Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Primul meu vis legat de cărţi n-a fost să ajung scriitor, ci să lucrez la Editura Junimea


Lucian Dan Teodorovici, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

10.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Curriculum Vitae

Lucian Dan Teodorovici, despre care mărturisesc că-mi vine greu să scriu la persoana a III-a, s-a născut în 1975, într-un oraş bucovinean, Rădăuţi. Dar asta numai din pricina faptului că satul bunicilor, Dorneşti, nu deţinea o maternitate. Aşa se face că prima călătorie din viaţă a fost una de 7 kilometri, dinspre Rădăuţi spre Dorneşti. Totuşi, dacă ar fi invitat să-şi scrie impresiile din acea călătorie, ar fi posibil să întîmpine nişte dificultăţi şi ar trebui, poate, să recurgă la ficţiune.

Ca prozator, a "debutat" în clasa a şasea, cu un roman scris pe două caiete dictando. Se afla deja în Braşov, unde începuse de mai bine de-un an ciclul gimnazial, iar romanul, care prezenta aventurile extraordinare ale unui grup de copii în Delta Dunării, ajunsese să-i fie citit de public cam fără voia sa. Mai exact, publicul fusese format dintr-o singură persoană, un unchi, care găsise întîmplător caietele dictando. Scriitorul (minor din toate punctele de vedere) a experimentat atunci prima critică severă (ceea ce i-a permis, ulterior, să accepte cu o anume înţelegere alte critici): fără a se referi în vreun fel la subiect, publicul l-a urecheat pe autor pentru o serie de greşeli gramaticale. A fost momentul în care a priceput că un scriitor nu poate ajunge scriitor dacă nu lecturează şi aprofundează o carte esenţială: Gramatica Limbii Române pentru clasa a VII-a. Aşa încît, într-a şasea fiind, s-a dovedit oarecum avangardist şi a purces la studierea respectivei cărţi.

Au urmat alte cîteva romane "de sertar", printre care unul intitulat Luminile Armaghedonului. Deşi nu diferea prea mult de celelalte din perspectivă valorică, e important de amintit. Asta pentru că, după ce autorul a părăsit Braşovul (venind la Iaşi pentru o studenţie cuceritoare prin cu totul alte farmece decît cele strict legate de şcoală), romanul i-a prilejuit cooptarea într-un grup literar numit OuTopos, compus în special din studenţi la Litere şi Filosofie. Care, după ce l-au invitat la o şedinţă de cenaclu, au conchis că scrierea nu e prea reuşită, dar că scriitorul ar avea ceva potenţial. "Ceva potenţial"-ul cu pricina s-a concretizat într-un alt roman, intitulat Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi şi scris înainte de a împlini vîrsta de 21 de ani. Iar un pic mai tîrziu visul din adolescenţă avea să-i fie împlinit: acest obositor titlu a apărut, în 1999, pe o copertă, iar deasupra lui s-a situat, şi el cam lăbărţat, numele întreg al autorului.

Pentru că activitatea sa literară se rezumă, de-aici încolo, la alte cîteva titluri, anume: Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (2000), Circul nostru vă prezintă: (2002/2007), Atunci i-am ars două palme (2004), Celelalte poveşti de dragoste (2009) şi Matei Brunul (2011), propun să nu insistăm şi să ne întoarcem, în schimb, la momentul stabilirii autorului în Iaşi, întrucît la vremea cu pricina s-au produs nişte îndrăgostiri. Mai întîi, o îndrăgostire de amintitul oraş moldovenesc, care continuă şi-n prezent. Apoi, cîteva îndrăgostiri efemere, urmate de marea îndrăgostire de actuala sa soţie, Adela. Autorul consideră că tot pe-atunci s-a produs şi îndrăgostirea de litera A (mare), cu care începe numele soţiei sale, altfel nu şi-ar putea explica foarte uşor de ce ambii săi copii, Alin şi Alexandru (gemeni, născuţi în 1996), poartă aceste nume.

În prezent, Teodorovici trăieşte împreună cu familia într-o casă din Copoul ieşean, exact aceea în care a locuit, în anii '50, personajul literar Dumitru Bojin. Sigur însă că personajul literar Dumitru Bojin este unul fictiv, inventat chiar de scriitor şi plasat în recentul său roman intitulat Matei Brunul, aşa încît lucrurile se complică. Să convenim deci, pentru a pune un final uşor bombastic acestei autoprezentări, că autorul locuieşte deocamdată laolaltă cu unele dintre personajele sale, într-un spaţiu prin care ele au trecut sau mai trec încă.
(Lucian Dan Teodorovici)


(foto: Mircea Struţeanu)

Primul meu vis legat de cărţi n-a fost să ajung scriitor, ci să lucrez la Editura Junimea
Lucian Dan Teodorovici în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Un dinamovist, aşadar, braşovean pînă în 1994 şi ieşean, prin adopţie, de atunci încoace... Are o semnificaţie deosebită pentru tine faptul că, după copilăria şi adolescenţa petrecute într-un oraş, te-ai mutat într-unul ţinînd de o cu totul altă zonă (şi arie culturală)? Ţi-ai creat o mitologie, în copilărie, pe care apoi "transferul" a pus-o şi mai mult în evidenţă?
Ca să fac din nou o paralelă în interiorul aceleiaşi generaţii, ieşeanca Alina Radu a ajuns în capătul celălalt de ţară, la Timişoara; în timp ce braşoveanul Lucian Dan Teodorovici a devenit ieşean. Ce se pierde şi ce se cîştigă, din punctul de vedere al unui scriitor profesionist, prin acest tip de transfer?

Lucian Dan Teodorovici: Lucrurile sînt un pic şi mai complicate în ceea ce mă priveşte, dacă vorbim despre "transferurile" mele. Pentru că braşovean am fost o vreme tot prin adopţie, întrucît prima parte a copilăriei mi-am petrecut-o într-un sat din Bucovina, Dorneşti. În Iaşi am ajuns cumva întîmplător, căci iniţial îmi propusesem să dau admitere, la Litere, în Bucureşti sau, ca a doua variantă, în Cluj. Un anume concurs de împrejurări m-a făcut să pierd însă în ultimul moment acele posibilităţi luate în calcul - mai exact, înscrierile la Bucureşti şi Cluj s-au încheiat mai repede decît ştiam eu, aşa încît m-am trezit cu Iaşiul ca ultimă posibilitate. M-am urcat în tren şi, în felul ăsta, am ajuns pentru prima oară în acest oraş, în 1994. Dincolo de asta, ca să nu se înţeleagă greşit, cred şi-acum, din tot sufletul, că întîmplarea m-a dus către cea mai bună alegere: iubesc Iaşiul, mă simt ieşean, mi-a oferit foarte multe oraşul ăsta. Sigur, mă simt şi bucovinean, într-o mare măsură. Poate mai puţin braşovean, deşi am o groază de amintiri frumoase şi de-acolo. Vezi deci că lucrurile sînt complicate inclusiv sentimental, privind din perspectiva asta, a locurilor prin care mi-am petrecut o vreme.
Ţi-am spus însă toate astea ca să justific lipsa unei mitologii: cel puţin nu a Iaşiului dinspre Braşov. Nu luasem în calcul posibilitatea, deci nu avusesem cum să-mi creez mitologia. Îţi povestesc însă altceva, un lucru pe care n-am apucat să-l mai spun pînă acum. În copilăria mea bucovineană, dezvoltasem, pentru momentele de singurătate, un joc cu chibriturile. Nu le aprindeam, n-am avut niciodată fascinaţia flăcării, pe care chiar de curînd discutam cu cineva că mai toţi copiii ar fi avut-o, ar avea-o. Eu dădeam chipuri chibriturilor mele, iar beţele acelea, mînuite de mine, se apucau apoi să poarte războaie, să construiască societăţi ş.a.m.d. Era un fel de Age of Empires, înainte ca jocul să fie inventat. Uneori, luptele se purtau în munţi - iar munţi îmi erau vălătucii de plapumă. Alteori, intram şi prin junglă - iar jungla îmi era un covor de blană, întins în una dintre camerele casei bunicilor. În sfîrşit, pluteam cu personajele mele şi pe apă - iar apa era un covor albastru, persan, din aceeaşi casă. Pe apă aveam însă nevoie şi de vase, corăbii. Întrucît aveau coperte lucioase (şi deci alunecau mai uşor pe covorul-apă), am creat corăbiile cu pricina din două cărţi: Aventurile lui Habarnam, dacă nu mă înşel, şi o ediţie a Punguţei cu doi bani. Şi-aici apare o posibilă mitologie, în sensul celor despre care vorbeai. Pe lîngă titlu şi autor, pe coperta acelei ediţii a Punguţei cu doi bani scria: "Editura Junimea". Multă vreme n-am priceput ce însemna înscrisul cu pricina, la ce se referea. La un moment dat, mi-am întrebat mama, iar ea mi-a explicat oarecum pe înţelesul meu cum stă treaba cu o editură. Mi s-a părut, îmi amintesc bine asta, fascinant. Nu mă întrebasem nicicînd cum apar cărţile, iar ideea că nişte oameni, alţii decît autorul, lucrează pentru ele, le corectează, le pun în pagină m-a cucerit, deşi cred că n-aveam mai mult de opt-nouă ani. Şi am avut, o bună bucată de vreme, visul ăsta: să ajung să lucrez şi eu, "cînd voi fi mare", la Editura Junimea (e important, măcar de dragul amintirii mele, să spun aici şi cum pronunţam numele editurii: cu accent pe ultima silabă). Habar n-aveam pe-atunci că era din Iaşi, eram convins că ar trebui s-ajung la Bucureşti pentru asta. Primul meu vis legat de cărţi n-a fost deci să ajung scriitor, ci să lucrez la Editura Junimea. Aşa încît faptul că am ajuns să lucrez de mulţi ani la Polirom, chiar peste drum de Junimea, e un fel de vis împlinit, nu?
Altfel, revenind la sensul prim al întrebării tale şi, totodată, la calitatea mea de scriitor, în mod cert contează mult transferul dintr-o arie culturală în alta. Trebuie totuşi să recunosc că în Braşov n-am avut prea multe tangenţe cu atmosfera culturală a oraşului. Sau, e mai corect s-o spun aşa, cu cea literară. Pînă pe la 18 ani, scrisesem mult, dar exclusiv pentru mine, în caiete ce stăteau ascunse în biroul meu. Nici părinţii nu ştiau că am pasiunea asta, consideram că-i un lucru pur personal. O singură dată am îndrăznit, înainte de a veni la Iaşi, să ies din carapace, să arăt şi altcuiva ce am scris. Iar acel altcineva a fost Alex. Ştefănescu, evident că domnia sa nu are cum să-şi amintească asta, căruia i-am trimis două texte, două povestiri, la celebrul pe atunci Zig-Zag. Am primit, la cîteva săptămîni, un răspuns la "Poşta redacţiei" (îmi închipui acum că aşa se intitula rubrica, dar memoria mă poate înşela), în care îmi lăuda scriitura şi mă încuraja să continui. Am ascuns ziarul în biroul meu, dezamăgit şi ruşinat: mă aşteptasem să-mi publice povestirile, căci pe cele mai bune le selecta, iar ele apăreau în Zig-Zag. Aşa încît, indiferent cît de laudative şi încurajatoare, rîndurile dedicate mie mi s-au părut, în fapt, un eşec. S-au dovedit însă un succes măcar în familie, căci la ceva timp a găsit mama ziarul şi a fost tare mîndră. Cred, de fapt, că a fost momentul în care mi-a arătat cel mai clar cît de mult îmi preţuieşte pasiunea; ulterior, n-a avut timp să se bucure de eventuale alte succese literare ale mele, căci mama a murit pe cînd aveam 25 de ani, vîrstă pînă la care nu mă arătasem încă cine ştie ce priceput într-ale literaturii, deşi publicasem deja două cărţi, dar la edituri foarte mici.
Pornisem însă de la atmosfera literară braşoveană, pe care am mărturisit că n-o cunoşteam aproape deloc. Dimpotrivă, aş zice că acum mi-e mai familiară decît atunci. În Iaşi însă lucrurile au căpătat o cu totul altă "formă". Şi curajul meu şi-a găsit mai întîi sprijin în Cenaclul OuTopos, de la Facultatea de Litere, acolo unde se adunau, printre mulţi alţii, Florin Lăzărescu, Doris Mironescu, Bogdan Creţu, Şerban Axinte şi destui alţi oameni talentaţi. Deodată, m-am trezit integrat într-un spaţiu cultural real, căci cred şi-acum că era unul real, în ciuda tuturor naivităţilor noastre de-atunci. A venit ceva mai încolo şi sprijinul unui scriitor cu cărţi publicate, pe care-l preţuiam foarte mult şi îl preţuiesc în continuare: e vorba despre Şerban Alexandru, pseudonimul lui Mirel Cană. După care, prin intermediul aceluiaşi om, ne-am apropiat de deja renumitul Club 8, cunoscîndu-i astfel mai bine pe Dan Lungu, Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu, Horaţiu Decuble, Constantin Acosmei şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbesc de faptul că, după această apropiere între grupurile amintite, mulţi dintre noi ne-am regăsit în redacţia revistei Timpul, condusă de Liviu Antonesei. Se întîmplau, toate astea, în primii cinci ani de cînd ajunsesem la Iaşi, iar faptul că mulţi dintre aceşti oameni pe care i-am pomenit îmi apreciau scriitura m-a făcut să-mi pierd uneori capul, dar m-a şi ajutat foarte mult, căci un scriitor are mare nevoie, mai ales la început, să i se acorde încredere. De asta cred şi-acum că cenaclurile, grupurile literare nu pot fi înlocuite, sub nici o formă, de grupuri literare ce se manifestă pe Internet, căci comunicarea în felul ăsta e mult mai impersonală, mai rece. În fine, ca să rezum: n-am simţit transferul dintr-o arie culturală în alta, am plonjat, pur şi simplu, în această atmosferă ieşeană, care m-a cucerit imediat, m-a încîntat, m-a transformat, m-a făcut să conştientizez mai bine decît oricînd că nu-mi pot dori nimic altceva mai mult decît să devin scriitor.
Într-o încercare de concluzie, nu pot vorbi deci decît despre cîştiguri. Căci am ajuns în Iaşi fără nici o experienţă anterioară din punct de vedere literar (în afara lecturilor proprii şi a încercărilor repetate de a scrie cîte ceva, fără însă ca vreo reacţie din afară, cu excepţia amintitului "episod Zig-Zag", să contribuie la evoluţia mea), aşa încît tot ce-am descoperit aici s-a adăugat la felul în care priveam literatura, fără să pierd nimic. Pot doar să presupun acum, limitîndu-mă, fireşte, la percepţia proprie asupra perioadei braşovene, că, dacă aş fi rămas acolo, foarte probabil aş fi încercat acelaşi lucru, să devin scriitor. Dar cred totodată că aş fi fost un alt tip de scriitor. Probabil mult mai conservator sau, hai să-i spun aşa, mai puţin "curajos", deşi nu cred că aceasta ar fi o trăsătură definitorie pentru scriitura mea nici acum. Asta pentru că Braşovul nu mi-a dat, în general, senzaţia de libertate pe care mi-a oferit-o Iaşiul. E riscantă afirmaţia, căci se poate interpreta greşit. În viziunea mea însă, e vorba despre nişte calităţi, la nivelul societăţii, pe care le are Braşovul: poate un plus de civilizaţie (dar care se poate transforma şi într-o oarecare "răceală" din punctul de vedere al relaţiilor interumane), o mai mare seriozitate în abordarea oricărui proiect (dar care dă mai puţine şanse spiritului boem), un mai dezvoltat simţ practic (dar care, fireşte, "lucrează" în defavoarea idealismelor şi a ludicului). Deşi cred şi azi că cele menţionate sînt mai degrabă calităţi, Iaşiul mi-a oferit totuşi posibilitatea nu doar de a înţelege, dar şi de a simţi că cele puse de mine în paranteze nu sînt, la rîndu-le, neapărat defecte. Mi-a oferit adică şansa de a ieşi dintr-o închistare pe care am senzaţia că eram pe punctul de a mi-o asuma. Sigur, repet, e vorba doar de perspectiva mea. Scriitori braşoveni pe care-i preţuiesc, cum ar fi Simona Popescu sau Caius Dobrescu, m-ar contrazice hotărît - şi nu numai în discuţii (au şi făcut-o, de altfel), dar şi prin ceea ce au realizat în literatură. Dar poate că ei şi destui alţi scriitori buni, care încă locuiesc sau care au plecat în literatură din Braşov, au simţit cu totul altfel lucrurile. În ceea ce mă priveşte, cred însă că venirea în Iaşi m-a ajutat foarte mult, prin oamenii pe care i-am cunoscut aici sau chiar prin felul de a fi al celor de pe stradă. Cred deci că am avut şi am nevoie de Iaşi pentru a fi ceea ce sînt. Iar afirmaţia asta nu are absolut nimic mistic în ea, sper că s-a înţeles foarte bine.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer