Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut


Jonas Jonasson, traducere de Liliana Donose Samuelsson

21.09.2011
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jonas Jonasson
Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut
Editura Trei, 2011

Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson



*****
Intro

După o lungă carieră de jurnalist, consultant media şi producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia şi se mută apoi într-un orăşel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman. Romanul devine un fenomen de piaţă în Suedia. Iar acum cucereşte inimile a milioane de cititori din lumea întreagă. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia.

Veritabil fenomen al pieţei de carte în Suedia, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut este primul roman al jurnalistului Jonas Jonasson. Această carte superbă şi irezistibilă este în curs de traducere în 20 de ţări şi va fi adaptată pentru merele ecran.

*
Dacă viaţa ta a intrat în prelungiri, de ce să nu-ţi permiţi nişte capricii?

Toată lumea din azilul de bătrâni se pregăteşte de zor să-l sărbătorească pe Allan Karlsson, care împlineşte 100 de ani. Numai că Allan detestă sindrofiile de acest gen, aşa că decide să... fugă. Încălţat cu cei mai buni şoşoni pe care îi are, sare pe fereastră şi-şi ia tălpăşiţa. Pleacă în lume. Aşa începe aventura nebunească şi plină de umor a bărbatului de 100 de ani, care nu ezită să se arunce într-un şir neaşteptat de păţanii, ignorându-şi pur şi simplu vârsta. O călătorie de-a lungul Suediei şi, în acelaşi timp, un voiaj irezistibil prin istoria secolului XX. Pentru că... nu trebuie să vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe! Allan Karlsson nu este un simplu bătrânel în şoşoni! Nicidecum. Este întâi de toate un genial specialist în explozibili care a avut ideea năstruşnică de a veni pe lume chiar la începutul celui mai sângeros secol al omenirii. Jocurile capricioase ale destinului şi talentul în arta exploziilor îl vor face pe acest individ incult, de altfel, şi total apolitic să se regăsească implicat în mai toate evenimentele-cheie care au marcat secolul, alături de mai-marii acestei lumi, începând cu Franco şi Stalin şi terminând cu Truman sau Mao...

***
Fragment

Luni, 2 mai - marţi, 3 mai 2005

Valiza era îndesată cu pachete de bancnote de cinci sute de coroane. Julius făcu un calcul rapid. Cinci rânduri a câte zece teancuri, de-a latul. De-a lungul, cinsprezece teancuri, având fiecare în jur de cincizeci de mii de coroane...
- Treizeci şi şapte de milioane şi jumătate, dac-am socotit eu bine, remarcă Julius.
- Sunt bani, nu glumă, spuse Allan.
- Daţi-mi drumul, lua-v-ar dracu' să vă ia! striga tinerelul din camera frigorifică.

Tinerelul nu mai termina cu scandalul; ţipa, lovea cu picioarele şi iar ţipa. Allan şi Julius aveau nevoie să-şi vină-n fire după ultimele evenimente neprevăzute, dar era imposibil în tot vacarmul ăla. Până la urmă, Allan fu de părere că venise momentul să-l răcorească puţin pe flăcău, aşa că porniră ventilatorul.

Nu trebui să treacă mult pentru ca tânărul să-şi dea seama că situaţia i se înrăutăţise. Tăcu din gură ca să încerce să gândească limpede. Însă nici în împrejurări obişnuite nu-i era uşor să gândească limpede, darămite acum, când îi mai plesnea şi capul de durere.

După ce-şi scormoni creierii câteva minute, hotărî că nu va scăpa din situaţia în care se afla doar ameninţând sau lovind cu picioarele. Nu-i mai rămânea decât să ceară ajutor din afară. Nu-i rămânea decât să-l sune pe şef. Ce gând oribil! Însă alternativa putea fi şi mai oribilă.

Tânărul mai ezită cam un minut, timp în care frigul îi pătrundea în oase. În cele din urmă, îşi scoase telefonul mobil.

Dar nu mai avea semnal.

*

Se făcu noapte, pe urmă, dimineaţă. Allan deschise ochii, dar nu ştia unde se află. Poate că-şi găsise sfârşitul în somn?

Un glas vioi îi ură bună dimineaţa şi îl înştiinţă că avea pentru el două veşti, una bună, alta rea. Pe care voia Allan s-o audă mai întâi?

Mai întâi şi mai întâi, Allan voia să ştie unde se află şi de ce. Îl dureau genunchii; aşadar, era totuşi încă viu. Dar nu... şi nu luase pe urmă... şi... Julius îl chema pe...?

Piesele puzzle-ului îşi aflară locul şi Allan se trezi de-a binelea. Era lungit pe o saltea aflată pe podeaua din dormitorul lui Julius. Julius era în pragul uşii, de unde-şi repetă întrebarea. Ce voia Allan să audă mai întâi? Vestea bună sau aia rea?
- Vestea bună, zise Allan. Poţi să sari peste aia rea.

OK. Julius îl anunţă că micul dejun era servit pe masa din bucătărie. Aveau cafea, sendvişuri cu friptură de elan şi ouă şterpelite de la vecin.

Allan nu şi-ar fi închipuit c-o să mai aibă încă o dată parte în viaţă de un mic dejun fără terci! Asta chiar că era o veste bună. Şi, aşezându-se la masa din bucătărie, se simţi dintr-odată pregătit chiar şi pentru vestea proastă.
- Vestea proastă, spuse Julius mai în şoaptă, vestea proastă e că ieri, din zăpăceală şi beţi cum eram, am uitat să închidem ventilatorul din camera frigorifică.
- Şi? zise Allan.
- Şi... cel de dinăuntru e foarte mort la ora asta.

Allan se scărpină mai întâi la ceafă cu un aer îngrijorat, dar pe urmă se hotărî să nu permită ca o asemenea dovadă de neglijenţă să le umbrească ziua. Aşa că zise:
- Mare belea. Dar trebuie să spun că ouăle le-ai nimerit perfect. Nici prea tari, nici prea moi.

Inspectorul Aronsson se trezi pe la opt dimineaţa. Simţi că era prost dispus. Dispariţia unui moşneag, cu sau fără intenţie, nu era un caz pentru cineva de competenţa lui.

Aronsson făcu un duş, se îmbrăcă şi coborî la parterul hotelului Plevnagĺrden. Se întâlni pe drum cu recepţionerul, care-i înmână faxul sosit în seara precedentă, imediat după închiderea recepţiei.

O oră mai târziu, inspectorul Aronsson avea o nouă imagine a cazului. La început, i se păruse că însemnătatea faxului trimis de la centrala de informaţii nu era prea clară, dar pe urmă se întâlni în biroul gării cu Ronny Hulth, care, alb la faţă, îşi pierdu după numai câteva minute stăpânirea de sine şi îi povesti prin ce trecuse.

Imediat după aceea, telefonă cineva din Eskilstuna să spună că societatea de transport Sörmland Trafik din Flen înregistrase în seara precedentă lipsa unui autobuz, şi că-l rugau pe Aronsson să ia legătura cu o anume Jessica Björkman, concubina unui şofer de autobuz, care fusese răpit, dar care izbutise să scape.

Inspectorul Aronsson se întoarse la hotel să bea o cafea şi să-şi sistematizeze informaţiile nou primite. Pe măsură ce cugeta asupra lor, îşi trecea pe hârtie propriile observaţii:
"Un bărbat în vârstă, Allan Karlsson, dispare aşadar din camera lui de la căminul de bătrâni, chiar înainte de petrecerea organizată în cinstea celor o sută de ani pe care îi împlineşte. Bătrânul e, sau era, într-o formă senzaţională pentru vârsta lui, lucru asupra căruia avem multiple confirmări; în primul rând din punct de vedere fizic, de vreme ce reuşeşte să sară de la fereastră, dacă nu l-o fi ajutat cineva din afară, dar câteva observaţii ulterioare arată că planificase totul complet singur. Avem, de asemenea, mărturiile infirmierei şi ale directoarei azilului, Alice Englund: «Allan o fi el bătrân, dar e mare pungaş şi ştie bine ce vrea».

Urmând ceea ce indicase câinele poliţist, Allan Karlsson a zăbovit puţin în stratul cu pansele, după care s-a plimbat prin diverse locuri din Malmköping şi a ajuns în cele din urmă în sala de aşteptare a centrului de turism, unde, conform mărturiei lui Ronny Hulth, s-a dus direct la ghişeul sus-numitului, târşâindu-şi picioarele. Hulth a precizat că Allan Karlsson înainta cu paşi mărunţi şi că avea în picioare papuci moi de casă, şi nu pantofi de stradă.

Mărturia depusă de Hulth indică, de asemenea, că Allan părea mai degrabă un fugar, nu un călător pe care-l interesa o destinaţie anume. Karlsson dorea să plece urgent din Malmköping, aşa că direcţia şi mijlocul de transport aveau, în respectivele împrejurări, o importanţă secundară.

Acelaşi lucru e confirmat de o oarecare Jessica Björkman, concubina şoferului de autobuz, Lennart Ramnér. Ramnér n-a putut fi audiat până în prezent, din pricină că a înghiţit prea multe somnifere. Dar mărturia lui Björkman pare onestă. Karlsson i-a plătit lui Ramnér o călătorie în valoare de o anume sumă de bani. Destinaţia s-a nimerit să fie staţia Byringe. S-a nimerit să fie. Aşadar, nu avem de ce să presupunem că-l aştepta acolo cineva sau ceva.

Cu toate astea, trebuie notat un detaliu. Hulth, funcţionarul de la ghişeul autogării, n-a observat dacă Allan Karlsson a pus sau nu mâna pe o valiză înainte de a se urca în autobuzul spre Byringe, dar s-a lămurit imediat după aceea, ca urmare a comportamentului violent al unui presupus membru al organizaţiei criminale Never Again.

Povestea cu valiza lipseşte din relatarea pe care Jessica Björkman a izbutit s-o scoată de la bărbatul ei aflat sub efectul somniferelor, dar faxul de la centrala de informaţii confirmă faptul că bătrânul, după toate aparenţele - deşi incredibile - ar fi furat valiza de la membrul organizaţiei Never Again.

Ceea ce a relatat în continuare Björkman, împreună cu faxul din Eskilstuna, demonstrează că mai întâi Karlsson, pe la ora 15:20 plus minus câteva minute, apoi tânărul de la Never Again, circa patru ore mai târziu, au coborât la staţia Byringe, continuându-şi drumul pe jos spre destinaţii necunoscute.

Primul avea o sută de ani şi o valiză pe care o trăgea după el, celălalt avea circa 70-75 de ani mai puţin".

Inspectorul de poliţie Aronsson şi-a închis caietul de note şi a sorbit ultimele picături de cafea. Ceasul arăta 10:25.
- Următoarea staţie, Byringe.

La micul dejun, Julius i-a împărtăşit lui Allan la ce se gândise şi ce socoteli făcuse el în primele ore ale dimineţii, în timp ce Allan încă dormea.

În primul rând, nenorocirea din camera frigorifică. După ce a ajuns la concluzia că temperatura fusese sub zero o parte a serii şi toată noaptea, deci cel puţin zece ore fără întrerupere, Julius a pus pentru orice eventualitate mâna pe rangă şi a deschis uşa. Presupunând că tânărul mai avea suflare, ar fi trebuit să fie de zece ori mai treaz şi mai alert ca să-i poată ţină piept lui Julius înarmat cu ranga.

Dar măsura de precauţie cu ranga s-a dovedit inutilă. Tânărul şedea ghemuit pe lada goală unde fusese pus. Avea pe trup cristale de gheaţă, iar ochii, reci şi larg deschişi, priveau în gol. Pe scurt, mort ca un elan tranşat.

Julius regreta cele întâmplate, pe de altă parte i se părea destul de practic, pentru că n-ar fi fost uşor să-i dea drumul unui sălbatic ca ăla. A întrerupt curentul în camera frigorifică şi a lăsat uşa deschisă. Era suficient că tânărul era mort, nu trebuia să fie şi congelat.

Julius a aprins focul în soba din bucătărie ca să nu se facă prea frig şi a mai numărat o dată banii, să fie el sigur. Nu erau 37 de milioane cât îi ieşise rapid cu o seară în urmă. Erau exact 50 de milioane.

Allan asculta cu atenţie tot ce-i spunea Julius, înfulecându-şi micul dejun, şi nu-şi amintea să fi mâncat vreodată mai cu poftă decât atunci. N-a scos nicio vorbă până ce Julius a ajuns la partea financiară.
- Ei da, 50 de milioane sunt uşor de împărţit la doi, a remarcat el. Se împarte exact, e perfect. Îmi dai, te rog, sarea?

Julius i-a dat sarea lui Allan şi i-a spus c-ar fi putut să împartă şi 37 la doi dacă ar fi fost nevoie, dar era de acord că era mai uşor cu 50. Julius şi-a luat apoi o figură serioasă. S-a aşezat la masă în faţa lui Allan şi i-a spus că era momentul să plece definitiv din clădirea fostei gări. Tânărul din camera frigorifică nu le mai putea face niciun rău, dar cine ştie cu ce rele se ocupase înainte de-a ajunge aici? Oricând era posibil să apară în bucătărie alţi zece tineri din ăştia furioşi şi să înceapă să zbiere, asemenea celui care tocmai terminase cu zbieratul.

Allan i-a dat dreptate lui Julius, dar i-a amintit că la vârsta lui nu se mai mişca la fel de lesne ca altădată şi Julius i-a promis că de-acum înainte or să reducă pe cât posibil mersul pe jos. Dar trebuiau negreşit să dispară de-acolo. Şi cel mai bine era să-l care cu ei şi pe tânărul din camera frigorifică, pentru că n-ar fi deloc bine să dea cineva de un mort în urma lor.

Terminaseră micul dejun, aşa că trebuiau să se grăbească. Julius şi Allan au pus umăr la umăr, l-au dus pe mort în bucătărie şi l-au aşezat pe un scaun. Şi-au adunat apoi forţele în vederea următoarei etape.

Allan l-a cercetat din ochi pe tânăr, din cap până-n picioare şi a spus:
- Are picioare neobişnuit de mici pentru înălţimea lui. Crezi că mai are nevoie de pantofi?

Julius a răspuns că, într-adevăr, era cam friguleţ afară în dimineaţa aceea, iar Allan risca să-i degere picioarele, pe când tânărul risca mult mai puţin. Dacă Allan credea că i-ar veni bine pantofii tânărului, n-avea decât să-i ia. Julius luă tăcerea bătrânului drept o acceptare a propunerii sale.

Pantofii erau puţin cam mari, în schimb foarte solizi şi mult mai indicaţi pentru evadare decât o pereche de papuci de casă uzaţi.

Următoarea etapă era să-l tragă pe tânăr în hol şi să-l rostogolească în jos pe scări. Când au ajuns toţi trei pe peron, doi în picioare şi al treilea lungit, Allan l-a întrebat pe Julius ce avea de gând să facă în continuare.
- Nu te mişca de-aici, îi spuse Julius. Şi nici tu, adăugă Julius adresându-se tânărului. Sări jos de pe peron şi intră într-o magazie din apropierea singurei linii de garaj a gării.

Apoi ieşi foarte repede din magazie, urcat pe o drezină.
- Model 1954. Urcaţi, vă rog.

Julius, în faţă, ducea încărcătura, Allan stătea în spatele lui Julius, şi el cu picioarele pe pedale, iar mortul pe locul din dreapta, cu capul proptit de coada unei perii şi cu ochelari de soare cenuşii, peste ochii holbaţi.

Era unsprezece fără cinci când echipajul a luat-o din loc. Trei minute mai târziu, un Volvo albastru-închis frâna în dreptul fostei gări Byringe. Din maşină cobora inspectorul de poliţie Göran Aronsson.

Casa arăta, fără îndoială, părăsită, dar nu strica să arunce o privire ceva mai atentă înainte să pornească spre satul Byringe şi să bată la uşile gospodăriilor.

Aronsson s-a urcat cu grijă pe peronul care nu părea deloc suficient de trainic. A deschis uşa de la intrare şi a strigat: "E cineva acasă?" Nu i-a răspuns nimeni. A urcat scara până la etaj. Descoperi că totuşi casa părea locuită. Jăraticul mocnea încă în soba din bucătărie, pe masă erau resturile unui mic dejun pentru două persoane.

Pe podea, o pereche de papuci de casă.

Membrii organizaţiei Never Again îşi spuneau oficial "club de motociclişti". În realitate, nu erau altceva decât un mic grup de tineri, toţi având cazier şi care erau conduşi de un bărbat între două vârste, cu un cazier şi mai încărcat; de asemenea, erau cu toţii mânaţi de intenţii criminale şi pentru viitor.

Liderul grupului se numea Per-Gunnar Gerdin, dar nimeni n-ar fi avut curajul să-i spună altfel decât "Şeful", fiindcă aşa hotărâse el, şi avea aproape doi metri înălţime, în jur de 130 de kilograme şi-şi flutura cuţitul prin aer ori de câte ori îndrăznea cineva să i se împotrivească.

Şeful şi-a început cariera de infractor cu moderaţie. Importa împreună cu un prieten de-un leat cu el legume şi fructe, le vindea în Suedia, dar nu declara niciodată ţara de origine a mărfii, ca să înşele statul la plata impozitului şi să poată cere consumatorului un preţ mai ridicat la kilogram. Partenerul Şefului n-avea alt defect decât o conştiinţă prea încărcată. Şeful voia să treacă la afaceri mai grase, de pildă să trateze produse alimentare cu formol. Auzise el că se făcea lucrul ăsta prin unele părţi din Asia şi-i venise ideea să aducă ieftin în Suedia chifteluţe suedeze din Filipine cu vaporul; o cantitate suficientă de formalină le-ar fi menţinut proaspete luni de zile, chiar şi la o temperatură de 30 de grade.

Preţul de cost urma să fie atât de scăzut, încât nici nu mai era nevoie să li se facă reclama de chifteluţe "suedeze", pentru că afacerea ar fi mers oricum. Ajungea să le zică "daneze", aşa credea Şeful, dar planurile astea nu erau pe placul partenerului său. După el, formalina era bună la îmbălsămarea morţilor, nicidecum ca să dea viaţă veşnică chiftelelor.

Prin urmare, cei doi şi-au văzut fiecare de drumul lui, iar Şeful şi-a luat şi el la revedere de la chiftelele cu formalină. În schimb, i-a venit ideea că, dacă şi-ar trage o cagulă peste cap, ar putea să dea o spargere la concurenţii - mult prea serioşi - de la Stockholm Fruktimport AB şi să le fure încasările zilei.

Ajutat de un cuţit de abator şi de răcnetul înfuriat "scoate banii că altfel...", s-a îmbogăţit dintr-un foc şi, spre marea lui surprindere, câştigul a fost de 41.000 de coroane. De ce să-ţi baţi capul cu importul, când puteai să câştigi bani frumoşi fără pic de muncă?

Aşa că în branşa aia a rămas. Cu excepţia câtorva scurte vacanţe nedorite, i-a mers, în general, bine timp de aproape 20 de ani, ca antreprenor în domeniul jafurilor.

Dar după vreo două decenii, Şeful şi-a zis că era momentul să mai suie o treaptă. Şi-a făcut rost de doi complici, mult mai tineri decât el, i-a cadorisit mai întâi cu nişte porecle idioate (pe unul l-a botezat Bulten, pe celălalt Hinken) şi a reuşit să jefuiască împreună cu ei două transporturi de valută.

La al treilea transport de valută, li s-a înfundat, aşa că au înfundat şi ei, toţi trei, penitenciarul Hall timp de patru ani şi jumătate. Acolo i-a încolţit Şefului ideea cu Never Again. Urzea planuri nemaipomenite. Într-o primă fază, clubul urma să aibă aproximativ 50 de membri, împărţiţi în trei ramuri operaţionale: jafuri, narcotice, şantaj. Numele "Never Again" s-a născut din viziunea Şefului de a crea o structură criminală atât de profesionistă şi impermeabilă, încât niciodată să nu mai nimerească la Hall sau la vreo altă închisoare. Never Again urma să fie un fel de Real Madrid al crimei organizate (Şefului îi plăcea fotbalul).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer