Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Tridentul lui Neptun


Fred Vargas, traducere de Ileana Cantuniari

29.02.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tridentul lui Neptun
Fred Vargas
Editura Trei, 2011
Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari


***
Fragment
 
Curat şi sleit de puteri, după un duş bun, Adamsberg alese să ia masa de seară la Apele negre din Dublin, un bar întunecos ale cărui atmosferă zgomotoasă şi miros înţepător îi punctaseră adesea preumblările. Locul, populat exclusiv de irlandezi de la care nu putea pricepe nicio iotă, prezenta avantajul unic de a oferi feţe omeneşti şi sporovăială pe săturate şi, totodată, o solitudine perfectă. Îşi regăsi masa, lipicioasă de la bere, aerul saturat de iz de bere Guiness şi pe chelneriţa Enid, căreia îi comandă o felie de friptură de porc cu cartofi. Enid servea mâncărurile cu o străveche furculiţă lungă, din cositor, care lui Adamsberg îi plăcea mult, cu mâner din lemn patinat şi cu trei dinţi neregulaţi în chip de furcă. O privea cum aşază carnea când, brusc, pasagerul clandestin se ivi cu brutalitatea unui violator. De data asta i se păru că detectează atacul cu o fracţiune de secundă înainte ca el să se declanşeze. Cu pumnii încleştaţi pe masă, încercă să ţină piept intruziunii. Încordându-şi trupul, chemând în ajutor alte gânduri, imaginându-şi frunzele roşii ale arţarilor. Nimic nu avu vreun efect, iar indispoziţia trecu peste el aşa cum o vijelie pustieşte un ogor, rapidă, violentă şi de neocolit. Şi care apoi îşi abandonează nepăsătoare prada şi se duce să-şi continue opera prin alte părţi.
 
Când reuşi din nou să-şi întindă mâinile, apucă tacâmurile, dar nu se simţi în stare să se atingă de mâncare. Umbra de mâhnire pe care tornada aceea o lăsase în urma ei îi tăia orice poftă. Îşi ceru scuze faţă de Enid şi ieşi pe străzi, rătăcind la întâmplare, şovăielnic. Dintr-odată îşi aminti de fratele bunicului său, care, atunci când era bolnav, se ducea să se facă ghem în scobitura unei stânci din Pirinei, până ce îi trecea. Apoi îşi îndrepta trupul şi se întorcea la viaţă, după ce febra scăzuse, absorbită de stâncă. Adamsberg zâmbi. El nu putea găsi niciun ascunziş în oraşul acela imens ca să se cuibărească precum un urs în vizuină, nu putea găsi nicio scobitură în stâncă pentru a-i absorbi febra şi a-i înghiţi pe nemestecate pasagerul clandestin. Care, la ora aceea, trecuse poate pe umerii vreunui vecin de masă irlandez.
 
Prietenul său Ferez, psihiatrul, ar fi încercat fără îndoială să identifice mecanismul care declanşase izbucnirea aceea de furie. Ar fi însemnat să dezvăluie inconvenientul ascuns, chinul nemărturisit care, aidoma unui prizonier, îşi scutura brusc lanţurile de fier. Vacarm care declanşa spaima, contracţiile, urletul care îi încovoia spinarea. Iată ce ar fi spus Ferez, cu acea lăcomie preocupată în faţa cazurilor neobişnuite pe care i-o cunoştea atât de bine. L-ar fi întrebat despre ce vorbea atunci când prima pisică cu gheare ascuţite se năpustise asupra lui. Poate despre Camille? Sau despre Québec?
 
Se opri pe trotuar, scotocind prin memorie, căutând să-şi aducă aminte ce anume îi spunea lui Danglard atunci când primul atat de panică îl apucase de gât. Da, Rembrandt. Vorbea despre Rembrandt, despre absenţa clar-obscurului în afacerea Hernoncourt. Atunci se întâmplase. Deci înainte de orice discuţie despre Camille sau despre Québec. Mai cu seamă ar fi trebuit să-i explice lui Ferez că nicio frământare nu-i scosese vreodată pisici afurisite în cale, gata să se repeadă asupra lui. Că era vorba de ceva nou, nemaivăzut, inedit. Că aceste şocuri se produseseră în ipostaze şi locuri diferite, fără nici cel mai mic element care să le lege. Ce legătură putea fi între Enid cea cumsecade şi adjunctul său Danglard, între masa de la Apele negre şi panoul de afişaj? Între mulţimea din bar şi singurătatea din birou? Niciuna. Până şi un tip atât de destoinic precum Ferez ar da greş în cazul ăsta. Şi ar refuza să audă că un pasager clandestin a urcat la bord. Îşi trecu mâna prin păr, îşi masă braţele şi coapsele, îşi puse din nou corpul în funcţiune. Apoi începu iar să meargă străduindu-se să recurgă la forţele lui obişnuite, îşi reluă plimbarea paşnică, observarea de departe a trecătorilor, cu mintea rătăcind ca o bucată de lemn plutitor.
 
Cea de-a patra rafală se abătu asupra lui cam o oră mai târziu, pe când mergea în susul bulevardului Saint-Paul, la câţiva paşi de locuinţa sa. Forţa atacului îl făcu să se înconvoaie ; se sprijini de felinar, încremenind şi simţind acut adierea pericolului. Închise ochii, aşteptă. La mai puţin de un minut după aceea, îşi înălţa încet chipul, îşi destindea umerii, îşi mişca degetele în buzunare, pradă descumpănirii pe care tornada o lăsa în urma ei, pentru a patra oară. O suferinţă care îi aducea lacrimi în ochi, o durere fără nume.
 
Iar acest nume trebuia să-l afle. Numele acestei încercări, al acestei alarme. Căci ziua asta, care începuse atât de banal, cu inspecţia de rutină prin birourile de la Omucideri, îl lăsa complet transformat, schimbat, incapabil să reia rutina zilei de mâine. Om obişnuit dimineaţa, bulversat seara, blocat de un vulcan ivit sub paşii săi, cu gura de foc deschisă spre o enigmă indescifrabilă.
 
Se desprinse de lângă felinar şi examină locul, aşa cum ar fi făcut-o ajuns la scena unei crime căreia i-ar fi fost victimă, în căutarea unui semn care să-i poată dezvălui numele asasinului care-l lovea în spate. Se îndepărtă un metru şi se reaşeză exact în poziţia în care se afla în clipa impactului. Privirea sa străbătu trotuarul gol, cercetă geamul întunecat al magazinului din dreapta, panoul publicitar din stânga. Nimic altceva. Doar afişul oferea o vizibilitate clară în întuneric, luminat în cadrul de sticlă. Acesta era ultimul lucru pe care-l percepuse înainte de rafală. Îl cercetă. Reproducerea unui tablou în stil clasic, însoţit de un anunţ: Pictori pompierişti din secolul al XIX-lea. Expoziţie temporară. Grand Palais. 18 octombrie-17 decembrie.
 
Tabloul reproducea un vlăjgan musculos cu piele deschisă la culoare şi cu barbă neagră, instalat confortabil pe ocean, înconjurat de naiade şi tronând peste o scoică uriaşă. Adamsberg se concentră un moment asupra acestui tablou, fără să înţeleagă prin ce anume contribuise la declanşarea crizei, după cum nu avuseseră vreun rol nici conversaţia sa cu Danglard, nici fotoliul lui din birou sau încăperea plină de fum de la Dubliners. Şi, cu toate astea, un om nu trece astfel de la normalitate la haos printr-un simplu pocnet din degete. E nevoie de o tranziţie, de o trecere. Aici ca şi în altă parte sau în afacerea Hernoncourt, îi lipsea clar-obscurul, puntea între malurile de umbră şi lumină. Oftă de neputinţă şi îşi muşcă buzele, scrutând bezna în care dădeau târcoale taxiurile fără clienţi. Făcu semn cu mâna, urcă în maşină şi-i dădu şoferului adresa lui Adrien Danglard.
 
Fu nevoit să sune de trei ori înainte ca Danglard, năuc de somn, să vină să-i deschidă uşa. Căpitanul simţi cum corpul i se crispează la vederea lui Adamsberg, ale cărui trăsături păreau şi mai accentuate, cu nasul şi mai coroiat şi lucirea difuză a pomeţilor înalţi. Aşadar, comisarul era în continuare ca un arc încordat, nu revenise, ca de obicei, la starea lui de calm. Danglard depăşise limita, o ştia. De atunci, tot analiza eventualitatea unei înfruntări, a unei predici poate. Sau a unei sancţiuni? Poate chiar mai rău. Incapabil să stăvilească valurile venite din străfundurile pesimismului său, îşi rumegase temerile care continuaseră să urce la suprafaţă tot timpul cât durase cina, străduindu-se să nu le arate nimic copiilor, nu mai mult decât în problema reactorului din partea stângă. Cea mai bună formă de a para loviturile gândurilor era să le povestească o nouă anecdotă despre locotenentul Retancourt, ceea ce îi distra în mod sigur, şi îndeosebi faptul că acea femeie uriaşă - pe care ai fi putut-o crede zugrăvită de Michelangelo care, oricât de genial fusese, nu era cel mai priceput în arta de a reda supla nestatornicie a trupului feminin - mai purta şi numele unei delicate flori sălbatice, Violette. În ziua cu pricina, Violette vorbea pe un ton scăzut cu locotenentul Hélène Froissy, care trecea printr-o perioadă grea. Violette accentuase una dintre replicile ei izbind cu palma în fotocopiator, provocând astfel pornirea imediată a maşinii al cărei car de imprimare fusese complet blocat vreme de cinci zile.
 
Unul din gemenii lui Danglard întrebase ce s-ar fi întâmplat dacă Retancourt ar fi izbit capul lui Froissy şi nu fotocopiatorul. Ar fi fost oare cu putinţă să pună astfel în ordine gândurile locotenentului cuprins de tristeţe? Putea oare Violette să facă fiinţele şi lucrurile să se mişte doar apăsându-le? Fiecare lovise mai apoi cu palma în televizorul defect ca să-şi încerce puterile - Danglard nu îngăduise decât o singură mişcare pentru fiecare copil -, dar imaginea tot nu revenise pe ecran, iar prâslea se lovise la deget. Copiii odată trimişi la culcare, neliniştea pusese iarăşi stăpânire pe el, lăsându-l pradă celor mai sumbre presimţiri.
 
În faţa superiorului său, Danglard îşi scărpină bustul într-un gest de iluzorie autoapărare.
- Grăbeşte-te, Danglard, şopti Adamsberg, am nevoie de tine. Taxiul ne aşteaptă jos.
Dezmeticit de prompta întoacere la calm, căpitanul îşi îmbrăcă la repezeală pantalonii şi haina. Adamsberg nu-i purta pică pentru felul cum se purtase cu el, accesul de furie fiind deja uitat, topit în nimbul indulgenţei sau al nepăsării lui obişnuite. Pentru ca tocmai comisarul să vină să-l caute în toiul nopţii însemna că o crimă căzuse pe capul poliţiştilor de la Omucideri.
- Unde s-a întâmplat? întrebă el, alăturându-i-se lui Adamsberg.
- La Saint-Paul.
Cei doi bărbaţi coborâră scara, Danglard încercând în acelaşi timp să-şi înnoade cravata şi să-şi înfăşoare în jurul gâtului un fular lung.
- Avem vreo victimă?
- Grăbeşte-te, amice, e urgent.
 
Taxiul îi lăsă în dreptul afişului publicitar. Adamsberg plăti cursa în vreme ce Danglard, surprins, privea strada pustie. Nu erau girofaruri, nu era nicio echipă tehnică, doar un trotuar gol şi clădiri adormite. Adamsberg îl apucă de braţ şi-l trase grăbit spre panou. Aici, fără să-i dea drumul îl întrebă:
- Ce e asta, Danglard?
- Poftim? zise Danglard, descumpănit.
- Tabloul ăsta, ce naiba. Te întreb ce e cu el, ce reprezintă.
- Dar victima? întrebă Danglard, întorcând capul. Unde e victima?
- Aici, spuse Adamsberg, arătând propriul lui bust. Răspunde-mi. Ce reprezintă?
 
Danglard clătină din cap, pe jumătate derutat, pe jumătate şocat. Apoi absurditatea onirică a situaţiei i se păru dintr-odată atât de nostimă încât un sentiment pur de veselie îi risipi toată furia. Se simţi plin de gratitudine faţă de Adamsberg care, nu numai că nu fusese jignit de insultele lui, dar îi mai şi oferea în seara asta, cu totul involuntar, un moment de excepţională extravaganţă. Şi doar Adamsberg era în stare să deformeze viaţa obişnuită ca să extragă din ea acele năzbâtii, acele scurte izbucniri de o frumuseţe stranie. Ce mai conta atunci că-l trezise în toiul nopţii ca să-l tragă după el pe un frig muşcător în faţa unui tablou cu Neptun?
 
- Cine e tipul ăsta? repetă Adamsberg, fără să-i lase braţul.
- Neptun ieşind din valuri, răspunse Danglard zâmbind.
- Eşti sigur?
- Neptun sau Poseidon, după cum preferi.
- Este zeul Mării sau al Infernului?
- Sunt fraţi, explică Danglard, bucuros că trebuia să ţină un curs de mitologie în toiul nopţii. Sunt trei fraţi: Hades, Zeus şi Poseidon. Poseidon domneşte peste mare, peste azurul şi peste furtunile ei, dar şi peste adâncurile şi ameninţările ei abisale.
 
Adamsberg îi lăsase acum braţul şi îl asculta, cu mâinile încrucişate la spate.
- Aici, reluă Danglard, plimbându-şi degetul peste afiş, iată-l înconjurat de curtea şi de demonii săi. Iată binefacerile lui Neptun, iată puterea sa de pedeapsă, înfăţişată prin trident şi prin şarpele malefic care trage victima după el în adâncuri. Reprezentarea este academică, stilul artificial şi sentimental. Nu pot identifica pictorul. Vreun necunoscut, nelipsit din saloanele burgheze şi probabil...
- Neptun, i-o tăie Adamsberg pe un ton gânditor. Bine, Danglard, îţi mulţumesc mult. Acum du-te acasă şi culcă-te. Şi iartă-mă că te-am trezit.
 
Înainte ca Danglard să fi putut cere o explicaţie, Adamsberg oprise un taxi şi-l vârâse înăuntru pe adjunctul său. Prin geam, îl văzu pe comisar îndepărtându-se agale, zveltă siluetă neagră şi încovoiată, legănându-se uşor în noapte. Zâmbi, îşi trecu absent mâna peste creştet şi dădu peste moţul retezat al bonetei. Cuprins brusc de nelinişte, atinse de trei ori rămăşiţa de moţ ca să-i poarte noroc.
 
Odată ajuns acasă, Adamsberg parcurse biblioteca eterogenă în căutarea unei cărţi care să-i poată vorbi despre Neptun Poseidon. Găsi un vechi manual de istorie în care, la pagina 67, zeul Mării îi apăru în toată splendoarea lui, ţinând în mână arma-i divină. Îl studie o clipă, citi micul comentariu care constituia legenda basoreliefului, apoi, cu cartea în mână, se aruncă pe pat îmbrăcat, oboseala şi tristeţea risipindu-se ca prin farmec.
 
O încăierare între pisici pe acoperişuri îl trezi din somn spre ora patru dimineaţa. Deschise ochii în beznă, fixă cadrul luminos al ferestrei din faţa patului. Haina atârnată de mâner aducea cu o siluetă masivă şi nemişcată, cea a unui intrus apărut în cameră şi care-l privea cum doarme. Pasagerul clandestin care pătrunsese în bârlogul lui şi nu-i mai dădea drumul. Adamsberg închise repede ochii şi apoi îi deschise din nou. Neptun cu tridentul său.
De data asta, braţele începură să-i tremure, de data asta inima îşi iuţi bătăile. Nimic asemănător cu cele patru tornade pe care le suferise, ci stupefacţie şi groază.
 
Bău îndelung apă de la robinetul din bucătărie şi îşi stropi faţa şi părul cu apă rece. Apoi deschise toate dulapurile în căutarea vreunui strop de alcool, de băutură tare, înţepătoare, aromată, nu conta. Trebuia să fie ceva de felul ăsta pe undeva, măcar un rest abandonat, într-o seară, de către Danglard. Dădu în sfârşit peste o butelie din lut ars, de provenienţă necunoscută, căreia îi scoase iute dopul. Îşi lipi nasul de gâtul ei, cercetă eticheta. Rachiu de ienupăr, 44 de grade. Mâinile lui făceau să tremure butelca solidă. Umplu un pahar şi-l goli dintr-o sorbitură. De două ori la rând. Adamsberg simţi cum corpul i se dezmembrează şi se duse să se prăbuşească într-un fotoliu vechi, lăsând aprinsă doar o mică lampă.
 
Acum când alcoolul îi amorţise muşchii, putea să reflecteze, să urmărească un fir, să facă supoziţii. Să încerce să privească monstrul pe care evocarea lui Neptun îl scosese, în sfârşit, la lumină din propriile caverne. Pasagerul clandestin, teribilul intrus. Asasinul invincibil şi trufaş pe care-l numea Tridentul. Ucigaşul de neînvins care îi dăduse viaţa peste cap, cu treizeci de ani în urmă. Vreme de paisprezece ani îl vânase, îl hăituise, trăgând de fiecare dată nădejde să-l prindă şi pierzându-şi de fiecare dată prada mişcătoare. Alergând, căzând, ridicându-se iar.
 
Şi căzând. Îşi abandonase speranţele în goana asta şi, mai ales, îşi pierduse fratele. Tridentul scăpase, mereu. Era un titan, un diavol, un Poseidon al infernului. Înălţându-şi arma cu trei vârfuri şi ucigând dintr-o singură lovitură în pântece. Lăsându-şi în urmă victimele trase în ţeapă, însemnate cu trei găuri roşii una lângă alta.
Adamsberg îşi îndreptă spatele. Cele trei piuneze roşii aliniate pe peretele biroului său, cele trei găuri însângerate. Furculiţa lungă cu trei dinţi pe care o mânuia Enid, imaginea în oglindă a vârfurilor Tridentului. Şi Neptun, înălţându-şi sceptrul. Viziunile care îi făcuseră atât de rău, declanşând tornadele, făcând să dea năvală durerea, eliberând într-o dâră de noroi neliniştea care se ivise din nou.
 
Ar fi trebuit să ştie, îşi zise el. Să lege violenţa acelor şocuri de drumul lung şi dureros parcurs alături de Trident. Deoarece nimeni nu-i mai pricinuise atâta durere şi spaimă, atâta suferinţă şi furie ca omul acela. Spărtura pe care ucigaşul o făcuse în viaţa lui, fusese nevoit, cu şaisprezece ani în urmă, s-o umple, s-o zidească şi apoi s-o dea uitării. Ea se căsca acum brutal sub paşii săi, în această zi şi fără niciun motiv.
 
Adamsberg se ridică şi străbătu în sus şi-n jos încăperea, cu braţele încrucişate peste burtă. Pe de-o parte, se simţea eliberat şi aproape odihnit după ce identificase ochiul ciclonului. Tornadele nu aveau să se mai întoarcă. Pe de altă parte însă, brutala reapariţie a Tridentului îl înspăimânta. În acea zi de luni, 6 octombrie, se ivea iarăşi ca un spectru trecând dintr-odată prin ziduri. Trezire neliniştitoare, revenire inexplicabilă. Puse la loc sticla de rachiu de ienupăr şi clăti cu grijă paharul. Inexplicabilă, doar dacă nu înţelegea de ce, dacă nu ştia din ce motiv înviase bătrânul. Între paşnica sa sosire la Brigadă şi ivirea bruscă a Tridentului, îi lipsea din nou o verigă.
 
Se aşeză pe podea, cu spatele lipit de calorifer, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile şi gândindu-se la fratele bunicului său, cum stătea ghemuit într-o scobitură a stâncii. Trebuia să se concentreze, să fixeze un punct, să-şi cufunde privirea cât mai adânc fără să cedeze. Să revină la cea dintâi apariţie a Tridentului, la rafala iniţială. Când vorbea despre Rembrandt, când îi explica lui Danglard fisura din afacerea Hernoncourt. Rememoră scena. Pe cât de greu îi era să ţină minte cuvintele, pe atât de uşor se incrustau imaginile în mintea lui precum pietricelele în pământul moale. Se revăzu pe sine însuşi aşezat pe colţul biroului lui Danglard, revăzu chipul nemulţumit al adjunctului său sub boneta cu moţul retezat, revăzu paharul cu vin alb, lumina care venea dinspre stânga. Iar el, vorbind despre clarobscur. În ce poziţie? Cu braţele încrucişate? Cu ele sprijinite pe genunchi? Cu mâna pe masă? În buzunare? Ce făcea cu mâinile?

Ţinea un ziar. Îl luase de pe masă, îl despăturise şi îl răsfoise fără să-l vadă în timpul discuţiei. Fără să-l vadă? Sau poate că, dimpotrivă, se uita la el? Atât de intens încât un val din adânc ţâşnise la suprafaţa memoriei?
Adamsberg îşi privi ceasul, era 5:20 dimineaţa. Se ridică imediat în picioare, îşi potrivi haina mototolită şi ieşi. Şapte minute mai târziu, dezactiva alarma de la uşa de intrare şi pătrundea în secţia Omucideri. Holul era îngheţat, depanatorul care ar fi trebuit să vină la ora 19 nu venise.
 
Salută ofiţerul de gardă şi se strecură fără zgomot în biroul adjunctului său, ferindu-se să alerteze echipa de noapte în legătură cu prezenţa sa acolo. Nu aprinse decât lampa de birou şi căută ziarul. Danglard nu era omul care să-l lase abandonat pe masă. Adamsberg îl găsi împăturit în fişet. Fară să se mai aşeze, dădu paginile, în căutarea vreunui semn neptunian. Dădu peste ceva şi mai rău. La pagina 7, sub titlul O fată asasinată cu trei lovituri de cuţit la Schiltigheim, o fotografie proastă arăta un corp întins pe o targă. În pofida neclarităţii imaginii, se desluşea puloverul albastru-deschis al fetei, iar în partea de sus a pântecelui, trei găuri roşii, una lângă alta.
 
Adamsberg ocoli masa şi se aşeză în fotoliul lui Danglard. Ţinea între degete ultimul fragment de clarobscur, cele trei răni pe care le desluşise în fotografie. Acea urmă însângerată, văzută de atâtea ori în trecut, semnalând trecerea ucigaşului care zăcea în memoria lui, inertă de şaisprezece ani. Pe care acea fotografie o trezise brusc, declanşând spaima teribilă şi revenirea Tridentului.
 
Acum era calm. Desprinse pagina din ziar, o îndoi şi o vârî în buzunarul interior. Piesele se aşezaseră la locul lor, iar rafalele n-aveau să se mai întoarcă. Şi nici Tridentul, dezgropat printr-o simplă întâlnire cu o imagine. Şi care, după acea scurtă confuzie, se va înapoia în caverna uitării.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer