Şapte tratate secrete de teatru Nô

***

Fragment
 

I. Învăţături despre stil şi floare (Fushikaden)

În ce neguri ale vremii se pierd oare originile teatrului Nô (cunoscut şi ca sarugaku sau ennen), care ne îmbogăţeşte şi astăzi viaţa? Unii spun că ar fi ajuns la noi din îndepărtata Indie, alţii că ni s-ar fi transmis chiar de la zei, dar mult timp s-a scurs de-atunci şi nimeni nu mai ştie care a fost forma care i-a vrăjit pe oameni la începutul începuturilor. Ce se poate spune este că spectacolele care-i încântă pe contemporanii noştri au la bază cele şaizeci şi şase de piese scrise de Hata no Kokatsu, la ordinul Prinţului Shotoku, pe vremea împărătesei Suiko. Unii susţin că aceste piese ar fi avut menirea să menţină pacea în regat, alţii că au fost create pentru a-i distra pe supuşi. Ele au primit numele de sarugaku şi, de atunci, generaţii la rând, oamenii au continuat să scrie şi să joace în aceste piese, îmbogăţindu-le după placul inimii cu imagini luate din natura înconjurătoare. După moartea lui Kokatsu, urmaşii lui i-au dus arta mai departe, iar sarugaku a devenit nelipsit din ceremoniile închinate zeilor Shinto de la templele Kasuga din Yamato şi Hiei din Omi, unde aceste ritualuri sunt la loc de cinste şi în zilele noastre.

Cei care practică Nô trebuie să înveţe de la cei dinaintea lor, încercând în acelaşi timp să insufle o viaţă nouă artei vechi; şi trecutul, şi prezentul acestei rafinate arte sunt vrednice de aceeaşi preţuire. Replicile elegante şi prezenţa scenică plină de graţie sunt calităţile unui adevărat maestru, pe care oricine le recunoaşte şi le apreciază. Pentru a ajunge acolo, însă, cel care vrea să păşească pe calea sarugaku trebuie să ştie că i se va cere să renunţe la tot ceea ce nu are legătură cu arta sa - cu o singură excepţie, poezia, al cărei studiu îmbogăţeşte viaţa spirituală a actorului, punându-şi amprenta şi pe felul în care el îşi interpretează rolurile.

În cele ce urmează mi-am propus să pun pe hârtie, pe cât posibil, tot ce-am văzut şi am auzit de la tatăl meu în timpul uceniciei ca actor de sarugaku. Întâi de toate:
conform învăţăturilor răposatului meu părinte, trebuie să renunţi la plăcerile trupeşti, la jocurile de noroc şi la băutură.
trebuie să participi la repetiţii cu dăruire şi să nu încerci să-ţi impui părerea asupra celorlalţi.

1.  Despre vârstele învăţăcelului şi despre etapele pregătirii sale

La şapte ani

În sarugaku, pregătirea actorului începe la vârsta de şapte ani. Lăsat să exerseze în voia inimii, copilul va descoperi, fără îndoială, un lucru care-i iese bine; fie că e vorba de dans sau mişcare scenică, de cântat sau de imitat faţa furioasă a unui demon, important e ca el să fie lăsat să se bucure de libertatea de a găsi ceva ce-i place să facă şi i se potriveşte. Nu e o idee bună să fie corectat prea des şi să i se spună ce e bine şi ce nu. Dacă i se aduc prea multe reproşuri, copilul nu va mai participa la lecţii cu plăcere, va considera sarugaku o corvoadă, şi progresul său va lăsa de dorit. Pe scurt, n-ar trebui să înveţe decât cum să danseze, cum să cânte şi cum să se mişte pe scenă. E indicat să nu i se predea în acest stadiu aspectele delicate ale interpretării propriu-zise, chiar dacă ar putea face faţă provocării. De asemenea, nu trebuie să primească roluri în piesele grele cu care începe de obicei spectacolul; cel mai bine e să joace în a treia sau a patra piesă a zilei un rol simplu, pe care să-l poată interpreta bine.
 
De la doisprezece, treisprezece ani

La această vârstă, vocea a început deja să i se formeze şi înţelege şi noţiunile de bază ale No, prin urmare e momentul potrivit să i se explice, pe rând, diverse aspecte ale artei pe care o practică. Tot acum, tânărul actor este o apariţie proaspătă şi, orice ar face, prezenţa lui exultă graţie; iar vocea îl ajută. De aceea, în această perioadă defectele vor fi greu de observat, calităţile ieşind, în schimb, în evidenţă. În principiu, e bine să evite să interpreteze roluri care necesită prea multă subtilitate, pentru că nu se potrivesc cu înfăţişarea lui tinerească şi ar putea să devină un obstacol în calea dezvoltării ulterioare. Pe de altă parte, dacă este vorba de un copil cu adevărat înzestrat, orice este permis. Cine l-ar putea opri pe cel care are nu numai avantajele vârstei, dar şi un talent pe măsură? Şi, totuşi, în acest caz nu trebuie să uităm că floarea nu este una răsărită din adevărata putere a artei, ci una trecătoare. Orice pare uşor de învăţat, dar nimic nu garantează că această uşurinţă va dura o viaţă întreagă. În timpul pregătirii de la această vîrstă, copilul trebuie, pe de o parte, încurajat să folosească pe scenă acele aspecte ale artei pe care le stăpâneşte cel mai bine, iar, pe de altă parte, iniţiat cu extremă grijă în subtilităţile tehnicilor de bază. Este esenţial să înveţe cum să se mişte cu siguranţă şi precizie, cum să recite clar şi cu intonaţia potrivită şi cum să danseze corect, respectând poziţiile impuse. 
 
După şaptesprezece, optsprezece ani

Această vârstă este una sensibilă şi e bine ca tânărul să nu exagereze cu repetiţiile. Întâi şi-ntâi, vocea îi este în schimbare şi şi-a pierdut frumuseţea de la doisprezece, treisprezece ani. De asemenea, este în creştere şi încă nu s-a obişnuit cu schimbările care au loc în propriul corp, mişcările devenindu-i stângace. Fiindcă a dispărut toată uşurinţa din perioada anterioară, tânărul se poate simţi descumpănit. Dacă-şi dă seama că publicul i-a simţit ezitarea, ar putea să se ruşineze, alegând să se îndepărteze de teatru. Acum e momentul să-i ignore pe cei care râd de el şi-l arată cu degetul şi, în intimitatea propriei locuinţe, să facă exerciţii de canto şi dicţie, folosind tehnicile speciale de dimineaţă şi seară, pentru a-şi menaja corzile vocale. Nu-i rămâne altceva decât să-şi spună în adâncul sufletului: "viitorul meu ca actor de Nô e în cumpănă" şi să încerce să fie statornic în hotărârile sale. Dacă ezită, va pierde tot ce-a acumulat în zece ani de pregătire. E adevărat că măiestria cântecului şi a recitării depind în primul rând de vocea cu care a fost înzestrat fiecare la naştere; de aceea, la această vârstă actorul trebuie să evite să se forţeze, stabilind intervalul pentru a exersa între a cincea şi a treia treaptă de sus pe scara muzicală. Dacă-şi forţează vocea, riscă să piardă postura potrivită. Odată cu înaintarea în vîrstă, frumuseţea vocii se va pierde oricum.
 
La douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani

Perioada aceasta îşi pune cel mai adânc amprenta pe arta actorului de No, de aceea lecţiile şi repetiţiile sunt foarte importante. Şi vocea, şi corpul - elementele de bază în sarugaku - au ajuns la maturitate. Acum prind formă toate aspectele meşteşugului actorului care-i vor asigura succesul viitor. Talentul lui e recunoscut de cei din jur, care aplaudă apariţia unei noi stele. Se poate întâmpla ca tânărul actor, graţie tinereţii şi prospeţimii de care dă dovadă, să fie, la un moment dat, mai apreciat chiar decât unele nume grele ale breslei sale şi, prin urmare, popularitatea lui să crească peste noapte. Nu pot sublinia îndeajuns cât de mult poate dăuna vanitatea în viaţa unui artist. Succesul este, şi el, doar o înflorire trecătoare: mai mult decât adevărata valoare, publicul e atras de noutatea şi raritatea florii. Adevăratul critic de artă e în stare să vadă diferenţa.

Dacă actorul face greşeala să considere că această floare e cea adevărată şi că înflorirea pe care o cunoaşte la vârsta de care vorbim e semn că a reuşit deja să cunoască pe deplin calea, riscă să comită greşeli fatale, încercând de exemplu să facă ceea ce numai unui maestru îi poate reuşi. Tânărul nostru trebuie să ştie că, în ciuda faptului că e lăudat de multă lume şi uneori considerat chiar mai talentat decât unii actori cunoscuţi, faima lui e trecătoare şi mai are nevoie de mult exerciţiu până să poată juca un rol desăvârşit. El trebuie să ceară cu umilinţă sfatul celor mai experimentaţi decât el şi să se dedice studiului.

Astfel, putem spune că cei care se lasă înşelaţi de efemeritatea acestei flori sfârşesc prin a se îndepărta de cea adevărată. Nu toţi reuşesc să-şi dea seama la timp că floarea tinereţii se scutură uşor, iar asta se întâmplă adesea în cazul începătorilor - iată de ce am ţinut să insist aici asupra acestei probleme. Cel care e conştient de propria valoare şi de propriile abilităţi artistice nu le va pierde niciodată. Cel care crede că este mai bun decât în realitate va sfârşi prin a-şi scutura singur floarea. Nu uitaţi asta!
 
La treizeci şi patru, treizeci şi cinci de ani

Aceasta este vârsta la care actorul Nô atinge apogeul. Dacă până la treizeci şi patru, treizeci şi cinci de ani reuşeşte să înţeleagă şi să stăpânească tehnicile descrise în volumul de faţă, va deveni, cu siguranţă, un actor desăvârşit, cu o voce minunată, recunoscut şi apreciat de toţi contemporanii săi. Dacă, pe de altă parte, în ciuda talentului său, publicul nu-i oferă recunoaştere şi apreciere, e cazul să accepte că meşteşugul lui nu a înflorit pe deplin. Situaţie în care trebuie să fie pregătit să vadă, după patruzeci de ani, o deteriorare bruscă a propriei arte. În cazul în care, după ce trece de patruzeci de ani, floarea meşteşugului său începe să se scuture, e semn sigur că ea nu apucase să înflorească întru totul la treizeci de ani. Repet, actorul îşi îmbunătăţeşte arta până la treizeci şi patru, treizeci şi cinci de ani; după patruzeci începe declinul. Cel care nu şi-a făcut o reputaţie până la vârsta asta nu poate, în niciun caz, să spună că a atins floarea. Pe de altă parte, cel care e cunoscut şi apreciat nu trebuie nici el să se culce pe lauri. Acum e momentul propice să analizeze toate lucrurile pe care le-a făcut în trecut şi să-şi dea seama ce trebuie să facă în viitor. Ţineţi minte: dacă un actor nu a reuşit să-şi întipărească numele în memoria publicului până la treizeci şi cinci de ani, este foarte puţin probabil că o va face după această vârstă.
 
La patruzeci şi patru, patruzeci şi cinci de ani

După patruzeci de ani, e timpul ca actorul Nô să înceapă să-şi schimbe felul de a juca. În plus, chiar dacă este un artist fără cusur, ar face bine să adune în jurul său tineri actori care să-l poată sprijini sau înlocui, la nevoie. Măiestria nu-i va scădea; în schimb puterea şi frumuseţea fizică îl vor părăsi, încetul cu încetul. Trecerea anilor va fi poate mai blândă cu un actor deosebit de arătos, dar ceilalţi se vor vedea siliţi să renunţe treptat la rolurile fără mască. Pentru actorii trecuţi de prima tinereţe, acest aspect al artei Nô va deveni de nefolosit.

Tot acum artistul trebuie să renunţe şi la rolurile foarte laborioase, alegându-le, în schimb, pe cele care i se potrivesc cel mai bine şi pe care le poate interpreta fără să se forţeze prea mult. E momentul să lase un actor mai tânăr să strălucească pe scenă, alegând pentru sine rolul secundar. Fericit e cel care şi-a găsit deja un asistent priceput; artistul care n-a avut acest norocul ar face bine să se ferească de mişcări prea bruşte sau prea complicate.

După cum spuneam, e vârsta când frumuseţea fizică începe să pălească; actorul care continuă, totuşi, să se bucure de succes poate fi sigur că are în mâinile sale floarea adevărată. Cel a cărui floare nu s-a ofilit nici după ce a trecut de cincizeci de ani cu siguranţă şi-a câştigat reputaţia înainte de a trece de pragul de patruzeci. Un astfel de actor se cunoaşte pe sine însuşi; de aceea, oricât de priceput ar fi, ştie că la vârsta lui nu trebuie să interpreteze roluri care să-i trădeze slăbiciunile, pe de o parte, iar pe de alta, că trebuie să se înconjoare de tineri talentaţi cărora să le transmită propriile învăţături. Cel care-şi cunoaşte limitele se poate spune că a păşit cu adevărat pe calea teatrului Nô.
 
După cincizeci de ani

Pentru actorul trecut deja de jumătatea vieţii, singurul sfat este să nu facă nici un lucru inutil sau nechibzuit. "Un cal de curse bătrân e mai rău decât unul care şi-a petrecut viaţa înhămat la o căruţă", spune o vorbă din bătrâni plină de tâlc. Totuşi, cel care strânge la piept adevărata floare va reuşi s-o păstreze şi la bătrîneţe, chiar dacă ocaziile de a-şi arăta meşteşugul vor fi din ce în ce mai rare.

Tatăl meu a murit la cincizeci şi doi de ani, pe nouăsprezece ale lunii aprilie. Cu numai două săptămîni înainte, pe patru ale aceleiaşi luni, a jucat ultimul său rol, la festivalul templului Sangen din Suruga. Ultima lui reprezentaţie a fost de o frumuseţe desăvârşită, lăudată de toţi cei prezenţi, de la cel mai de seamă la cel mai umil spectator.

Tata renunţase de ceva vreme să mai joace rolul principal, lăsându-i pe actorii mai tineri s-o facă; cu toate acestea, floarea îi strălucea la fel de proaspătă şi parfumată ca întotdeauna. Fiind o floare crescută din meşteşug autentic, nu se ofilise şi nici nu căzuse, chiar dacă ramura care o ţinea era deja pe jumătate uscată. Tatăl meu este dovada că floarea adevărată poate să-şi păstreze frumuseţea chiar şi pe o tulpină bătrână.

Aici se opresc indicaţiile mele cu privire la etapele pregătirii actorului Nô.