Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înainte de 1990, o revistă ca Observator cultural n-ar fi fost cu putinţă


Carmen Muşat, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

31.08.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

De la stînga la dreapta: Iulia Popovici, Ana-Maria Al-Ghafri, Ovidiu Şimonca, Mirela Vişan, Adina Diniţoiu, Maria Vlădulescu, Petre Apostol, Nicu Zăpuc, Doina Ioanid şi Carmen Muşat (martie 2011, foto: Observator cultural)

Înainte de 1990, o revistă ca Observator cultural n-ar fi fost cu putinţă
Carmen Muşat în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Aş fi vrut să vă întreb despre familia dvs., despre sensul unei familii, în viziunea lui Carmen Muşat. Dar mi-aţi luat-o înainte, în CV-ul "narativizat".
Astfel că, la finalul acestui dialog pentru care vă mulţumesc, o să vă întreb ce înseamnă pentru dvs. Observator cultural. Aţi mai răspuns de multe ori la această întrebare, în interviuri ori în contribuţii la diverse grupaje. O dublez prin următoarele: în ce măsură este reprezentativ Observator cultural pentru un spirit al timpului nostru? Ar fi putut să apară o asemenea revistă înainte de 1990? Care e liantul revistei? Şi cum îi vedeţi viitorul?

Carmen Muşat: Dragă Daniel, la multe dintre întrebările tale referitoare la Observator cultural ar putea răspunde, poate mai puţin subiectiv decît o pot face eu, cei care colaborează la revistă şi cei care o citesc. Părerea lor chiar aş vrea să o cunosc. Dacă n-aş crede în necesitatea unei publicaţii independente, care să promoveze constant şi echidistant spiritul critic, probabil că aş fi renunţat de mult la efortul de a scoate Observator cultural. Am convingerea că o revistă culturală trebuie să fie o publicaţie vie, cu priză la realitatea imediată, care să înregistreze, să comenteze şi să analizeze fenomenul cultural contemporan, în toată complexitatea şi diversitatea lui. O revistă este un spaţiu de dezbatere, o arenă în care se confruntă idei, opinii, atitudini şi orientări diverse şi, în acelaşi timp (sau, poate, tocmai de aceea), o oglindă a vremii sale.
Înainte de 1990, o revistă ca Observator cultural n-ar fi fost cu putinţă. Într-un regim totalitar, libertatea de gîndire, libertatea de expresie, precum şi independenţa în raport cu factorul politic - principii fundamentale, pe care se întemeiază revista încă de la primul său număr - sînt de neconceput. Şi nici deschiderea către fenomenul cultural mondial nu ar fi fost posibilă înainte de 1990. Or, fără aceste "ingrediente", definitorii pentru profilul Observatorului, nu s-ar putea vorbi despre reprezentativitate, despre contemporaneitate, despre dinamism cultural şi apetenţă pentru dialog intercultural.
O revistă culturală este, totodată, şi o "şcoală", în care se formează numele mari ale unei culturi. Tocmai de aceea, am deschis paginile revistei, de la bun început, unor tineri foarte buni, care, de-a lungul timpului, au confirmat. Astăzi, foarte mulţi dintre cei care au debutat la Observator cultural, care au colaborat constant şi s-au format în spiritul revistei, pot fi regăsiţi în peisajul mediatic românesc - unul destul de dezolant, în general - şi pot fi uşor "identificaţi", prin rigoarea, prin profesionalismul şi prin echilibrul intervenţiilor lor.
Observator cultural n-ar fi ceea ce este acum, fără echipa care îi asigură apariţia săptămînală, fără devotamentul şi pasiunea cu care fiecare dintre membrii redacţiei se implică permanent. Şi, prin echipă, înţeleg nu doar numele "prinse" în caseta redacţională, ci şi pe toţi acei colaboratori permanenţi, a căror contribuţie la edificarea spiritului revistei este la fel de importantă. Le mulţumesc tuturor celor care, de-a lungul timpului, au făcut posibilă apariţia revistei şi le mulţumesc în mod deosebit celor care sînt acum alături de mine. Am mai spus-o şi o repet, pentru că sînt convinsă (iată, am şi convingeri!) de adevărul acesta: o revistă puternică, o revistă vie presupune efortul unei echipe întregi, nu poate fi expresia unui singur om.
Nu ştiu care ar fi acel liant despre care vorbeşti, dar, din punctul meu de vedere, unul dintre principiile pe care le aplic constant este acela al deplinei libertăţi pe care o acord redactorilor şi colaboratorilor. Cred în calitatea profesională şi morală a redactorilor şi colaboratorilor revistei pe care o conduc şi, în consecinţă, mi se pare firesc să le respect dreptul la opinie - ceea ce înseamnă inclusiv dreptul de a avea o cu totul altă opinie decît am eu, cîtă vreme pot invoca în sprijinul acesteia argumente. Fac parte din categoria celor care au mai multe întrebări decît certitudini (chiar şi atunci cînd nu ezit să-mi susţin cu fermitate un punct de vedere) şi nu consider că un singur om (cu atît mai puţin eu) poate fi deţinătorul adevărului absolut. Am opinii, unele foarte ferme, dar nu confund opiniile cu certitudinile şi, mai ales, nu resping a priori posibilitatea ca "adversarul" meu de idei să poată avea dreptate. Respect diferenţa şi, tocmai de aceea, apreciez în mod deosebit dialogul şi îi privesc cu oarecare suspiciune pe cei predispuşi să monologheze, surzi la orice argument venit din partea cuiva care gîndeşte altfel. Din fericire, colegii mei de redacţie împărtăşesc această viziune, şi acesta este motivul pentru care, în paginile revistei, veţi întîlni puncte de vedere divergente, comentarii şi analize ce recurg la argumente de multe ori contradictorii. Nu ţin să am dreptate cu orice preţ, nu vreau să aud, mereu, ceea ce-mi convine, prefer să ascult şi cealaltă parte şi să judec, în final, cu propriul meu cap. Este o atitudine pe care sper că am reuşit să o comunic cititorilor noştri care, ca să parafrazez sloganul celor de la Caţavencii, sînt mai inteligenţi decît îşi închipuie politicienii. Şi asta pentru că, pe lîngă rolul major pe care îl are o revistă în impunerea unor nume şi a unor idei în spaţiul cultural, o finalitate la fel de importantă a demersului (nostru) publicistic este formarea unui public care să împărtăşească aceleaşi valori şi aceleaşi principii: respectul pentru diferenţă, spiritul critic, libertatea de gîndire, abilitatea de a discerne între adevărat şi fals, între realitate şi manipulare, precum şi capacitatea de a decide pe cont propriu, în cunoştinţă de cauză. Or, pentru a putea judeca orice situaţie cu propriul cap, e nevoie de o mare disponibilitate: aceea de a asculta pînă la capăt argumentele adversarilor, de a încerca să înţelegi un mod de gîndire care nu-ţi aparţine. Abia la capătul acestui exerciţiu de imaginaţie, foarte necesar, abia atunci putem judeca. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că nu putem greşi chiar şi atunci. Dar, cel puţin, am încercat.
Îţi mulţumesc şi eu, Daniel, pentru acest dialog în miez de vară, pentru provocări şi pentru răbdare.
(Fine)

****

Pagini răzleţe
(Carmen Muşat - fragmente de jurnal)

1990
15 ianuarie. Am trăit în lumea lui Caragiale, iar acum, cînd în sfîrşit putem respira şi gîndi liber, fără teama că pînă şi gîndurile ne pot fi ascultate de oamenii regimului Ceauşescu, lumea lui Caragiale, menţinîndu-se încă, se suprapune cu atmosfera Ţiganiadei. În haosul economic şi moral care există la ora actuală, toţi am devenit specialişti în tot, toţi avem păreri, dar nu avem chef să-i ascultăm şi pe alţii, toţi avem drepturi şi nici o datorie faţă de nimeni.

*
Citesc într-un ziar franţuzesc aceste notaţii ce ar fi putut atrage grele pedepse, înainte de decembrie 1989, oricui le-ar fi rostit cu voce tare: "În tot sistemul relaţiilor umane, el a inoculat o otravă violentă, care e încă departe de a fi anihilată: delaţiunea, suspiciunea în legătură cu celălalt, oricît de apropiat ţi-ar fi. În fiecare cuvînt, în fiecare privire, mai ales dacă au un aer sincer, se caută trădarea şi ura, în aşa fel încît toate raporturile personale să fie viciate de la început, încît nici o legătură şi nici un contact uman să nu mai fie posibile - ce victorie infernală! Toată lumea bănuind pe toată lumea, fiecare individ redus la o singurătate sălbatică, într-o magmă de inamici, de trădători posibili. Lupi, nici măcar lupi, şacali." Nu ştiu la cine se referea autorul - nu mai am decît fragmentul acesta, desprins din pagină -, dar e un portret foarte percutant al oricărui conducător de mînă forte, cu un comportament autoritarist. În decembrie 1989, naţiunea întreagă a fost solidară în două privinţe: răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu şi dobîndirea libertăţii civile. Odată aceste două deziderate împlinite, interesele de grup încep să primeze, iar în societatea românească apar faliile. După alungarea cuplului Ceauşescu şi, mai ales, după decizia lui Iliescu de a face din FSN un partid politic, solidaritatea iniţială se sparge în mii de bucăţi. Nu mă pot opri să nu compar "revoluţia" din decembrie 1989 cu Revoluţia franceză din 1789. Sînt multe similitudini şi poate şi mai multe diferenţe. Între opinia lui Montesquieu, care considera că puterea aparţine, de drept, aristocraţiei, cea a lui Voltaire, care credea că marea burghezie e îndreptăţită să deţină puterea şi convingerea lui Rousseau că puterea trebuie să aparţină întregului popor, susţinînd teza egalizării în plan social şi politic (iată cît de periculoase sînt ideile utopice atunci cînd devin principii după care sînt guvernate state întregi!), eu optez pentru Voltaire. Mi se pare, de altfel, şi cel mai lucid dintre ei, doar el spunea că "egalitatea e în acelaşi timp lucrul cel mai firesc şi cel mai himeric".
Ceea ce nu au înţeles mulţi dintre compatrioţii mei este că transformarea statului este imposibilă în absenţa transformărilor economice. Marea majoritate a românilor s-au revoltat împotriva unui om, Ceauşescu. A te ridica însă împotriva unui sistem presupune capacitatea de a judeca lucrurile în profunzime, de a gîndi abstract, de a avea o viziune. Or, marea masă e lipsită de o asemenea capacitate, oricît de greu ne-ar fi să recunoaştem public acest lucru. Din acest motiv, cei mai mulţi au considerat revoluţia încheiată odată cu înlăturarea lui Ceauşescu, cînd, de fapt, acela a fost doar începutul despărţirii de regimul comunist. Nu trebuie nici să-i dispreţuim pentru asta şi nici să-i condamnăm. Trebuie doar să-i facem să înţeleagă, dar nu cu aroganţă. Nu arborînd o superioritate distantă, dublată de dispreţ vom reuşi să-i învăţăm să vadă şi, mai ales, nu cu înverşunare şi patimă, ci cu luciditate. Să recunoaştem că tot ceea ce ştiu cei mai mulţi dintre noi despre capitalism se rezumă la informaţiile oferite de propaganda comunistă: şomaj, droguri, violenţă. E nevoie să li se spună adevărul oamenilor obişnuiţi, care nu avut niciodată prilejul să călătorească dincolo de graniţele ţării şi nici nu au avut acces la presa străină. Pentru că, în fond, trebuie să fii informat şi lucid pentru a fi liber cu adevărat. După cum la fel de adevărat mi se pare că libertatea economică este o condiţie obligatorie a libertăţii politice şi spirituale. Hegel credea că Raţiunea trebuie să devină forţa motrice a istoriei, dar istoria a demonstrat că, de cele mai multe ori, evoluţia istorică nu are nimic raţional în ea.

*
Am recitit Danton de Camil Petrescu. O piesă foarte puternică, de o mare actualitate, despre care nu ştiu dacă a fost citită sau pusă în scenă în ideea de a o conecta la actualitate.

*
Este libertatea absolută o realitate istorică? Sau, mai bine zis, ar putea fi vreodată libertatea absolută o realitate istorică, nu doar un deziderat? Mă îndoiesc. De-a lungul atîtor veacuri oamenii de pretutindeni au luptat pentru libertate, au cîştigat-o şi au pierdut-o de nenumărate ori. Cum poate fi menţinută libertatea? Pentru cei mai mulţi concetăţeni, libertatea a însemnat posibilitatea înlăturării lui Ceauşescu şi a familiei sale. Toată nemulţumirea, toată ura tuturor s-a concentrat asupra lor. Identificîndu-se cu mecanismul pe care l-a organizat şi pe care l-a pus în funcţiune atît de bine, Ceauşescu a fost considerat unicul răspunzător de dezastrul total al ţării. Gravă eroare, pentru că, în acest mod, ideologia comunistă a rămas pe planul secund. Nu zicea Iliescu, abia ivit în studioul TV, că Ceauşescu "a întinat idealurile comunismului", cînd, de fapt, comunismul e o întinare a umanităţii înseşi, o ideologie totalitaristă şi, în ultimă instanţă, criminală?

*
Predilecţia pentru "monismul" politic e primejdioasă, căci deformează realitatea. Omogenitatea ţine de anorganic, în vreme ce tot ce e organic, deci viu şi în permanentă devenire, este eterogen. Refuzul diversităţii e sinonim cu refuzul libertăţii ca posibilitate de a alege. Am suportat prea multă vreme să fim umiliţi şi să suferim în tăcere, atît de mult încît acum să nu mai fim în stare să-i vedem şi să-i înţelegem pe ceilalţi? A devenit oare egocentrismul - pînă la un punct firesc - o formă de exacerbat egoism? "Am renunţat cumva la plictiseala de a acuza? Cădem în aceea de a judeca! Am încetat de a fi judecători? Devenim anchetatori! Am îmbătrînit ca administratori ai averii altora? Vom fi acaparaţi de averea personală!" (Seneca, Îndemn la retragere din viaţa publică). Ne-am comportat multă vreme precum omul generic descris de Camus în Exilul şi împărăţia: "un om suferă şi rabdă nenorociri peste nenorociri. Le rabdă, se cuibăreşte în propriul său destin". E timpul să ne maturizăm, să nu ne mai "cuibărim", neajutoraţi şi egocentrici, în noi înşine, să învăţăm să privim în jur şi să înţelegem ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că, nu-i aşa?, tot Camus spune că "există oameni care preferă să-şi privească destinul în faţă". De ce nu am avea curajul de a ne privi destinul în faţă?

26 mai. Procesul lui Nicu Ceauşescu - un sentiment amestecat de milă şi silă. O figură jalnică, o expresie de fiară hăituită. Incoerent, inconsistent, demn de dispreţ, dar şi de milă.

1991

Zamora, 28 iulie (cu George). Decupez din recent apărutul Jurnal al fericirii de Steinhardt: "plictiseala e un păcat a cărui obîrşie se află în lipsa de iubire faţă de creaţiune." Şi un pasaj din Malraux, la care merită să reflectez: "Totul e semn. A merge de la semn la realitatea semnificată înseamnă să adînceşti lumea, să mergi către Dumnezeu".
Steinhardt distinge trei situaţii diferite ale libertăţii: a) creştinul dezrobit de păcat şi prea puţin lacom de bunuri pămînteşti; b) cavalerul cu sabia la şold, gata s-o pună în slujba dreptăţii şi să-şi apere dreptul; c) omul modern cu bani în portofel - şi, ca variantă caricaturală, derbedeul plin de bani, gata oricînd să ucidă, dar fiind mereu terorizat de posibilitatea de a fi prins. Dar, deşi condiţia comună tuturor este faptul că nu se tem de moarte, libertatea la care ajunge fiecare dintre reprezentanţii celor trei categorii umane este alta, fiecare este liber în alt fel. Desprins de tot ce e efemer şi, implicit, iluzoriu, singurul care poate dobîndi libertatea absolută este, în viziunea lui Steinhardt, creştinul. Dar la fel de liber, poate chiar mai liber decît creştinul, este şi cel care crede în Budha sau în Allah, de ce nu? Eu cred că libertatea religioasă, ca orice altă formă de libertate, de altfel, este una aparentă şi iluzorie, cîtă vreme divinitatea însăşi o limitează.

*
Copilăria este vîrsta imobilismului deplin. Doar copilul poate gîndi şi simţi că lumea stă pe loc, că totul este dintotdeauna aşa cum se înfăţişează privilor sale iscoditoare şi mereu mirate. Parafrazîndu-l pe Benda (citat de Steinhardt), copilul aparţine (şi el) metafizicei statice.

*
Asistăm tot mai frecvent la "revolta" celor prea slabi să se solidarizeze cu cei care mor, cu cei care îşi cer, cu demnitate şi curaj, dreptul la libertate şi la verticalitate morală. Telefoanele care sună la Televiziunea română, transmiţînd protestele "oamenilor de bine" ori de cîte ori cineva rosteşte pe post un adevăr "destabilizator" sînt un indiciu al incapacităţii de a privi realitatea în faţă. Frica de adevăr e generată de comoditate, de indolenţă intelectuală, de imoralitate.

*
Doctor Jivago, abia acum citită, e radiografia unei epoci în care omul se întoarce la primitivism - perioada tulbure a războiului civil din Rusia, imediat după revoluţia bolşevică din octombrie. Dezumanizarea, desprinderea de realitate, fanatizarea - toate sînt fenomene ce însoţesc marile tulburări sociale. Omul devine un mecanism incapabil să mai gîndească altfel decît în lozinci, inapt să înţeleagă realitatea, atît de complexă, atît de dinamică. Ce personaj tragic e Strelnikov! Oare cum se vor aşeza, la noi, apele în următorii ani? Ce va rămîne, cum ne vom schimba?

*
Citesc cu foame, citesc cu nerăbdare, o bulimie livrescă mă face să profit de orice moment cînd stau acasă pentru a citi. Au început să apară cărţi, multe cărţi la care înainte nu aveam acces, la care nu puteam nici să visez. Printre ele, romanul lui Mario Vargas Llosa, Cine l-a ucis pe Palomino Molero. Aceeaşi obsesie şi aici, ca şi în Războiul sfîrşitului lumii, a imposibilităţii de a discerne între adevăr şi ficţiune după ce un eveniment a avut loc. Vargas Llosa pune sub semnul întrebării posibilitatea însăşi ca realitatea obiectivă (oare există aşa ceva în... realitate, sau e doar un concept?) să existe, sugerînd ideea flexibilităţii ei deosebite. Faptul brut provoacă la interpretare, ne solicită imaginaţia, impunîndu-ne să-l afirmăm ca sumă de posibilităţi.

*
"Sufăr că sînt om..." scria, cîndva, Jean Cocteau, mărturisindu-şi profunda insatisfacţie de a fi ceea ce era. Parafrazîndu-l, pot spune "sufăr că sînt român" sau, preluînd formula lui Montesquieu în registru dramatic, nu critic-mirat, mă întreb adeseori cum poate cineva - în speţă eu - să fie român? Deşi a avut loc o revoluţie (sau o lovitură de stat, nu ştiu, va trebui să aflăm la un moment dat tot adevărul), continuăm să trăim într-o societate al cărei păcat esenţial este că acceptă, în continuare, frînturi de adevăr, acceptă să se lase umilită, manipulată şi ridiculizată. Acceptă, altfel spus, mutilarea spiritului. În absenţa moralităţii, criza spiritului se traduce prin înstrăinare, prin absenteism şi proliferarea imposturii. E ceea ce trăim astăzi.

*
Sinaia, septembrie. Începutul sfîrşitului. Străin într-o lume iremediabil străină. Senzaţia pulverizării într-o multitudine de ipostaze din care nici una nu are consistenţă. Oamenii din jur par mai preocupaţi de obiecte decît de partea invizibilă a lumii: idei, sentimente, stări. Poate de aceea totul pare tern şi oarecum înspăimîntător. Să îţi asumi cu responsabilitate destinul - iată un scop care merită luat în serios. Parafrazîndu-l pe Malraux, e timpul să transform(ăm) destinul îndurat în destin asumat.

*
Octombrie. Daneliuc a făcut un film excelent despre limita de jos a condiţiei umane, un film despre incapacitatea omului de a-şi depăşi "graniţele" interioare pe care le proiectează absurd în exterior. Daneliuc dezvăluie, în A 11-a poruncă, mecanismul apariţiei şi al menţinerii unei forme paroxistice de teroare, în condiţiile abrutizării fiinţei umane. Oamenii din filmul lui Daneliuc sînt reduşi la tot ceea ce e mai abject şi mai crud şi îşi fac din violenţă şi din ură singurul mod de viaţă. Ei nu pot ieşi din spaţiul - de altfel deschis - în care se află, căci nu îndrăznesc să o facă, preferînd să supravieţuiască în mizerie şi suferinţă. Această comunitate care îşi autoimpune tot felul de reguli absurde din teama de a nu fi agresată din exterior e incapabilă să înţeleagă că pericolul vine din interior, că neputinţa de a-şi asuma libertatea este, de fapt, singurul pericol real.
Cîţiva oameni reuşesc să supravieţuiască unui bombardament teribil. Toţi fuseseră aduşi într-un lagăr pentru a li se verifica identitatea, toţi fiind - prezumtiv - Adolf Hitler, Eva Braun şi Himmler. Şederea lor în acel spaţiu concentraţionar este de scurtă durată, dar suficientă pentru ca, odată scăpaţi (în urma bombardamentului) de zidurile groase ale închisorii şi de gardienii vigilenţi, aceşti oameni să nu mai fie în stare să se bucure de o nesperată libertate. Infernul pe care îl "construiesc" ei înşişi este expresia dramatică a unei gîndiri imobile, tarate de experienţa prin care au trecut. Prizonierii şi-au însuşit obsesiile şi limbajul anchetatorilor şi al gardienilor, devenind, astfel, simultan victime şi călăi. Singurul gardian care a supravieţuit exploziei este Barbara, simbolul prin excelenţă al spaţiului concentraţionar. Numele ei este semnificativ pentru barbaria primitivă a ideologiei a cărei reprezentantă este, iar dimensiunile sale sugerează o Magna Mater malefică. Lipsită de atributele feminităţii, ea nu poate zămisli decît un copil mort, inaptă să dea naştere vieţii, nefiind altceva decît o ipostază grotescă a morţii. Nu întîmplător moartea ei coincide cu momentul fugii celorlalţi. Dispariţia ei rupe cercul magic al neputinţei de a lua o hotărîre, căci în acest spaţiu omul nu are identitate proprie, refuzul individualităţii fiind un principiu esenţial după care funcţionează Comunitatea. Orice manifestare de revoltă a vreunuia dintre membrii săi este sancţionată cu maximă cruzime.
Filmul lui Daneliuc surprinde cu acuitate dimensiunea deopotrivă grotescă şi tragică a societăţii în care trăim de la revoluţie încoace. Opacitatea absolută de care dau dovadă oamenii din A 11-a poruncă - fiecare ar putea fi considerat un HOMOCUS (termenul este al lui Zinoviev) - este efectul lipsei de credinţă în propria lor putere. Oamenii aceştia nu cred în nimic, nu au nimic sfînt şi nu înţeleg nimic din ceea ce li se întîmplă, cu atît mai puţin miracolele - copacul care arde din senin şi sosirea cîinelui - ratîndu-şi, astfel, şansa de a se elibera, de a se mîntui. Neputînd să înţeleagă şi să devină liberi, se scufundă tot mai mult în ură şi în abjecţie. Grupul acesta este unul profund imoral, alcătuit din indivizi izolaţi în care nici un criteriu moral nu pare să fi supravieţuit. Ei s-au obişnuit cu răul, au învăţat să trăiască în Infern, urîndu-se şi torturîndu-se reciproc şi nu îndrăznesc să creadă că poate exista un dincolo unde demnitatea fiinţei umane este o realitate. Comoditatea şi frica de schimbare sînt - în viziunea lui Daneliuc - condiţiile esenţiale pentru instaurarea unei dictaturi, ca şi exploatarea cu bună ştiinţă a slăbiciunii oamenilor şi a instinctelor lor primare.

*
Un roman tulburător de Cinghiz Aitmatov, Eşafodul, de cu totul altă factură decît O zi mai lungă decît veacul, dar la fel de puternic. Metaforă a pămîntului devenit spaţiu al supliciului pentru oameni şi animale deopotrivă, Eşafodul reia tema lui Ivan Karamazov - "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis". Pentru unele dintre personajele romanului, inexistenţa lui Dumnezeu nu e o ipoteză, ci o certitudine, pentru ele totul este permis - cruzimea, laşitatea, viciul, crima. Aitmatov, spre deosebire de Bulgakov, accentuează ideea responsabilităţii copleşitoare a lui Pilat din Pont - figură reprezentativă pentru condiţia umană - lipsit de rectitudine morală, prin neputinţa de a lua o decizie, prin refuzul de a se implica. Cea mai mare vină a omului este, în viziunea lui Aitmatov, refuzul de a-şi asuma responsabilitatea propriului destin, refugiul laş în credinţa că totul se hotărăşte în afara lui, că el nu poate decide nimic şi, în consecinţă, nu are nici o vină pentru faptele sale. Şeful căutătorilor de anaşa, cel care "îi conduce pe oameni pe uşa din dos, spre Dumnezeul cel himeric", este o întruchipare a diavolului (Grişan este şchiop, amănunt foarte semnificativ). El face apologia puterii absolute a banului şi a fericirii iluzorii pe care o pot aduce narcoticele. Cel care îl înfruntă este Avdeu Kallistratov, numit de Grişan, în bătaie de joc, "Mîntuitorul". Dat afară de la Seminarul teologic deoarece propaga ideea unui Dumnezeu modern, contemporan, Avdeu devine ziarist, mărturisindu-şi şi în acest fel, laic de data aceasta, credinţa sa în forţa Cuvîntului de a schimba înfăţişarea lumii. Dostoievski şi Bulgakov sînt reperele esenţiale pentru romanul lui Aitmatov. De la Dostoievski, din poemul lui Ivan Karamazov despre Marele Inchizitor, Aitmatov preia ideea că răul, Antichristul, sînt indispensabile doctrinei bisericii creştine, ca provocări permanente, a căror menire este confirmarea şi reconfirmarea prezenţei lui Dumnezeu în creaţia sa. Singurul lucru care îi lipseşte neîncetat omului este libertatea, iar refuzul lui Avdeu de a-i cere ajutorul lui Grişan este, într-un astfel de context, un adevărat triumf al forţei spiritului asupra forţelor întunericului. Avdeu retrăieşte, cu intensitate maximă, tristeţea lui Iisus din grădina Ghetsimani, cînd înţelege că, în pofida jertfei sale, omenirea este incapabilă să se schimbe. La rîndul lui, Avdeu are revelaţia zădărniciei oricărei jertfe. Disperarea lui este disperarea celui ce înţelege că nimic nu mai poate mîntui omenirea. În fapt, toată existenţa umană este o perpetuă Judecată de Apoi. Tot Avdeu este cel ce lansează ipoteza unui Dumnezeu ca "spirit al nemărginirii" şi al speranţei în mai bine. De oameni depinde cum arată şi cum acţionează Dumnezeu-Mîine: "de viaţa viitoare pe pămînt trebuie să se îngrijească oamenii noştri, căci fiecare dintre ei este o părticică a lui Dumnezeu-Mîine. Omul este singur creator şi judecător al tuturor zilelor noastre".

31 decembrie. Nu, categoric, Infernul nu sînt ceilalţi, ci tu însuţi, propriul tău suflet de care nu poţi nicicînd şi niciunde fugi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer