Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

De ce vedem filme


Alex. Leo Şerban

22.02.2012
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alex. Leo Şerban
De ce vedem filme

Editura Polirom, 2012

Bilanţ. Un an de I‑D, un an de "Filmemorie"
 
Ce fac eu aici?
 
Este titlul unui volum de Bruce Chatwin: What Am I Doing Here?. Mi-a revenit în memorie după întîlnirea de la Clubul Prometheus (cu ocazia aniversării unui an de la apariţia revistei Idei în Dialog), cînd cîţiva mi-au spus (reproşat) că am fost "(cam) dur"... Probabil că, fără să vreau, am fost; ce este cert e că nu am spus ce ar fi trebuit să spun, şi anume: că-i sînt recunoscător lui H.-R.P. că mi-a oferit şansa de a scrie aici cîteva dintre cele mai bune texte de care sînt capabil. Şi asta nu pentru că "lung" rimează cu "bun" (nu întotdeauna!), ci pentru că am reuşit să-mi "cultiv grădina" fără a ţine cont de intemperii sau de o anume necesitate intempestivă ce caracterizează alte contribuţii ale mele, din alte publicaţii. Aici, în I-D, ceea ce vreau să spun - despre Cinema, despre filme - nu este bruiat, inflamat, parazitat de accidente exterioare propoziţiilor.
 
Atunci cînd, la numărul 1, H.-R.P. m-a solicitat pentru această rubrică, negociind împreună ce ar fi bine să conţină, ideea de "filmemorie" (deşi nu încă şi titlul) a încolţit numaidecît: paginile mele trebuia să fie un fel de "remember" a ceea ce înseamnă Cinema - de-acum mai bine de un secol şi pînă astăzi... Am hotărît de comun acord să nu mă refer la "canonada" actualităţii - de multe ori haotică, vie, dar imprecisă -, ci la canon; adică la cele valori sigure, filmele fără de care nu putem vorbi despre Cinema! Aveam, desigur, o listă de titluri "obligatorii" - ca oricare cinefil ce asociază iubirii pentru a şaptea artă rigoarea matematică a selecţiei. Căci, în absenţa acestei rigori, totul este degeaba: nu cred, personal, în "iubirile" aglomerate, aglutinante, care amestecă - într-un acelaşi elan efuziv - perlele şi mîlul. Nu cred în sentimentalismul naiv-populist, părăsit de exigenţa distinc­ţiei. Dacă iubeşti Cinemaul (cum mi se-ntîmplă mie), nu-l poţi iubi "la grămadă", egal-disponibil, indiferent de ipostazele lui şi indistinct; îl iubeşti mai întîi prin piscurile sale. Ele sînt primele filtre - şi e preferabil să iei contact cu a şaptea artă trecînd, în prealabil, prin ele. Pare un paradox; nu este decît o propunere de "program", ale cărei roade se vor vedea mai tîrziu.
 
Evident că piscurile acestea stau pe un platou, acesta pe un relief accidentat de dealuri şi cîmpii ş.a.m.d. Dar ideea este că piscurile pot fi văzute de oriunde, semeţe şi solitare, în timp ce platourile, dealurile şi cîmpiile - ca să continui metafora silvestră - pot fi ascunse uneori de vegetaţie. Poate fi interesant să studiezi flora şi fauna submontană; sînt (care era cuvîntul acela?) pitoreşti; dar ele nu sînt decît popa­suri "de agrement" în drumul spre piscuri. Acestea îşi au propriul microclimat sever, iar cei care-au ajuns pînă acolo ştiu că experienţa este unică şi de neuitat. Totul este comun, mai jos; totul este extraordinar, acolo sus. "Flora şi fauna" se subţiază, aerul se rarefiază; cum spuneam, piscurile sînt filtre. Şi cred că este nu doar "interesant", ci şi depeizant (în sensul dezbărării de obişnuinţe) şi gratificant (în sensul depăşirii facilităţilor de orice fel) să comen­tezi aceste "filtre". Sînt o dimensiune în plus, care schimbă din temelii tabloul global.

Asta nu înseamnă cîtuşi de puţin că "la vîrf" nu mai există viaţă, că filmele-capodoperă sînt pără­site de umanitate, iar natura, de vigoare şi graţie; dar este alt aer cel pe care-l respiri. Nu decizi, sec şi raţional, că te afli în faţa unei capo­dopere: o simţi. Dar, ca să o "simţi", contactul prealabil cu alte capodopere este indicat. Este an acquired taste, "un fel de fler". Flerul este al doilea filtru.

Cînd "ataci" piscurile (capodoperele), intervine însă o problemă metodologică, pe care statutul aparte al filmului, de imagine în mişcare, o mul­tiplică. Cum să vorbeşti despre ele, pînă la urmă? Care este limbajul potrivit? Este limpede, din capul locului, că nu poţi (nu are sens) să redactezi "cronici" ale capodoperelor... Din acelaşi motiv, nu are nici o noimă - ba chiar este un faux pas impardonabil! - să "povesteşti" astfel de titluri: cine ar mai avea astăzi tupeul sau ingenuitatea să relateze "ce se întîmplă" în Don Quijote, Tristram Shandy, Război şi pace sau Doamna Bovary?! Se presu­pune - pe bună dreptate - că asemenea capo­dopere sînt cunoscute, intrate în canon; tot ce poţi face este să găseşti "breşe" în interpretările, şi ele deja canonizate, sperînd să aduci unghiuri de vedere noi.

Or, statutul cu totul special al culturii vizuale - mai ales la noi - face să te referi adesea la titluri de care majoritatea cultivată abia a auzit... Demo­nul Vulga­rizării îţi şopteşte să "uiţi" că este vorba despre capo­dopere şi să le comentezi exact în aceiaşi termeni; Geniul Bunei Excepţii îţi spune să nu. Şi, cum "crezi" în acesta din urmă mai degrabă decît în cel dintîi, cronicile se transformă în analize, în eseuri; iar aceste eseuri-analize iau drept bună cunoaşterea capodo­perelor pentru că, nu-i aşa, a crede altceva reprezintă o crimă de lez-cititor... Este, dacă vreţi, o formă de politeţe: chiar dacă "majoritatea cultivată" n-a auzit de aceste titluri - sau, dacă a auzit, nu le cunoaşte, iar dacă le cunoaşte, nu le "ştie pe dinafară" -, îţi spui că acel cititor ideal pentru care scrii (pentru care orice autor scrie - nu Cititorul, ci cititorul acela!) merită din plin acest pact de încredere. Îţi spui că mai bine să pari impenetrabil şi opac pentru 99 de cititori mai puţin connaisseurs, decît să insulţi, "vînzîndu-i-le" a doua oară, cunoştinţele unui singur cititor expert! Eseurile, aşadar, sînt "dedicaţii speciale" pen­tru acesta; şi, din hazardul întîlnirilor cu unul sau cu altul, din varii mesaje care-ţi parvin, uneori pe căi ocolite, descoperi - cum altfel decît euforic? - că el chiar există.

De ce Cinemaul?

Răspunsul imediat este: pentru că numai El te pune în faţa istoriei, aproape fără mediere! Cinemaul chiar este Memorie - şi asta nu pentru că a spus-o un Godard sau altcineva, ci pentru că este o realitate aproape tangibilă; perceptibilă, în orice caz. Nici o altă artă (dintre celelalte şase) nu va fi înregistrat cu egală fidelitate convulsiile şi conversiile majore şi minore pe care le-au suferit Omenirea, respectiv oamenii într-un secol (doar într-un secol!) de isto­rie... Luaţi oricare film din trecut - de ieri, de alaltăieri sau de la-nceputul Cinematografului: veţi găsi acolo, dincolo de poveste, de curente, de genuri şi de geniul celui care s-a iscălit pe ecran, microistoria unui "rest", a unui gest, a unui mod, a unei mode, felurile diferite în care acei oameni voiau să fie priviţi. Nu (mai) sînt doar "ficţiuni", deşi le putem, fireşte, privi în conti­nuare numai aşa; sînt, într-un fel cumva absurd - în orice caz, abisal -, oglinzile vii ale trecerii lor prin viaţă, conservate pe celuloid. Şi nu sînt numai "actori" (de film, de teatru...) cei pe care-i vedem: sînt actorii propriilor vieţi, surprinşi - cu tot cu ticurile şi cu "porticurile" lor psihologice - într-un moment anu­me al existenţei lor. Ecranul ni-i apropie, de­sigur, dar, mai mult decît atît, ni-i restituie ca atunci, "îngheţaţi" mişcător în apa acelor imagini ce curg.

Această memorie colosală, acest concentrat de umanitate - o antropologie în mişcare, servită în celuloid - reprezintă cea mai vertiginoasă secţiune în istoria secolului XX pe care o putem visa. Nu "relatări despre", nu "studii", nu "comentarii", ci faptul însuşi, acolo, pe ecran! Căci - să nu ne lăsăm înşelaţi - oamenii aceia pot fi în alb-negru, filmaţi (la-nceput) în 16 fotograme pe secundă, ne pot părea "caraghioşi" prin rapiditatea cu care se mişcă, prin moda pe care o poartă sau, pur şi simplu, prin "dramele" derizorii (pentru că sînt expediate într-o oră de proiecţie) pe care le trăiesc; dar ceea ce trăiesc ei acolo pe pînza ecranului nu este mai puţin un fascicul din marea aventură a secolului. În budoarul unei cochete din "anii ne­buni" avem galeşa insouciance a claselor avute, dar şi - undeva pe-o etajeră - ceasul Recesiunii, care-şi ticăie countdown-ul; pe masa de bucătărie a unui cuplu modest, lîngă farfuria goală de supă, pîinea şi cuţitul seamănă aproape cu secera şi ciocanul... Toate aceste semne, toate aceste detalii sînt grele de anii eveni­mentelor ce or să vină: crahuri, promisiuni, com­promisuri, războaie... Ar­gintul peliculei apasă ca plumbul Istoriei.

E-adevărat - filmele vechi (de dinaintea apariţiei sono­rului) ne reamintesc acest adevăr neplăcut: Cinemaul îmbătrîneşte mai iute decît celelalte (şase) arte. Băr­baţii nu mai poartă jobenuri, femeile nu mai poartă pălării cu pene, nimeni nu se mai salută ceremonios cînd se-ntîlneşte pe stradă şi, mai ales, nimeni nu mai "arată" aşa, în alb-negru, cum vedem în filmule­ţele de-nceput ale fraţilor Lumière, în film noir, în A bout de souffle al lui Godard şi-n Juha lui Kaurismäki, printre multe altele... Astăzi, alb-negrul a devenit o opţiune: îl foloseşti pentru că vrei să marchezi o mar­ginalitate asumată, o estetică excentrică, un anumit ton; şi totuşi, pînă la jumătatea secolului trecut, era sin­gura opţiune posibilă: oamenii chiar credeau că filmul este "100% realist" aşa, în alb-negru (even­tual şi fără sonor)! Asta înseamnă că, de fapt, Cinemaul îşi creează propriul prezent, că fiecare generaţie de cineaşti schimbă acel prezent şi că, inevitabil, fiecare dintre aceste "prezenturi" este mai puţin prezent decît următorul... Este o îmbă­trînire firească, precum îmbă­trînirea fiecăruia din­tre noi. Dar Filmul ne pune în faţă acest adevăr fără anestezie la fiecare proiecţie: îmbătrînirea noastră, ca spectatori, însoţeşte îmbătrî­nirea peli­culei şi a poveştilor stocate în ea. Orice film este o melancolie; orice proiecţie, propria ei elegie.

Dar, paradoxal, pe mine personal tocmai această pre­caritate mă înduioşează, în cazul Filmului. George Banu îmi spunea odată că a ales să scrie despre teatru în loc de film pentru că i s-a părut că acesta este mai vulnerabil, orice spectacol fiind efemer. Astăzi, îmi dau seama că ceea ce părea a fi forţa cinematogra­fului - faptul de a fi "de gheaţă", imua­bil, imun la trecerea timpului - este, totodată, un călcîi al lui Ahile: tocmai pentru că este imuabil, "îngheţat" într-o formă perfectă, nu poate fi "imun la trecerea tim­pului: dimpotrivă, se umple de ri­duri. În vreme ce Teatrul - aparent "vulnerabil", fără părinţi cunoscuţi, fără istorie - renaşte odată cu fiecare spectacol "efemer".

Un motiv în plus de a sta alături de pînza ecranului, şi nu pe scîndura scenei. Un cinefil este esenţial­mente un "paseist", un om care se uită înapoi, în această oglindă retrovizoare a Isto­riei, care este Filmul, în vreme ce un amator de teatru va fi mereu în avan­garda tuturor montărilor, căci fiecare nouă montare o va fi uitat pe cea dinainte... Cum scriam altădată: Cinemaul este Trecut. Este la trecut. Este, aşadar, Memorie. Iar cei care sînt emoţionaţi de-acest adevăr simplu sînt tot mai puţini... Solidaritatea mea este cu ei.

Filmele mele

Nu toate filmele de mai jos sînt capodopere. Am ales filmele importante, şi nu neapărat "mari". Am făcut o medie între propriile mele gusturi şi titlu­rile "obli­gatorii" (veţi vedea că Vertigo, de pildă, lipseşte - deşi este filmul meu preferat -, cum lipsesc Eclipsa lui Antonioni şi La chasse aux papillons al lui Iosseliani - două dintre filmele mele "de luat pe o insulă pustie"; Eclipsei i-am preferat Blow-up, deoarece acesta a avut un mult mai mare impact în anii '60, iar Vînătorii de flu­turi - Titanicul lui Cameron!). Sînt filme care şi-au pus amprenta asupra deceniilor respective, reflec­tîn­du-le urgenţa tragediilor sau graţia bucuriilor ce le-au însoţit. Filme "de autor", filme "comerciale", potrivit unor poncifuri mereu la modă; nu sînt, de fapt, decît filme... în general, cîte zece titluri pentru fiecare deceniu.

Unele (multe) n-au încăput: prea intens perso­nale, prea voit marginale, prea irepetabile în forţa formei lor - mă gîndesc, de pildă, la filmele lui Ozu, la cele ale lui Ophüls, ale lui Oliveira şi Monteiro, la The Night of the Hunter al lui Charles Laughton, la Sayat Nova al lui Serghei Paradjanov, la Muntele sacru al lui Alejandro Jodorowski etc., etc... Dar ele nu pot lipsi din memoria afectivă a nici unui cinefil.

Cîteva ultime precizări: lista propusă nu se vrea, în nici un caz, un "canon"! Nu sînt decît bornele unei aventuri cinematografice. Iar titlurile sînt - cum veţi vedea - atît în română, cît şi în engleză sau franceză, iar asta dintr-un motiv sim­plu: unele filme sînt atît de cunoscute, încît au intrat în patrimoniul româ­nesc (Cabinetul docto­rului Caligari, Crucişătorul Potemkin, Cetăţeanul Kane etc.), în timp ce altele circulă - la nivel internaţional - cu titlul englezesc; evident, titlu­rile în franceză au rămas în această limbă, cu atît mai mult cu cît, în unele cazuri, "traducerea", oricît de intrată în uz, este cel puţin bizară (vezi "Cele 400 de lovituri" pentru Les 400 coups)...
Iată, aşadar...

Topul secolului XX

Anii '10:
A Dog's Life (Charles Chaplin)
Cabinetul doctorului Caligari (Robert Wiene)
Intoleranţă (D.W. Griffith)
Naşterea unei naţiuni (D.W. Griffith)
The Kid (Charles Chaplin)

Anii '20:
Crucişătorul Potemkin (S.M. Eisenstein)
Goana după aur (Charles Chaplin)
Omul cu aparatul de filmat (Dziga Vertov)
Patimile Ioanei d'Arc (C.T. Dreyer)
Metropolis (Fritz Lang)
Sunrise (F.W. Murnau)
The General (Buster Keaton)
The Wind (Victor Sjöström)
Un chapeau de paille d'Italie (René Clair)
Un chien andalou (Luis Buñuel şi Salvador Dali)

Anii '30:
Atalanta (Jean Vigo)
Cele 39 de trepte (Alfred Hitchcock)
Gold Diggers of 1937 (Busby Berkeley)
M (Fritz Lang)
Regula jocului (Jean Renoir)
Timpuri noi (Charles Chaplin)
Top Hat (Mark Sandrich)
Triumful voinţei (Leni Riefenstahl)
Trouble in Paradise (Ernst Lubitsch)
Vîrsta de aur (Luis Buñuel)

Anii '40:
Casablanca (Michael Curtiz)
Cetăţeanul Kane (Orson Welles)
Hoţii de biciclete (Vittorio de Sica)
It's a Wonderful Life (Frank Capra)
La belle et la bête (Jean Cocteau)
La terra trema (Luchino Visconti)
Roma, citta aperta (Roberto Rosselini)
Spellbound (Alfred Hitchcock)
Şoimul maltez (John Huston)
The Big Sleep (Howard Hawks)

Anii '50:
All About Eve (Joseph Mankiewicz)
Fragii sălbatici (Ingmar Bergman)
La dolce vita (Federico Fellini)
Les 400 coups (François Truffaut)
Ordet (C.T. Dreyer)
North by Northwest (Alfred Hitchcock)
Rashomon (Akira Kurosawa)
Singing in the Rain (Stanley Donen, Gene Kelly)
Sunset Boulevard (Billy Wilder)
Umberto D. (Vittorio de Sica)

Anii '60:
A bout de souffle (Jean-Luc Godard)
Anul trecut la Marienbad (Alain Resnais)
Aventura (Michelangelo Antonioni)
Blow-up (Michelangelo Antonioni)
Evanghelia după Matei (Pier Paolo Pasolini)
Jules et Jim (François Truffaut)
8 1/2 (Federico Fellini)
Persona (Ingmar Bergman)
Playtime (Jacques Tati)
Week-End (Jean-Luc Godard)

Anii '70:
Apocalypse Now (Francis Ford Coppola)
Conversaţia (Francis Ford Coppola)
Farmecul discret al burgheziei (Luis Buñuel)
Imperiul simţurilor (Nagisa Oshima)
Întîlniri de gradul 3 (Steven Spielberg)
La grande bouffe (Marco Ferreri)
Portocala mecanică (Stanley Kubrick)
Războiul stelelor (George Lucas)
Salò (Pier Paolo Pasolini)
Taxi Driver (Martin Scorsese)

Anii '80:
Blade Runner (Ridley Scott)
Brazil (Terry Gilliam)
Cerul deasupra Berlinului (Wim Wenders)
The Draughtsman's Contract (Peter Greenaway)
E la nave va (Federico Fellini)
Fanny şi Alexander (Ingmar Bergman)
Nostalghia (Andrei Tarkovski)
Palombella rossa (Nanni Moretti)
Ran (Akira Kurosawa)
Zelig (Woody Allen)

Anii '90:
Crash (David Cronenberg)
Fargo (Fraţii Coen)
Fata de la fabrica de chibrituri (Aki Kaurismäki)
Idioterne (Lars von Trier)
Magnolia (Paul Thomas Anderson)
Pulp Fiction (Quentin Tarantino)
Short Cuts (Robert Altman)
Sonatine (Takeshi Kitano)
Titanic (James Cameron)
Todo sobre mi madre (Pedro Almodovar)

Anii 2000:
Dogville (Lars von Trier)
Kill Bill (Quentin Tarantino)
2046 (Wong Kar-wai)
Caché (Michael Haneke)
Last Days (Gus Van Sant)

_______________________
Notă: Alex. Leo Şerban a publicat la LiterNet volumele:
RetroVizoare (1)
RetroVizoare (2)
Jeu de Paume (în colaborare cu Şerban Foarţă)
MORNINGS (texte pentru fotografii de Cosmin Bumbuţ).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer