Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Vreau să joc alături de Marcel Iureş


Dan Boicea, un interviu cu Alexandru Dabija

27.04.2012
Adevărul literar şi artistic, februarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

După ce a fost premiat pentru regie, pentru cel mai bun spectacol, pentru spectacol radiofonic şi a fost recompensat cu Premiul de Excelenţă, la Gala Premiilor UNITER, regizorul Alexandru Dabija se pregăteşte să mai atace o categorie: cel mai bun actor într-un rol principal. Alexandru Dabija a declarat, în exclusivitate pentru Weekend Adevărul, că vrea să monteze la Teatrul Act din Bucureşti un spectacol cu două personaje, în care să joace alături de Marcel Iureş, directorul teatrului.

Dan Boicea: Au fost anunţate nominalizările la Premiile UNITER. La ce spectacole ale dumneavoastră ţineţi şi care aţi fi vrut să obţină nominalizări?

Alexandru Dabija: Fără a fi ipocrit, mărturisesc că nu-mi fac nicio plăcere competiţia sau topurile. Sigur, orice spectacol are nevoie de un tip de recunoaştere. Eu am şi avut norocul să fiu recunoscut din prima, de la întâiul meu spectacol, pe care l-am făcut când eram student şi care a fost adulat. Şi asta mi-a dat curaj. E folositor când eşti tânăr. Dar acum nu mai am o mare dorinţă. Acum, aş vrea să iau toate premiile de la UNITER. Să iau şi la Scenografie, şi la Actorie. Am luat premiul pentru cel mai bun spectacol, am fost cel mai bun regizor, am luat pentru spectacol radiofonic (premiu pe care l-am adorat), am luat şi Premiul de Excelenţă. Vreau să mă apuc de actorie, e adevărat! Îmi place să mă dau în stambă. Mă şi pregătesc să interpretez un personaj, deşi n-am mai jucat niciodată. Mă gândesc să fac un spectacol cu Marcel Iureş şi să jucăm amândoi, la Teatrul Act. O să fie, probabil, peste un an. Am ajuns într-un loc în care ne înţelegem atât de bine amândoi, încât cred că spectatorii merită să privească pe viu un tip de relaţie dintre doi oameni. Comunicarea noastră e sudată, avem o relaţie veche, lungă. Şi ca să răspund, în cele din urmă, şi la întrebare, mărturisesc că ţin foarte mult şi la O scrisoare pierdută, de la Teatrul de Comedie, şi la Absolut!, după Ivan Turbincă, în care joacă Marcel Iureş, un spectacol foarte OK şi cu un titlu care are în spate o legendă. Să vă spun de ce se numeşte spectacolul Absolut!? Nimeni nu mă-ntreabă!
 

D.B.: Aveţi dreptate, nimeni nu şi-a pus întrebarea. Titlul a fost luat ca atare.

A.D.: În dosul acestui titlu se află o baladă, pe care eu am scos-o de la Institutul de Folclor, acum mulţi ani, şi pe care o ascultăm din când în când cu mare drag. Este o baladă populară de undeva din Gorj, în care un cioban cântă la fluier, pentru că îşi pierde oile sau i le mănâncă lupul. Şi moşul povesteşte cam aşa: "noaptea vine lupul şi-mi mănâncă oile, şi-mi fuge calul". E o suită de nenorociri la stână acolo, ca o Mioriţă. Şi când se scoală dimineaţa ciobanul, mai cântă la caval puţin şi recapitulează: "oile - moarte, calul - fugit, stâna - dărâmată". Face o pauză de câteva secunde şi zice: "Absolut!". Ăsta a rămas un fel de summum al nenorocirilor şi al bucuriilor unei vieţi! Nu ştiam ce titlu să-i dăm lui Ivan Turbincă şi ăsta ne-a venit. Am vrut să folosesc balada asta şi într-un spectacol după Beckett.
 

D.B.: Din Beckett credeţi că cea mai frumoasă replică, din Aşteptându-l pe Godot, e asta: "Sfârşitul va fi lung, dar va fi frumos". Care este spectacolul dumneavoastră cu cel mai frumos sfârşit şi cum vi-l amintiţi?

A.D.: E un final care mi-a plăcut, probabil, doar mie. Am făcut un spectacol care se numea Saragosa - 66 de zile, la Teatrul Odeon, după romanul lui Jan Potocki. Era o desfăşurare mare de forţe pe scenă, dar nu aveam final. Până la urmă, a venit cineva cu o idee. Un personaj, jidovul rătăcitor, pe care-l juca Şerban Ionescu, alerga tot timpul cu o hârtie în mână. Şi, la sfârşit, spunea: "Am găsit un text!" "Ce text?", îl întrebau ceilalţi. "Revizorul, de Gogol!". Aşa se încheia spectacolul. Momentul ăsta n-avea nicio legătură cu piesa, cu Saragosa, cu tot ce se întâmpla. Acest final m-a binedispus atât de mult, m-a făcut să râd şi m-a luminat!
 

D.B.: În spectacolele dumneavoastră recente apar schele, găleţi cu var, meşteri, maşinişti, bormaşini, polizoare, cutii de carton. V-aţi renovat de curând casa sau care e motivul pentru care "meseriaşii" au început să bântuie spaţiul teatrului?

A.D.: Nu, nu mi-am renovat casa şi nu e nicio legătură psihanalitică. Ştiţi cum se cheamă "meseriaşii" la Shakespeare, în vestita scenă din Visul unei nopţi de vară? "Mechanicals". Pe mine m-a obsedat teatrul în teatru pe care l-a făcut Shakespeare, de aia am şi montat Pyramus & Thisbe 4 you, la Odeon. Iar dacă e să împărţim serios afacerea în două, mie îmi place scena mai mult decât spectatorul. Adică lucrez cu mult mai multă plăcere pentru noi, pentru spate, pentru culise, decât pentru a oferi spectatorului. Îmi place tot ce ţine de bucătăria teatrului, iar apariţia uneltelor ţine de nevoia mea de a defini cât e artă şi cât e meserie. Şi, încet-încet, am început să folosesc din ce în ce mai des cuvântul "meserie" şi mai puţin cuvintele "artă", "idei", "metafizică". Teatrul este din ce în ce mai mult o profesie, mai ales la câte spectacole lucrăm acum. Nu cred că poţi să scoţi o dată la două luni de zile câte o capodoperă.
 

D.B.: Cum aţi gândit spectacolul Nunta lui Figaro, de la Teatrul Dramatic "I. D. Sîrbu" din Petroşani?

A.D.: E scurt, ţine o oră şi 50 de minute, pentru că e foarte mult text tăiat. Deci, e un fel de reducţie şi e ca o glumă, ca o joacă. Am vrut şi eu să fac ceea ce se cheamă un spectacol neserios, adică fără mari mize ideologice, poetice, ci, pur şi simplu, o joacă. De aceea mi-a şi plăcut textul. E atât de superficial, încât seamănă cu lectura unei reviste în avion. Cred că şi asta face parte din spectacol, ideea de a oferi publicului ceea ce se cheamă distracţie, făcută cât se poate de bine. Să râzi, să zâmbeşti, să fie viteză. E un montaj foarte rapid, dat pe mâna trupei. Copiii de acolo au un pic peste 20 de ani şi au şi ei nevoie să se joace. Când te duci într-un spaţiu ca ăsta, lumea te aşteaptă, tremură şi îşi spune că o să facă marele spectacol cu care o să se prezinte la marile festivaluri. Nu e obligatoriu să se întâmple asta.
 

D.B.: În Nunta lui Figaro e o replică, pe care o rosteşte un personaj: "să nu facem ca actorii ăia tâmpiţi care joacă prost tocmai când e critica cu ochii pe ei". Adică?

A.D.: E textul lui Beaumarchais, nu o replică adăugată de noi. E adevărat, sunt scene foarte tăiate şi e păstrată câte o replică care rămâne esenţială. Ca şi o altă replică a lui Beaumarchais, care zice că ce ne deosebeşte pe noi de animale este că bem când nu ne e sete şi facem dragoste când vrem. Ea a devenit un fel de banc popular, acum.
 

D.B.: Dar replica asta e reală, dacă o transpunem în viaţă?

A.D.: Da! Şi eu cred asta. Tracul se transformă într-un tip special de emoţie, vizibilă mai ales la actorii tineri. Tracul e această spaimă de scenă pe care indienii o pun lângă spaima de moarte, o spaimă profundă, existenţială, de a te scoate gol în faţa publicului. A fi pe scenă este una dintre experienţele-limită pe care le poate trăi omul. Cred că tipul ăsta de trac îi domină atât de tare, încât îi face să joace prost, când, în mod normal, asta se poate compara perfect cu sportul. Trebuie să fii bun în competiţie. Degeaba alergi la antrenamente în nouă secunde, dacă la cursă ai ratat startul de patru ori şi te-au descalificat! Face parte din condiţia meseriei.
 

D.B.: Aţi montat recent, la Teatrul Act din Bucureşti, Capra cu trei iezi. De ce aţi subintitulat spectacolul "studiu gastronomic"?

A.D.: Jocul crud de la Creangă, cu moartea şi cu răzbunarea, pentru că despre asta este vorba, este însoţit în folclorul românesc de ideea de haleală, care este semnul vieţii. Cine trăieşte mănâncă, cine moare nu mai mănâncă, i se dă de pomană. Sigur că am exagerat, după obiceiul pe care îl avem noi la teatru, şi am pus o lupă un pic mai mare pe nişte fenomene. Am apelat la ironie, ca să arătăm acest parastas imens care ne domină vieţile. Tradiţia românească arată că bucuria sau durerea sunt însoţite de un chiolhan. Ideea a fost să urmărim abisul unei stări-limită, care e asta: îţi mor copiii. Avem o tragedie, nu mai e glumă, ca în Ivan Turbincă.

Am observat că există cuvinte pentru orice: "văduvă", dacă-ţi moare bărbatul, "orfan", când n-ai părinţi, dar nu există o definiţie pentru mama care şi-a pierdut copiii. E o durere fără capăt, pe care nu poţi s-o stăpâneşti.

Şi am pus ca ingredient în acest tip de durere şi de stare-limită reţetele de bucătărie, ca o formă de demenţă temporară. Când îţi ia Dumnezeu minţile începi să numeri, să spui poezioare, să faci reţete de bucătărie. Cam ăsta e mecanismul cu care am lucrat. Acum, noi suntem şi la vârsta la care prietenii încep să ni se ducă şi atunci parastasul a început să devină o prezenţă. Apoi, cred că 80% din viaţă o petrecem procurându-ne mâncarea în supermarket, pregătind-o şi aşa mai departe. Asta trebuie să ne pună pe gânduri.

Eu n-aş putea să spun că sunt gurmand, dar îmi place foarte mult să mănânc, înconjurat de prieteni, cum sunt Dragoş Buhagiar, Silviu Purcărete. Dragoş găteşte senzaţional, orice: peşte, paste, cărnuri, miei. Face tot soiul de mâncăruri. Sunt şi oameni care gătesc, nu fac doar cartofi prăjiţi sau o friptură.
 

D.B.: Care ar fi spectacolele obligatorii pe care ar trebui să le facă un regizor într-o viaţă?

A.D.: Topurile mi se par născociri de marketing. Dar ne putem juca cu tot felul de idei: dacă ai muri la anul ce spectacole să faci acum, care ar fi cel cu care ai vrea să închei cariera?... Marii regizori şi-au tras câte un Faust, înainte de a se prăpădi. Ani de zile striga lumea că Strehler o să facă Faust, Vlad Mugur, Dumnezeu să-l odihnească, a făcut Hamletul pe care voia să-l facă. Cred că un regizor trebuie să pună Furtuna lui Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, un Molière, un Cehov şi Aşteptându-l pe Godot, de Beckett.


Se opreşte planeta dacă ne ia cineva curentul electric
 

D.B.: Spuneaţi că omul este o fiinţă absolut ridicolă în Univers. Care au fost momentele în care v-aţi simţit ridicol, în teatru şi în viaţa personală?

A.D.: În teatru mă simt ridicol continuu. E această idee că nişte oameni se adună în fiecare zi să repete nişte piese de teatru şi mai sunt şi plătiţi pentru asta. Situaţia e de un ridicol evident. Suntem nişte demiurgi care ne jucăm în ţărână. E Beckett. Stăm în uliţă, ca nişte copii, şi facem castele, căsuţe, jucărele, mai punem câte o pietricică. N-aţi văzut că dacă bate un pic vântul, nici nu mai existăm? Nici nu mai spun că se opreşte planeta, dacă ne ia cineva curentul electric. Iar în viaţa personală sunt absolut ridicol acum, pentru că, de un an de zile, m-am îndrăgostit. La 57 de ani, cât am eu, sunt perfect îndrăgostit. Sunt plin de ridicol.
 

D.B.: În ce moment din cariera dumneavoastră aţi simţit că v-a fost gâdilat cel mai tare orgoliul?

A.D.: S-ar putea să fiu prea orgolios şi să simulez, să joc tot timpul o stare de condiţie de umilinţă şi de modestie, dar întotdeauna m-am ascuns. Modelul absolut e că nu ies la aplauze. Am ieşit o singură dată în toată viaţa mea, doar la primul meu spectacol. Şi totuşi, ar fi ceva! Şi cred că ce voi spune acum dă şi modelul exact, care arată ce fel de om sunt. Mă observ, acum. Eram director la Teatrul Odeon, de vreo doi ani. Iar momentele de absolută voluptate, când mi se gâdila orgoliul cel mai tare, le simţeam atunci când mă duceam în Giuleşti, unde aveam o sală, şi nu mă cunoştea nimeni, nici portarul, nimeni, iar eu eram şeful. Mă simţeam ca faimosul calif Harun al-Rashid, care îşi lua haine obişnuite şi ieşea noaptea în Damasc. Mă oprea portarul, şi eu ziceam, umil: "Eu sunt Alexandru Dabija, directorul teatrului!", şi ăla începea să-mi zică "să trăiţi!", "îmi pare rău că nu v-am recunoscut!". Deci îmi place să joc "anonimul", mult mai tare decât să ies în faţă şi să fiu premiat. E voluptatea anonimatului şi a umilinţei. Îmi place să nu fiu băgat în seamă. Structural, cred că sunt ca o mare vedetă, care s-a săturat de celebritate şi a sărit în partea cealaltă. Vreau să stau la ţară şi să fiu ignorat. Bineînţeles, e o joacă şi asta.
 

D.B.: O să vă rog să nu fiţi modest, şi să nu-mi distrugeţi următoarele întrebări: de unde vine inteligenţa dumneavoastră şi cum v-o antrenaţi?

A.D.: Jumătate cred că e moştenită, pentru că vin dintr-o familie de intelectuali, de pe o parte, şi, de pe altă parte, dintr-o familie de ciobani foarte isteţi. Am avut o familie bună, deşteaptă. Cealaltă jumătate vine de la prietenii din copilărie şi din adolescenţă. Am avut norocul unor prieteni mai mari ca mine, care, atunci când au devenit studenţi, mi-au pus în mână cărţile care au trebuit, la vremea potrivită, ba, câteodată, chiar şi mai devreme decât era nevoie. Mie mi-au priit. Şi liceul mi-a antrenat inteligenţa, pentru că am avut norocul unor profesori foarte buni. Asta se întâmpla în anii '60, într-un orăşel mic, cum era Bicazul, şi unde se făcea o hidrocentrală. Aşa a apărut şi familia mea acolo, cu tata venind din puşcărie direct pe şantier, nevoit să renunţe la meseria lui de învăţător. Profesorii mei erau foarte buni pentru că, majoritatea, erau ieşiţi din puşcărie. Foşti profesori universitari, fuseseră aruncaţi într-un orăşel. Nefericirea vieţii lor s-a împlinit în pregătirea excelentă a unor copii care au citit enorm. A fost o şansă formidabilă.
 

D.B.: Ce tip de elev eraţi? Leneş sau sârguincios? Stăteaţi în prima sau în ultima bancă?

A.D.: Am fost un copil-problemă, un rebel, un vagabond cu note foarte mici la purtare, mereu tuns la zero, mereu ironic cu profesorii, cărora le puneam întrebări neplăcute. Să fii tuns era pedeapsa capitală, o umilire publică continuă. După ce s-au retras profesorii buni, care erau deja destul de bătrâni, au apărut, în ultimii mei ani de educaţie, profesorii normali. Şi, după o vreme în care am fost extrem de informaţi şi duşi bine în cultură, am dat de profesori extrem de slab pregătiţi. În multe cazuri, ştiam mult mai multe ca ei şi n-aveai cum să nu te iei de ei. Le dădeam răspunsuri, ascultam Europa Liberă. Făceam toate blestemăţiile, în afară de fumat.
 

D.B.: Revenind la educaţie, dumneavoastră bifaţi lecturile obligatorii, când eraţi elev?

A.D.: Relaţia mea cu cartea e mai specială. Maică-mea a fost bibliotecara şcolii şi relaţia mea cu cărţile a început ca o relaţie mai mult obiectuală decât culturală. Cărţile sunt pentru mine mai întâi obiecte. Am copilărit printre cărţi, până să ajung să le citesc. Având şansa asta a unor prieteni foarte buni şi foarte deştepţi, mai mari ca mine, care mi-au pus cărţi bune în mână şi cu care stăteam de vorbă, mi-am dezvoltat un organ special de detectare a ceea ce-mi place şi a ceea ce nu-mi place să citesc. Aşa că n-am bifat lecturile obligatorii. Nu citesc nici acum lucruri care nu-mi plac. Le încep, şi, dacă nu-mi plac, nu le duc până la capăt. Citind diverse cărţi, integral, am pierdut o grămadă de timp şi am descoperit ulterior că nici n-am ţinut minte nimic şi că le-am citit absolut de pomană. Am înghiţit tone de cărţi, lucru care mi-a rămas şi în ziua de astăzi. Citesc cât pot.
 

D.B.: Aveţi o poveste legată de o carte?

A.D.: Eram la Paris împreună cu prietenul Mihai Măniuţiu, la "Gibert Jeune", o librărie uriaşă, întinsă pe câteva etaje. Noi nu aveam aşa ceva în România, adică kilometri de rafturi de cărţi. Pe vremea aceea, aveam foarte puţini bani, fiind foarte tineri. Mihai căuta o carte care se numea Alesul, de Thomas Mann, nepublicată în România. Au căutat-o în librăria franceză, dar, nefiind computere ca acum, n-au putut s-o găsească. Îmi amintesc cum coboram nişte scări, la un moment dat, spre un subsol, pe lângă pereţii ticsiţi de cărţi, şi, de la o distanţă de 50 de metri, am văzut cartea pe care o căuta Măniuţiu. Am scos-o din raft şi am şi zis: "uite ce înseamnă ochiul de copil trăit în bibliotecă şi printre cărţi!". Era şi un exemplar de bibliofilie; nici ăia din librărie nu ştiau că-l aveau - dintr-o serie limitată, numerotat cu cifra 70. Şi acum, dacă am un titlu în cap, îl văd, în kilometri de cărţi.

Am cărat în viaţa mea atâtea cărţi, le-am şters de praf, le-am îngrijit, le-am înjurat. Mă punea mama să le aranjez pe rafturi... Era o muncă întreagă, nu era o bucurie sau o plăcere uriaşă. Plăcerea venea după, întotdeauna, pentru că citeam cu poftă. Citesc şi acum, cu o plăcere fizică. Recitesc Michel Tournier. Citesc ca şi cum aş mânca sau ca şi cum aş bea ceva bun. Mi se umple gura de salivă. Îmi pare rău când unele cărţi se termină... Câteodată, citesc cu creionul în mână, mai ales când lucrez. Fac asta ca să nu-mi pierd îndemânarea, mai ales când am de lucru cu actorii, pentru că trebuie să cobori standardele foarte mult, ca să te faci înţeles. Mă refer în special la generaţiile tinere de actori. E ca şi cum te-ai duce în cartier. Trebuie să vorbeşti pe limba aia, ca să te recunoască oamenii.
 

 Numele: Alexandru Dabija

Data naşterii: 13 februarie 1955

Locuieşte în: Bucureşti 

Studii: Institutul de Teatru şi Film, Bucureşti, Facultatea de Teatru, secţia Regie teatru

Activitate profesională: Din 1991, regizor la Teatrul Odeon; 1996-2002 şi 1991-1994 director general al Teatrului Odeon

Spectacole recente: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Teatrul de Comedie, Bucureşti (2011), Absolut! după Ivan Turbincă de Ion Creangă, Teatrul Act, Bucureşti (2011), O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, Teatrul Naţional, Iaşi (2010).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Absolut!
 Toate articolele despre Capra cu trei iezi


1 comentariu

  • ce "duet", multumim anticipat!
    catperson, 01.05.2012, 00:51

    Pt. noi, fidelii teatrului ACT si fani ai ambilor (Dabija si Iures), au fost momente relaxate, cand ieseam din grozava "hruba" din Cal. Victoriei si fantasmam despre cum s-ar putea "sa joace oamenii astia impreuna?! Cine de cine s-ar impiedica?! le-o fi venit vreodata ideea?! caruia dintre ei?!" (personal, eu i-am VAZUT pe ambii pe scena la Absolut! Cam pe toata durata spectacolului).

    Multumim d-lui Dabija ca nu ne expediaza zicand ca e o aiureala si o fantasmare de ageamii...

    Si asteptam cu pumnii stransi! In speranta ca expeditorul Newsletter ACT nu va schimba algoritmul trimiterii acelui e-mail, care-mi parvine pe la orele 1 a.m (ora cand imi definitivez corespondenta). si-mi pot rezerva bilete in primele minute!!!

Spacer Spacer