai chinuitoare, a asupririi lui Bruno.

În primul şir de nopţi promise, bătaia la tălpi. Cu o rangă de fier, peste încălţăminte. Iar apoi, atunci cînd ranga nu i-a mai lovit călcîiele şi degetele, atunci cînd şi-a închipuit că totul s-a sfîrşit şi a reuşit să-şi oprească lacrimile, Bruno a fost ridicat şi obligat să alerge prin încăpere, dinspre un perete spre celălalt. De douăzeci de ori, de treizeci de ori, de patruzeci de ori. Iar în timpul alergării tortura s-a dovedit mai cumplită chiar decît loviturile de rangă. Şi-apoi, întors în celulă, pus în pat, gerul a continuat treaba începută de anchetator, trimiţînd durerea dinspre picioare înspre gît, în tot corpul, o durere ca un şarpe ce se-ncolăceşte de organe, muşcînd din ele, sfîşiindu-le, lipindu-i ficatul de plămîni, plămînii de inimă, inima de splină, astfel încît Bruno a simţit cum toate organele i-au devenit unul singur, unul mare, unul care-i arde pe interior trupul, sufocîndu-l.

Dar anchetatorul nu s-a mulţumit cu atît. Noaptea de întîi spre doi ianuarie, Bruno şi-a petrecut-o în camera de chin, agăţat de-un fel de cuier, plasat însă mai sus decît în mod obişnuit. Legat la mîini, lăsat să atîrne spre podea. Şi dacă în primele momente, după ieşirea anchetatorului, a avut puterea să-şi imagineze cum îşi petrescuse acesta sărbătorile, ciocnind un pahar cu familia, mergînd apoi în cămară, culegînd o bucată de şuncă dintr-un cîrlig, oprindu-se brusc, înfiorat de plăcerea ideii care-i venise, întorcîndu-se în cameră şi povestind familiei cum avea să-i pedepsească el de-acum pe bandiţi, atîrnîndu-i în cîrlig aşa cum atîrni bucăţile de porc, primind felicitări, poate chiar un sărut cald din partea soţiei, ciocnind un alt pahar, un altul, un altul, apoi culcîndu-se mulţumit în pat, dacă primele momente deci au fost suportabile, într-atît de suportabile încît mintea lui Bruno şi-a permis chiar să creeze un alt spectacol de teatru, în care scena era casa anchetatorului, după o jumătate de oră, poate chiar mai puţin, încercările disperate de-a atinge cu picioarele podeaua au început să-i lungească oasele braţelor, iar şarpele care-i sfîşiase în alte nopţi organele s-a mutat în umeri, a trecut prin gît în creier, şi-a făcut loc acolo, mîncîndu-i nu trupul, ci mintea, trimiţînd săgeţi de venin spre ochi, spre urechi, spre ceafă, înnebunindu-l, sfîrşindu-l. Iar cînd, într-un final, anchetatorul l-a dezlegat, chemînd doi gardieni pentru a-l căra pe aproape leşinatul Bruno înapoi în celulă, toate gîndurile acestuia, speriate de şarpele ce-şi făcuse culcuş în cutia craniană, s-au strîns într-un cotlon al minţii, un singur cotlon, un singur mare gînd, care i-a strigat să mărturisească orice, absolut orice, numai să scape.

Şi poate că acel gînd, fugărit de şarpe alte cîteva nopţi prin cotloanele minţii, ar fi trimis în cele din urmă către gură mărturisirea finală, ar fi vorbit despre legăturile dintre organizaţia sa legionară şi familia Pătrăşcanu, dacă, într-un mod inexplicabil, la începutul lui februarie în camera de chin n-ar fi apărut, în locul brutei, fostul său anchetator, cel pe care Bruno l-a privit, de astă dată, ca pe-un vechi prieten. Iar cînd acesta i-a cerut să-şi actualizeze declaraţia, să-şi recunoască în ea şi propriile simpatii legionare, simpatii apărute în tinereţea cea mai fragedă, în România, şi sporite apoi de cele fasciste, de care se contaminase în Italia, să recunoască inclusiv faptul, susţinut cu tărie nu doar de cei doi legionari, dar între timp inclusiv de ceilalţi doi foşti studenţi ai săi, că el a fost iniţiatorul şi şeful grupului contrarevoluţionar, Bruno a dat din cap, a confirmat că acesta e adevărul, întregul şi ruşinosul adevăr, a şoptit că regretă, îşi regretă din tot sufletul rătăcirile. Apoi l-a rugat pe anchetator să-i dicteze el noua declaraţie, căci gîndurile lui erau obosite, memoria îi era obosită. Iar el o va scrie. O va scrie şi o va semna fără nici o ezitare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer