Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Uneori puneam coala pe covor şi dansam tribal în jurul ei


Emil Brumaru, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

23.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Emil Brumaru (foto: Agerpres)

Uneori puneam coala pe covor şi dansam tribal în jurul ei
Emil Brumaru în dialog cu Daniel Cristea-Enache (4)

Daniel Cristea-Enache: Aveţi o tehnică specială de a răspunde unor întrebări de interviu. Simţiţi nevoia să înveliţi răspunsul (oricare ar fi întrebarea mea şi oricare ar fi răspunsul dvs. la ea) într-o poveste, ramificată, arborescentă, ce înfăşoară subiectul şi îl "rulează" narativ şi rememorativ. Iar în aceste naraţiuni ad-hoc, în care memoria joacă un rol extraordinar de important, iar nostalgia îmbibă totul, în aceste naraţiuni, personajul care sînteţi trece, simultan, prin toate vîrstele lui.
Este o hiperluciditate, aici, sau, dimpotrivă, o hipersensibilitate? Aţi găsit un aliaj al lor? Cafeaua vă ajută să atingeţi starea în care puteţi scrie AŞA? În poezie, este altfel?
Descrieţi-mi, vă rog, nu atît concentrarea teribilă pe care o presupun, la Emil Brumaru, în scrierea unui poem, ci ritualul şi ceremonialul scrisului; micile gesturi, ticurile, superstiţiile, maniile. Şi apoi - lărgind cadrul -, masa pe care veţi fi scriind, camera, universul înconjurător şi privat al unui poet care aproape niciodată nu-l ignoră.

Emil Brumaru: Chestia cu povestitul mi se trage de la faptul că nu-mi place, nu ştiu, nu găsesc tonul potrivit, cel iniţial, nu acopăr cu afectivitatea mea de atunci, cînd am scris-o, poezia, poeziile pe care sînt nevoit să le citesc în public. Şi de la defectul ăsta a venit şi soluţia: încep să recit morocănos primele strofe, mă opresc şi dau drumul amintirilor ce înconjoară versurile, întîmplărilor legate de ele, găsesc o mie de amănunte, iscate din însăşi nararea lor, cutreier cîmpii limitrofi textului rimat şi ritmat. Uneori enunţ doar titlul şi apoi sar direct la ceva picant, făcînd minuţioase paranteze, şi paranteze în paranteze!, totul datorat impulsului ce mi-l dă "incipitul", fulgerarea clipei pierdute cîndva şi recuperate acum, pe dibuite, din împrejurări misterioase, întregul căpătînd o turnură de roman poliţist, detectivistic, gotic, romantic, cu enigme şi întorsături caramboleşti. În orice vers descopăr cîte o femeie fatală, răvăşită, gata să se arunce din turnul în care-i închisă de ani de zile, sînii devenindu-i tot mai bombaţi în azur şi-n crenel, fesele tot mai "universale", mai săltate, mai cu prispă, cum se zice, de poţi să-ţi pui cupa cu vin vrăjit pe ele în voia cea dulce, ca pe-o poliţă zdravănă! Iar eu, cavaler medieval, eventual chiar cruciat, las baltă vitejiile şi Ierusalimul, o salvez prompt, prinzînd-o la fix, ca-ntr-un număr de circ, executat la trapez, fără plasă!, capturîndu-i talia incredibil de fină, o instaurez crăcită sublim pe şea în faţa mea, şi-o iau la goană, în zăngănitul strident şi nostalgic al centurii ei de castitate, bălăngănindu-şi lăcăţelul a dor de cheiţă, spre scorbura anume amenajată-n catifeaua desfătărilor lumeşti. Amorul nostru carnal e proslăvit extatic de natura din jur. "Fluturii fut lumina dulce-n aer", ca să mă citez din memorie!
Cam aşa fantasmam, cu plapuma-n cap, înainte de a adormi, pe la 11-12 ani. Se pare că la 73 am aceeaşi viziune, poate niţel mai detracată-n detalii! Însă şi zorii, la vremea aceea feerică, îmi procurau, nu închipuiri, ci realităţi de neuitat! Locuiam deja în centrul Iaşului, pe Dobrogeanu Gherea, actuala stradă I.C. Brătianu. Se văruiau, într-o primăvară, înainte de Paşte, camerele, două, pe rînd. Văruitul ajunsese la sufragerie. Tata, ca de obicei, era detaşat la o gară minusculă, strivită de munţi, cu lunile. Lîngă patul meu, din dormitorul încă nevăruit, mama îşi improvizase un pat mai mic, mai jos, căptuşit cu saltele şi perne, unde se odihnea în timpul nopţii şi un pic după-masă. Într-o dimineaţă am fost trezit de-o hărmălaie tăiată, ca maioneza, de ţipete şi bufneli înfundate, ba şi de înjurături proferate cu patimă, îmbălsămate-n epitete destul de necuviincioase, îmbinînd profanul cu sacrul. M-am făcut covrig, am lărgit pe furiş o încreţitură a plapumei şi am privit cu interes un spectacol unic. Doamna Matilduţa, soţia amantului mamei, şi dînsa o "bunăciune", intrase furtunos în cameră şi, îmbrăcată de stradă, tăbărîse, trezind-o, peste maică-mea, s-o bată cu poşeta în cap! Normal că maică-mea, la cei vreo 40 de ani ai ei, nu s-a lăsat mai prejos. Au zburat pernele, saltelele, cearceafurile, păturile, şi au rămas ele, o încolăceală teribilă de braţe, subsuori stufoase, picioare goale, funduri beton, rostogolite, despuiate, crăpate liric, clipocind epic, plete trase din răsputeri, icnete, scatoalce plasate anapoda, la repezeală, genunchi în burtă şi-n coaste, unghii cu zmalţul ojei ciobit, sutiene zmulse din ţîţîni, nasturi dezrădăcinaţi, cheutori rînjite beant, fermoare deraiate, plătci desfiinţate, chiloţi în derivă, o luptă corp la corp ajunsă acum pe podea şi continuînd voluptuos pînă ce mama, doar în cămăşuţă de noapte, din milaneză roz, făcută ferfeniţă, şi-a dat seama şi i-a zis aproape cu delicateţe Matilduţei: "Taci, pleacă, ne aude copilul!". Copilul, nu numai că auzise, dar şi văzuse nemuritoarele farmece ale acelor amazoane domestice în belicoasă şi aprigă dezordine! Matilduţa îşi desprinse, calmă, din porjartierul îngust, brodat, cu jarteletele prelungi atîrnîndu-i pe coapsele babane, ciorapii de nailon, rupţi, făcîndu-i boţ în poşetă, îşi aranjă părul negru, bogat, în oglinda dulapului cu haine, cărăbănit tocmai din Basarabia!, şi-l clădi cu agrafele adunate într-un coc semeţ, reîncălţă pantofii cu toc cui şi părăsi odaia demnă, mută. Maică-mea îi mai adresă, printre dinţi, o ultimă injurie: Mameloaso! Şi reconstitui, plîngînd, patul ei păcătos. Apoi se duse la chiuveta de metal emailat din bucătărie şi se spălă îndelung. Îşi strînse părul ondulat, castaniu, c-un batic de mătase chinezească, înnodat sub bărbie. Trebuia, împreună cu servitoarea, Anica (o fată de vreo 16 ani, adusă de la ţară), să reia văruitul de Paşte!
Cafeaua am descoperit-o destul de tîrziu, medic la ţară, luînd obiceiul de la prima soţie, şi ea medic. Mă trezeam pe la 6 dimineaţa, stam pe treptele late, de ciment, ale casei, priveam florile maşcate din grădiniţa din stînga, mărul de la vreo trei metri de mine ("mărul cunoaşterii!"), cantonul, bariera, linia ferată, buloanele înşurubate solid, leoarcă de păcură, pe cantoniera Sultănica, zveltă, de-o frumuseţe gravă, severă, mai ales ca era-n uniformă C.F.R. şi-avea un fanion galben!, pîndeam pe eleva Milica, ce se întorcea, sărind din traversă-n traversă, spăşită, de la balastieră, unde stătuse cu muncitorii şi duhnea încă a tutun şi-a băutură, ea mă saluta ruşinată, cumva complice, şi se grăbea să se schimbe şi să se ducă la şcoală, sorbeam cafeaua îndoită cu lapte dintr-o cană mare, plescăind melancolic, abrutizat de roua de pe iarba din curte. La început nu beam mai mult de două căni, şi numai pînă pe la prînz. Scriam doar dimineaţa, din picioare, cu uşa încuiată, după ce pleca nevastă-mea la serviciu, pe foile stivuite pe masă, cu creionul ascuţit cu lame Sputnik, ţopăind prin odaie de bucurie, strîmbîndu-mă fioros sau mimînd un cretinism à la Haplea în luciul ferestrelor, spunîndu-mi versurile cu glas tare de zeci de ori, chiuindu-le, cîntîndu-le, ca să le descopăr hibele de sonoritate, rescriindu-le, la fel, de nenumărate ori şi atunci cînd aveam un singur cuvînt de schimbat. Uneori puneam coala pe covor şi dansam tribal în jurul ei, cam ca echipa de rugby a Noii Zeelande! În spatele casei, în şezlong, în livada de meri, luam nişte caiete de geometrie sau de muzică şi-mi însemnam, cu un creion dreptunghiular de tîmplărie, sintagme pe portative, expresii, uneori diftongi, ba şi litere separate pe care la momentul potrivit le băgam ca să nu se piardă melodia. Cu cît scriam mai mult, cu atît aveam o poftă nebună de mîncare! Haleam permanent merele căzute, cu tot cu viermi! Am crezut că-i o bizarerie ce mi se întîmplă doar mie. Dar cînd l-am vizitat prima dată pe Nichita Stănescu, printre altele, el mi-a spus: "Bătrîne, cînd scriu mănînc tot timpul!".
În fiecare lună aveam şedinţe la Raion, la Fălticeni. Ca să fim la ora anunţată, ne sculam să luăm, eu şi nevastă-mea, un tren mixt (cu vagoane de persoane şi vagoane de marfă) pe la 5 dimineaţa. Ajungeam la 6, suiam dealul cu o birjă, ne adăpostea o asistentă medicală, Aristiţa (mutată disciplinar, temporar, la Dolhasca, unde venea călare pe-o ditamai motocicletă), prietena nevestei. Ne mai băgam în pat pînă la 9. În celălalt pat se foiau Aristiţa şi sora ei, Bombix, o elevă numai cur şi ţîţe, delicioasă, pătată pe degete cu cerneală albastră, veşnic îmbujorată de-o jenă vinovată-n obrajii bosumflaţi, de vreo 14 ani. Se ascundea după un scaun cu spătar, chircită strategic, ca să-şi tragă pe ea, în fugă, bluza şi fusta de şcolăriţă, sălta apoi ca pe arcuri, veselă şi gimnazial-penală, culegînd într-o plasă de plastic cărţile şi caietele "pe azi", şi-o tundea! Aristiţa le soilea profund... La şedinţe mă aşezam în banca-ntîi, lîngă sobă, şi scriam nonstop, simulînd că iau notiţe, versuri, versuri, versuri... bîntuit de rotunjimile fragede ale lui Bombix, parcă umflate cu pompa de la motocicletă pînă la refuz, şi de cele molatice, generoase şi competitive ale soră-sii, Aristiţa. Se discuta: mortalitatea infantilă sub un an, la domiciliu, vaccinările, situaţia focarelor de păduchi, de sifilis, de TBC (aveam un sat, Gulia, numai cu ţigani, care-şi îngrăşau porcii cu hidrazida primită gratuit, ei, bolnavii, murind!), starea closetelor, a fîntînilor... Mă năpădeau poeziile, reuşeam să ung paginile, mărunt, cu pasta pixului, să plesnesc (cu minţile sărite pe Bombix şi pe Aristiţa!), dintr-o pălmuţă aplicată lin, zeci de poeme. Pauzele mă enervau fiindcă mă întrerupeau din scris, din reverie. Acasă, ajuns seara, iarăşi cu trenul, descifram sleit şi transcriam la maşină, modificînd extrem de puţin. Am o mapă cu "Şedinţele de la Raion" cu un motto: "De la Sfat veghează grav/ Ochiul scurs al lui Octav." Dintr-însa am scos o droaie de versuri pentru volumele apărute. Însă Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Cîntece naive au fost scrise exclusiv în Dolhasca. Dacă mă împotmoleam în vreo strofă sau cuvînt, lăsam locul alb pe hîrtie şi mă culcam devreme. Poezia se rezolva prin somn, dimineaţa completam ca sub dictare.
Tabieturile au venit cu vîrsta. Reîntors la Iaşi, în 1975, am început să beau cafea cu nemiluita, kilograme! Pur şi simplu funcţionam cu cafea. Am scris zilnic scrisori către Lucian Raicu. Aveam planuri măreţe, să îi trimit 1001 scrisori!!! Nu mi-a dat niciodată prin minte că vor fi publicate. La fel, nici Infernala comedie, scrisă dintr-un foc, pe nerăsuflate, în fotoliu, în vreo două săptămîni, apoi trecută pe curat, într-o perioadă cînd credeam că am terminat-o cu poezia, pe la 38-39 de ani. Am introdus toate cuvintele tabu tocmai pentru a mă debloca, a-mi revigora laic sinapsele tocite, a recăpăta pofta de-a face versuri, de-a gusta savoarea alăturării cuvintelor interzise, leorpăindu-le suav, de-a-mi reîmprospăta papila gustativă a auzului. De unde şi nota ironică, enorm-comică, lăbărţarea senzuală, cleiul pizdual, dar şi evlavia, adorarea futurgică, iluzia unui paradis lingvistic pierdut de pe la 7-8 ani, cînd stam într-o haltă, la Belceşti, iar prietenul meu, Ghiţă Alui Chelea, mă îmbia să mă hrănesc cu cele mai neaşteptate buruiene, să mă scald în mocirla unor găuri de bombe căzute "pe zonă" şi mă învăţa poezioare licenţioase, mustind de-o înţelepciune străveche: "Ce faci moşule-n pîrău?/ Trag femeia la gealău!/ Moşule, să vin şi eu?/ Măi băiete tare-i greu!" sau "Bate toba la Moldova/ C-a murit ţăţica Olga!/ Las' să moară fut-o-n cur/ C-a pierdut pizda pe drum/ Şi-a găsit-o-'n om nebun!/ Şi-a pus-o pe farfurie/ Şi-a dus-o la Primărie!". Se vede treaba că acele cuvinte se cereau puse de careva pe farfurie şi duse, nu la Primărie, s-ar interpreta politic!, ci la o editură, în 2004, editură care s-a nimerit să se cheme Brumar, de unde mulţi mă întrebau dacă-i a mea!!!
Nu mă trăgea aţa să arăt, să spun că scriu, să recit, să merg la cenacluri, să discut despre poezie. Consideram că aş divulga un lucru prea intim, prea personal, l-aş împiedica să se îndeplinească, mi-aş exhiba o bubă obrintită în taină, un viciu secret, asta m-a şi făcut să debutez pe la 27 de ani prin reviste şi la 31 în volum. Nu mă speriau perioadele în care eram sec, lipsit de orice urmă de poezie, aveam încredere că o să ţîşnească din nou, artezian, minunea. Din 1983 pînă în 1998 nu am mai publicat nici o plachetă, încremenisem editorial, deşi scriam cu ghiotura, aveam rubrici în trei părţi. După scrisul de mînă, după cel la maşina de scris, un Consul portabil, am redescoperit scrisul la computer, tastarea lacomă, interminabilă. Prin 2007-2009 am pocnit sute de sonete direct pe computer, minimum trei pe zi, sculîndu-mă la ora trei, clătindu-mi creierii cu cafea şi cu zaţ, cu sufletu-n mîlul din ceştile imense, pe marginea cărora bîţîiam din gambe victorios. Zvîcul îl declanşa şi-un cuvînt, unul ce deodată căpăta o luminozitate ciudată, cerea o trenă de alte cuvinte, un penaj, o coadă desfăşurată ca un evantai de silabe plauzibile, strălucitoare, virginale. Percepeam ţipătul scurt, himenal, al vocalelor deflorate, sunetul mat al consoanelor. Mai degrabă o hipersensibilitate, o augmentare hăţuită ferm a simţurilor înspumate ca iepele unei caleşti scăpate, totuşi, la vale, decît o hiperluciditate spre care tînjesc mereu (vai de cafelele mele!), mă însoţeşte în clipele benefice, de fericire, ale scrisului. Un soi de a materializa lumina ca pe o coajă a unui fruct gustos, miezos, nutritor, rotund, coajă ce-o pot desprinde şi de pe obiecte, de pe pereţii magaziilor, de pe garduri, de pe stîlpi, de pe brusturii salvaţi de la dezastrul altor culori decît cea verde, de pe ghizdurile temeinice. Tristeţea mă inhibă, devin flasc, apatic, inert, abandonat, neînsoţit de îngerii ocrotitori, părăsit în măsălariţă. Bănuiesc c-am pierdut irecuperabil, părăsind traiul de la ţară, din Belceşti, din Dolhasca mai ales. Acolo devenisem una cu dealul, simţeam la modul cel mai concret un ritm, o undă pulsatilă ce-mi străbătea şi trupul, şi pădurile, şi versul. Visez adînc să duc o viaţă simplă, să audiez cucul, să miros balega placidă de vacă, să pipăi brotacul pe burtă şi melcul între coarne, să muşc corcoduşa, să mîngîi motanul între urechi şi sub fălcuţe, la gîlci, să irit la mărgele curcanii, să pun ceremonios cloşca cloncănitoare pe ouă. Să-mi car braţe de lemne tăiate de mine la gura sobei de teracotă, cu rolă pentru încălzit papanaşii de brînză tăvăliţi în unt, şi cu cahlă. Să fac focul cu surcele uscate şi ziare muiate-n gaz, să admir jarul şi să-i ascult trosnetul, seara, cu uşiţa deschisă, dogorit în faţă, răscolindu-l cu vătraiul din cînd în cînd, dacă prinde deasupra o spuză argintie, sfîrîitoare, lenevind pe-o blană de urs întinsă pe podele, alături de-o iubită docilă, eternă şi măcar semi, dacă nu total analfabetă, înţelegîndu-mă cu ea, în ale dragostei, doar prin "noduri şi semne"... Să bem apă de fîntînă, unul din palmele-căuş ale celuilalt, să ne scărpinăm pe spate şi la ceafă, altruişti şi devotaţi alinturilor arhaice, să cultivăm şi să plivim mărar şi pătrunjel, lobodă şi haţmaţuchi, bostănei aidoma perelor, tărtăcuţe cu cucuie, căpăţîni de varză decoltată, sfeclă roşie şi, neapărat, hrean, să ajutăm fasolea ţucără să se caţăre pe araci, să recoltăm pogoane cu dovleci colosali şi cînepă (oh, dopurile de cîlţi, puşcoacele din lemn de soc!), să coacem gutui parfumate şi cartofi abia scormoniţi din cuib, cu iz de pămînt, să frigem porcuşori pescuiţi c-o nuia drept undiţă, din Şomuzel, să adormim odată cu găinile, să vorbim doar prin somn, ameţiţi de ţuica fabricată la alambicul dosit în şopron, sub grămezi de ciocleje, de vigilenţa inspectorului de la Sanepid, deplasat prin Raion ca să dea aviz de funcţionare cazanelor oficiale din comune. Iată un Ideal!
(va urma)

***

Poezii
(de Emil Brumaru)

Elegie
 
Covoarele-şi tulbură-n vagi după-amieze
Grădinile calde cu plante obeze
Şi vechi animale cu suflet de lînă
Vor iar lîngă scaune-n veci să rămînă.
Oh, cănile-şi dau una alteia gura,
Pe mese sînt fructe ce-şi sfarmă armura
Şi-i poate şi-un cîntec uitat de-un seraf
Ce lasă să-i cadă moi bile în praf.
 
Afară copiii rup măduva grea
A apei ce blînd a ţîşnit din cişmea
Şi fug de burlanul cel lung să nu-i soarbă
În pod, unde este o bufniţă oarbă.
 
Apoi nu se-ntîmplă o vreme nimic.
 
Insecte cu frica închisă în plic
Aşteaptă. Privesc melancolici pe geam
Cu ochii albaştri, motani de Siam
Ce nu pot pricepe cu mintea, pufoşii,
Pe domnii ce-şi taie salate de roşii
Cînd ei doresc carne şi carne şi carne
Ce-acum şi de-a pururi în somn să-i răstoarne.
 
Elegie
 
Dac-ai vedea lumina
Acestei dup-amiezi,
Ţi-ai prinde faţa-n palme,
Plîngînd, să n-o mai vezi.
Şi plini de umilinţă
Şi fără întrebări
Am asculta furnica
Fin tropăind pe scări
Spre portocala moale
Ce zace în dulap;
Iar dac-ar trece trenul,
Am da naivi din cap
Întrezărind la geamuri
Femei cu sîni sublimi
Pe care niciodată,
Vai, n-o să-i pipăim
Şi conductori nostalgici
Cu soare pe butoni
Ce rătăcesc prin lume
Suavi şi monotoni;
Şi poate că atuncea
S-ar ridica măreţ
Cu labele-nflorite
Şi fluturi în musteţi,
Din iarbă, ca să-ţi toarcă,
Motanul meu obez.
 
Dac-ai vedea lumina
Acestei dup-amiezi...

M-am ferit de tine Doamne
 
Mi-am ferit de tine Doamne
Sufletul cît am putut
Să n-ating cu gura mîna
Celuia ce m-a făcut
 
Să nu-ţi mîngîi fruntea ochii
Părul inelat duios
M-am ferit de tine Doamne
Să nu-ţi fiu prea drăgăstos
 
Să nu-ţi sperii mintea-n gînduri
Păcătoase ce mi-ai dat
Cînd m-apropii lin de trupul
Tău întins pe-un moale pat
 
Care-i dincolo de nouri
Şi-i cuprins dulce de raze
M-am ferit de tine Doamne
În amurguri şi-n amiaze
 
Şi în spaima dimineţii
Cînd ţi-e grea toată fiinţa
De iubire pentru mine
Şi-mi pierd istovit putinţa
 
Şi-ncet mă preling în pofte
Mocnite la foc scăzut
Mi-am ferit de tine Doamne
Viaţa cît m-am priceput
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • maestre
    eleva, 26.01.2012, 11:08

    doar atat- ii multumesc lui Dumnezeu ca ni te-a dat!

  • o poezie petnru Emil Brumaru
    Constantin Reaboi, 24.01.2012, 08:37

    as bea o bere cu Brumaru/ în ăst uscat și trist Brumar/ să ne destăinuim amaru'/ să ne dăm sufletul în dar/ iar în Gerar cu sufletu-nghețat/ acum găsind pretextu'/ cînd în sfîrșit acas-am adăstat/ un vin cu Stănculescu

Spacer Spacer