Învestitura mea ca poet am simţit-o îndeplinită cînd Raicu a scris o cronică la Versuri

Daniel Cristea-Enache: Într-un CV "personalizat" de numai o pagină, aţi simţit nevoia să menţionaţi mai multe nume de scriitori, critici literari şi editori români: de la poetul şi redactorul de carte Florin Mugur la Silviu Lupescu; şi de la oniricii Dimov, Ţepeneag şi Vintilă Ivănceanu la Ştefan Bănulescu, Radu Petrescu, Mircea Dinescu ori criticii Lucian Raicu, Valeriu Cristea şi Alex. Ştefănescu. Unora dintre aceştia (bunăoară, Raicu) le-aţi trimis, cu ani în urmă, nenumărate scrisori.
Aveţi un cult pentru prietenie? Şi pentru "varianta" ei şi mai exotică, prietenia literară? Mă întreb, de pildă, ce şi cum comunicaţi cu un om ca Leonid Dimov sau cu un altul, la antipod temperamental, ca Mircea Dinescu. Şi cum găseaţi limbajul comun şi tonul potrivit cu taciturnul Ştefan Bănulescu...
Vă rog să faceţi - ştiu că nu e deloc uşor - o hartă a acestor prietenii literare şi pur omeneşti, înfăţişînd numitorul lor comun (dacă există unul) ori centrul lor de greutate (dacă nu este prea pretenţios spus).
Printre scriitorii tineri de astăzi există oameni cu care comunicaţi la fel de bine ca şi cu cei din "garda veche"?

Emil Brumaru: Da, şi încă nu i-am enumerat pe toţi cei ce m-au ajutat, mi-au prilejuit să-mi văd visul cu ochii, acela de a deveni scriitor. Mereu am spus c-am avut un mare şi permanent noroc de a cunoaşte oameni ce s-au îmbulzit aproape să mă ajute. Pare ciudat! Să le fi părut eu chiar atît de neajutorat, de nepriceput, de naiv? După TBC-ul din facultate mă îngrăşasem spectaculos şi oarecum jenant datorită statului la pat şi a hidrazidei. Toţi căutau să mă corcolească, noile colege de grupă, asistentele sau asistenţii cu care făceam stadiul la patul pacienţilor, profesoarele ce aveau o îngăduinţă exagerată, gingaşă, simţindu-mi timiditatea augmentată de boală, dublată totuşi de unele replici destul de razante, de răspunsurile mele trăsnite de pe la examene. În sesiuni mă lansam în soluţii extreme, ce făceau valuri printre studenţi. La examenul de Ftiziologie, dat cu profesorul Bumbăcescu, şi el bolnav de TBC, am brevetat cea mai drastică metodă de asanare a unui focar de infecţie tuberculoasă, declarînd grav că ardem absolut tot din casă... Bine, a zis profesorul, dar dacă sînt blănuri scumpe, cărţi rare... Ardem, am urmat necruţător, şi în final dăm foc şi la casă‼! Incendiem! A rămas interzis de asemenea nihilism. S-a consultat cu asistentul, mi-a pus, speriat, 8. La alt examen, cel de Endocrinologie, am refuzat pur şi simplu să răspund atrăgînd atenţia că endocrinele nu-s încă puse la punct, e o adevărată halandală cu glandele astea cu secreţie internă. Profesoara, o domnişoară de origine franceză, Brise, s-a uita lung la mine, mi-a cerut imperios carnetul şi mi-a împuşcat pe loc un 10! Asistenta i-a şoptit ceva la ureche, dar ea a dat din cap, că da, aşa e. Punctul culminant a fost atins la examenul de la Pediatrie, unde aveam un profesor cam dus cu troica, Moş Pîrjoală îl poreclisem noi, ce ne vorbea mereu de "inima şi cele patru oraşe ale sale", spre hazul tuturor. Desigur, la examen, am strecurat şi eu sintagma asta, el a holbat ochii, a fost mulţumit, nu m-a mai ascultat celelalte subiecte şi mi-a plasat un 9 baban. Iar la Stomatologie, oh, la stomatologie, întrebat despre contribuţiile sovieticilor în domeniu, i-am înşirat lui Timoşca, în trombă, toţi fotbaliştii echipei de atunci a URSS-ului! A rămas perplex! Colegele, cum aminteam, mă protejau, mă luau la cinematograf (era epoca neorealismului italian), mîncam cu ele parizer cu miez de franzelă albă cît rula filmul, umpleam sala de un miros aţîţător de salam.
Însă cum a fost cu "prieteniile literare"? Ţin minte că aşa i-am şi scris lui Florin Mugur, că tînjesc după o prietenie literară, iar el m-a cam luat în rîs, răspunzîndu-mi că aşa ceva nu prea există. Şi iată că într-o zi, tot invitîndu-l la Dolhasca, m-am trezit cu poetul pe peronul gării, scoborînd dintr-un accelerat direct Bucureşti-Suceava, ce oprea şi în Dolhasca, nod important de cale ferată. Surpriză! Părea pierdut şi se uita disperat dacă îl aşteaptă cineva. I-am găsit o gazdă, a stat puţin, nu-i plăcea şi a plecat, îmi tot reproşa că în cameră mirosea urît a fitil ars de la lampa cu gaz, că closetul e la mama-dracului şi trebuie să-i ţină uşa cu mîna, că porcii grohăie, raţele măcăie, vaca rage, cocoşul claxonează cînd ţi-e lumea mai dragă, trenul se bîţîie aiurea, ba de la Dolhasca la Fălticeni, ba de la Fălticeni la Dolhasca, cumpăna de la fîntînă scîrţîie anume, nu se poate concentra, babele se pişă din picioare în mijlocul drumului... Cum să-şi scrie romanul? A revenit, la altă gazdă, într-un loc mai ferit, la o infirmieră de la spitalul la care lucram, vestita Maricica, o blondă subţirică, voioasă, ce se remarcase prin replica de neuitat dată administratorului, om solid, fost jandarm la Canalul Dunărea-Marea Neagră ce îi ordonase nu ştiu ce. "O să te ascult", a răspuns ea mîndră, "cînd o să facă pizda mea dinţi!" Mă rog, cu Mugur se purta respectuos, îi prepara supe de găină, aurii, cu steluţe de grăsime îmbietoare şi găluşte de griş închegate-n ou zbătut cu telul, îi dase o cameră curată, cu curent electric, cu studio, cu un covor persan deasupra lui, pe peretele văruit, prezentînd o voluptuoasă şi interminabilă răpire din serai ce-nfăţişa un tip cu turban înşfăcînd la subsuoară o cadînă goală şi destul de receptivă, cu soba de teracotă încălzită pe vreme umedă cu lemne uscate ce produceau un jar feeric, cu duşumele geluite neted, cu fereastra spre grădiniţa de flori şi spre strada liniştită. El îşi plasase masa în faţa geamului deschis şi bătea de zor la maşină, lucra la roman! Pleca la Bucureşti cînd se plictisea, venea cînd dorea, se simţea bine deşi ne certam fiindcă eu, neţinînd seama de programul lui, apăream pe linie, sărind din traversă în traversă, şi îl întrerupeam. (Ţopăitul meu pe linia ferată avea şi o explicaţie erotică: pe acolo trecea deseori contabila Tuţa, posesoarea celui mai dîrdîitor şi bombat popou din Dolhasca, protejat de-o bucăţică simbolică de fustă, ce-i expunea din plin giugleiele fragede şi pulpoase. O întrebasem cu aplomb: da' tu nu te mai îmbolnăveşti? Nu, ripostase ea isteaţă, nu mă lasă soţul!) Ne obişnuisem unul cu altul. Într-o vară a adus manuscrisul dactilografiat al unui roman inedit de Breban. Aşa am citit, cu nici o modificare, Îngerul de gips, un superb elogiu închinat femeii kitsch, vulgărica şi irezistibila Volumnia Fabian!
Ne mai şi ciondăneam ideologic, mai ales că el nu-şi renega perioada de tinereţe pe care eu i-o reproşam întruna, sîcîitor ca un bărzăune. Am ajuns la un pact: fiecare cu tinereţea lui, asta era situaţia. Curios, mi-a vorbit puţin despre Labiş. Evita subiectul. M-a ajutat enorm, trăgînd de mine, după primele trei volume, să continui să scriu, băgîndu-mă fără să mă anunţe dinainte în planurile Cărţii Româneşti cu "poezii din viaţa cotidiană" (pe atunci se făceau programe pe anii viitori, cu note explicative, trimise la Consiliul Culturii spre a fi aprobate). Cînd i-am povestit de eleva Tamara, ce-mi scria în draci, ba îmi mai trimitea şi bucăţi de lemn tăiate din patul ei, pictate cu fecioare despletite tragic, nu a fost deloc de acord cu basmul ăsta. Culmea e că după ce am părăsit Dolhasca, în 1975, el a mai stat, intermitent, la gazda lui vreo doi ani‼! Prietenia dintre noi rămăsese neatinsă. Dînsul mi-a anunţat moartea lui Marin Preda. Din Iaşi îi scriam zilnic pe foiţe galbene, transparente. Un geamantan mic de scrisori, nu glumesc. Cu puţin timp înainte de a muri mi-a zis să le iau la mine cu tot cu geamantan. Din comoditate le-am lăsat acolo. Se pare că au ajuns la o rudă de-a lui, îndepărtată, al cărui nume nu mi-l amintesc. Le-o fi distrus? După '89 Mugur se simţea tot mai prost, muriseră părinţii, murise Iulia, eu îl mai vizitam cînd veneam la şedinţele de consiliu al USR, dormeam la el. Era apatic şi profund trist. Nu-l mai suna nimeni la telefon.
Numitorul comun, centrul de greutate, a fost preţuirea necondiţionată ce-o purtam acestor scriitori care vă par cam mulţi. De fapt sînt şi mai mulţi! Ştefan Bănulescu l-a rugat pe Leonid Dimov să mă aducă la redacţia Luceafărul ca să mă cunoască. Întîlnirea a fost de pomină. În biroul lui Bănulescu am stat toţi trei, muţi, cam vreo jumătate de oră. La plecare, pe scări, Dimov era fericit. A mers, mi-a comunicat el, a mers fain! La Bănulescu am fost şi acasă peste cîţiva ani, chemat de dînsul. Nu mai conducea revista Luceafărul, vedea foarte prost, îi dicta fiicei lui, Sultana, cu care fiică-mea, Andreea, se împrietenise la Neptun. La Neptun, vreo două serii, am stat la aceeaşi masă, Bănulescu tăcînd şi mîncînd elocvent. Îi telefonam de fiecare zi onomastică, el răspunzînd sobru, criptic. Ultima dată cînd am vorbit cu Ştefan Bănulescu, spre surprinderea mea, mi-a lăudat poezia şi m-a asigurat că va rămîne. Vorbele lui m-au răscolit. Doar Alex. Ştefănescu, prieten de cursă lungă, a mai reuşit să mă tulbure aşa. Cu Alex. e o întreagă halima. El a dat titlul antologiei, Dulapul îndrăgostit, apărută în 1980. El a făcut prefaţa la seria de Opere, coordonată de Daniel Cristea-Enache, de la Polirom. Serie care-şi aşteaptă şi celelalte volume, tot materialul fiind predat de vreo doi ani şi jumătate...
Cu Radu Petrescu, om de o rară fervoare estetică şi de-o verticalitate de nedezminţit, mi-a făcut cunoştinţă Florin Mugur, ce-i editase o parte din cărţi. Mă duceam la el în vizită, pe Pitar Moş, îmi împrumuta volumaşe franţuzeşti, i-am luat chiar un interviu apărut în Echinox, alt amor de-al meu pînă prin '89. Era incredibil de ceremonios, de politicos şi de sărac. La un moment dat mi-a dat cam tot Sade. Radu Petrescu întreţinea o vastă corespondenţă cu foarte mulţi scriitori tineri. Avea geniu epistolar, un adevărat Flaubert!
Şi iată că am ajuns la Mircea Dinescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea! Pe Dinescu l-am întîlnit cu ocazia unui festival Eminescu de la Iaşi. Stam la o votcă, luat în băşcălie de toată suflarea scriitoricească ce se troscăia vîrtos. Cînd a apărut el, m-a salvat! Era pletos, numai în cămaşă şi blugi, cu o chitară, îşi cînta poeziile la nesfîrşit. Ne-am împrietenit la cataramă, nemaiprididind să-i laud prospeţimea paradisiacă a celui de-al doilea volum, clinchetul versurilor lui ce-mi dase şi mie un avînt nou. Pe urmă, am călătorit cu el împreună la Struga, şef de delegaţie fiind Corneliu Sturzu, nelăsîndu-ne să mîncăm şi să bem decît după ce se aşeza şi delegaţia rusă, la altă masă. Dinescu, ca să nu întîrziem cu haleul, se ducea prompt cu un pahar de vin şi ciocnea dezinvolt cu rusul cel mai apropiat! Am petrecut minunat. Acolo, la Belgrad, într-un pasaj, ne-am uitat amîndoi, lacomi, la primul Playboy văzut în viaţa noastră! Sînt multe şi mărunte de spus despre Dinescu. El m-a dus la Lucian Raicu, om fascinant, mai ales cînd începea să descrie cîte o întîmplare banală căreia ştia să-i dea nenumărate variante de interpretare, ducînd-o-n fantastic. Adevăru-i că învestitura mea ca poet am simţit-o îndeplinită cînd Lucian Raicu a scris o cronică la Versuri, în România literară.
Şirul de scrisori trimise au format, cred, cea mai frumoasă carte scrisă de mine, negîndindu-mă niciodată că va fi publicată. Minunea s-a întîmplat, bineînţeles, la Polirom, prin 2004, de cînd am început o colaborare permanentă şi fructuoasă cu editura lui Silviu Lupescu, un sentimental în fond şi-un pătimaş meloman, bîntuind, posedat de topuri literare, culoarul şi încăperile instituţiei private, cu frîne bruşte şi întoarceri năucitoare, la vreun sfert de metru de persoana în care ai impresia că va intra inevitabil! O colaborare care sper să dureze pînă-n pînzele argintii, inclusiv cele negre, deşi, cu ocazia apariţiei în ediţia eBook a volumelor 1 şi 2 din Opere, mi-a reproşat indulgent că am "prea multe pule"-n text!
Valeriu Cristea, om chipeş şi zdravăn, căruia bănuiesc că i-am şi scris, s-a luptat tenace să publice o cronică la Cîntece naive, prima dată fiind scoasă din Rl. (După cum mi-a mărturisit, de Vasile Nicolescu, tartor în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu pretenţii de rafinament: traducea, nu-i aşa?, pe Max Jacob, pe Henri Michaux, pe Desnos!, ce nu mă agrea, i se pusese pata pe mine, nu mă înghiţea şi pace-bună!) Iar lanţul de oameni dragi ar putea să capete proporţii. Nu pot să nu-i pomenesc pe Manolescu, pe Ileana Mălăncioiu (poetă de-o autenticitate cutremurătoare şi-o frumuseţe severă, inclasificabilă), pe Eugen Simion (iniţiatorul şi coordonatorul acelei colecţii de Opere fundamentale, un fel de Pléiade românesc, sau al ediţiei facsimilate Eminescu, miraculoasă!), pe uriaşul Breban, pe paşnicul Gabriel Dimisianu! Dar pe înţeleptul şi chisnovatul loser Livius Ciocârlie? Dar pe savurosul Andrei Pleşu? Dar pe abnormul Patapievici? Dar pe infatigabilul Dan. C. Mihăilescu, o erupţie de comori de limbaj rostogolite precipitat? Dar pe elegantul şi sagacele Marius Chivu? Dar pe vajnic-harnicul cantemirist Bogdan Creţu?
Dintre scriitorii mai tineri mi-am ales un lot la care ţin mult şi-l pomenesc de cîte ori am ocazia: Constantin Acosmei (inconfundabil, de-o originalitate pe viaţă şi pe moarte!), Ovidiu Nimigean (mult mai bun în proză şi eseu), Ionuţ Chiva (surprinzător în volumul de versuri!), Radu Aldulescu (prozator deja-n vîrstă, copt-răscopt, nepreţuit la valoarea lui reală, céliniană, om tenace, pritocind cuvintele-n moarea personală, promiţînd o clasicizare pe viu), Ştefan Manasia, Radu Vancu, Octavian Soviany cel din roman, Marius Ianuş, febril căutător al mîntuirii, Ioana Bradea cu al ei Băgău inubliabil, posibila Cristina Nemerovschi cu volumul iniţial din trilogia Sînge satanic, poeta Crista Bilciu cu Poema desnuda... Cîndva o exaltam pe Ruxandra Novac... dispărută prin Luxemburg, se pare...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.