Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memorial sau lăcaş de cult? (III)


Augustin Ioan

15.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arăt altundeva cum două website-uri continuă în alte registre experienţa de la Vietnam Memorial: www.themovingwall.org şi, mai ales, www.thevirtualwall.org. Probabil că memorialele invizibile (care sunt activate, devenind vizibile, atunci când vizitatorul se angajează cumva cu locul), cele virtuale (Internetul este un loc plin de cenotafuri şi memoriale) şi contramemorialele, de tipul celor prezentate în volumul Monuments for the USA, reprezintă o direcţie de investigaţie teoretică meritând a fi dusă mai departe.
 
Nici critica de arhitectură nu a ocolit tematica. Blair Kamin, criticul de arhitectură de la Chicago Tribune discută tema memorialelor, mai cu seamă aceea a WTC Memorial din New York, în volumul său din 2010 Terror and Wonder - Architecture in a tumultuous Age. Sunt cel puţin câteva observaţii pertinente în carte: prima: The most unforgettable and consequential architecture stories of the first decade of the 21st century were not about great feats of construction; they were about spectacular acts of destruction, both natural and man-made (Kamin, 2010, 2). Şi conversa ei logică: The absence of the towers speaks louder than their presence ever did (Kamin, 2010, 5), care, indirect, confirmă justeţea memorialului. Am descris, de-a lungul anilor, în Dilema Veche, întreaga poveste a devenirii întregului proiect, de la apariţia master plan-ului lui Daniel Libeskind la negarea acestuia, trecând prin folosirea traumei ca oportunitatea imobiliară de a înmulţi semnificativ suprafaţa construită desfăşurată de birouri.
 
Literatura dedicată evenimentelor de la 11 septembrie 2001 a început să fie consistentă. Ceea ce putea să pară, pînă atunci, aproape "desuet" ca temă de acţiune sau meditaţie a devenit dintr-o dată nu numai grav, ci şi actual. "Retragerea pe codurile tari în faţa unei dificultăţi de decodare", cum numea Cezar Radu asemenea instanţieri intelectuale ale spaimei dinaintea catastrofei, reinstaurează cuvintele "mari" la locul de unde fuseseră şterse. Auzim din nou interogaţii şi definiţii. Dacă altitudinea oraşului se prăbuşeşte, poate că trebuie să căutăm noi înţelesuri ale oraşului din străfundurile sitului său, din "gr(o)und", cum ortografiază Lebbeus Woods titlul cărţii sale în care poate fi auzită şi o asemenea punere în criză a conceptelor ce păreau nu doar cunoscute, ci şi descărcate de sens. Vedem acum iarăşi clară, violentă, figura acelui "Grund" originar iţindu-se din asemenea investigaţii din care frivolitatea şi jocul post-moderne au plecat. Deconstrucţia este o metodă de investigare a distrucţiei, iar "reconstrucţia radicală" - una de evitare a "revenirii la normal".
 
Literatura aceasta  e dedicată deopotrivă arhitecţilor şi grupurilor sociale implicate - supravieţuitori şi moştenitori ai victimelor, titularii poliţei de leasing asupra terenului, primărie, partide politice. În acelaşi timp, literatura reconstrucţiei foloseşte exemplul WTC spre a pune în discuţie probleme mai generale. Michael Sorkin, urmărind modul în care este permanent jucată miza reconstrucţiei, o face ajungînd, în cele din urmă, să se întrebe asupra naturii democraţiei (ca drept al cetăţenilor de a opta între soluţii valide, nu de a vorbi în marginea celor care le sunt insinuate de varii grupuri de presiune, spune el cînd critică deschis modul în care întîlnirile cu cetăţenii newyorkezi erau făcute astfel încît să se manipuleze decizia finală). Poate că nu suntem într-un spaţiu al democraţiei, pînă la urmă. Poate că elogiul simulacrului postmodern a înlocuit pînă şi necesitatea de a discerne eficacitatea instituţiilor?
 
Inutil să mai insist asupra importanţei acestei cărţi în înţelegerea critică a proceselor prin care se ajunge la decizia de a construi din nou ceva (de pildă un turn de 1776 [!] de picioare, a cărui umbră din ziua şi la ora atacului, să arate locul tragediei - aşa cum e turnul din proiectul lui Libeskind, preluat de SOM: supra-saturat cu semnificaţie şi, prin aceasta, deloc paradoxal, sedant) acolo unde se credea că se va instaura liniştea unui cimitir sau memorial. Memorialul s-a inaugurat la 11 septembrie 2011, cu ritualul cunoscut şi emoţionant, proiectul lui Arad căpătând nu numai chip urban, ci fiind deja adoptat de locuitorii oraşului ca loc public semnificativ.
 
În răspăr cu toate cele discutate aici se situează cartea doamnei Adrian Parr Deleuze and Memorial Culture: Desire, singular memory and the politics of trauma (2008). În primul rând metodologic, autoarea asumă o perspectivă psihanalitică, dar în descendenţa filosofiei lui Deleuze şi Guattari, cărora autoarea le-a dedicat şi alte contribuţii, anterioare. În al doilea rând, deconstruieşte tema atunci când susţine, cu scepticism "The movement of memory cannot be clearly situated within space and time" (Parr, 2008, 1), chiar dacă îşi asumă o poziţie modestă în raport cu arta memorialelor (11), unde autoarea preferă să adopte poziţia unui autor anterior, a lui James E.Young cel din The Texture of Memory: Holocaust memorials and meaning, din 1993; astfel, memorialele nu sunt, nu pot fi neutre, din clipa în care sunt construite fiind, prin chiar acest gest, apropriate politic (16), pentru că ele ritualizează aducerea aminte publică. Autoarea distinge între memoriale şi monumente, acestea din urmă tinzând să fie celebrante şi triumfătoare (16). În schimb, critică atitudinea lui Libeskind şi a celor implicaţi în memorializarea de la Ground Zero, care pare să ţină captivă societatea prezentă unei memorializări forţate (130), prin menţinerea - în masterplan - a nivelului celui mai de jos al sitului curăţat de resturi ca nivel de călcare, "as a place where people could descend into the depths of the past to remember and meditate" (130). În plus, nici readucerea în prim plan a valorilor care au fost vizate prin atacul terorist nu i se pare autoarei o idee fericită: "it seems like a futile gesture of the designers to focus on repeating the self-same symbolic vocabulary that came under attack in the first instance" (130). De ce? Mister.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer