Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Simplu, Daria. Jurnal neterminat


Daria Hornoiu

12.09.2012
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daria Hornoiu
Simplu, Daria
Editura Pandora M, 2012




*****

Fragment

"Daria, haide, haide aici la noi... te vrem aici! Vrem să te joci cu noi! - asta îmi spun ei, copiii morţii..."
(Daria Hornoiu)

Doamne, Dumnezeul meu, aşa cum am mai început şi acum câteva luni, dar nu am continuat, încep şi acum să îţi scriu scrisori, pentru că doar aşa reuşesc să pun stăpânire pe cuvintele din capul meu. Sunt neascultătoare ca nişte cai sălbatici, pe care, oricât aş încerca să îi învăţ să meargă în pas liniştit, domol, să curgă lin pe şoselele din mintea mea, ele, cuvintele, aleargă nebuneşte, fără să mă aştepte.

Mintea mea o ia la goană şi, de aceea, nu reuşesc mereu să îţi spun tot ce am de spus, să vorbesc cu tine, Doamne, aşa cum mi-ar plăcea. Mă conectez la Tine, aşa cum m-aş conecta la internet. Şi Te chem, Tată, în această încăpere, alături de mine. Îţi cer lumina şi protecţia, te rog, Doamne, ajută-mă să dobândesc înţelepciunea prin credinţă.

Ajută-mă, Doamne, să trăiesc umilinţa, să mă despart de orgoliul meu bolnav şi bolnăvicios, de cuvintele urâte care îmi pocesc sufletul atunci când le rostesc sau doar le gândesc. Smulge de la mine orice gând urât şi negativ, du-l departe şi lasă loc doar de lumină, pace şi dragoste.

Ajută-mă, Tată Ceresc, să cunosc pe deplin iubirea şi să îmi las inima să se deschidă şi să plutească, inima călătoare în universul Tău minunat. Lasă-mă, te rog, să descopăr sentimentele acestea plăcute, fiorii şi bucuria, să plece de la mine tristeţea şi amărăciunea. Protejează-mă, Tată, de spiritele rele care doresc nimicirea mea, a fiinţei mele, şi îndepărtarea mea de la lumina Ta sfântă. Nu le lăsa, Doamne, în preajma mea, a casei mele, a familiei mele sau a prietenilor mei. Du-le în pustiu şi în depărtare.

Mă rog Ţie pentru sănătatea mea... pe care vreau să o dobândesc, pe care vreau să o merit. De aceea, te rog îndrumă-mă pe drumul ales, să iau deciziile cele mai bune, cele care sunt în legătură cu Tine. Îmi doresc să trăiesc, să trăiesc cu adevărat şi să respir profund, să iubesc şi să mă las iubită. Dă-mi, Doamne, forţa să lupt cu boala, să fiu o dovadă pentru ceilalţi. Ajută-mi, te rog, corpul să primească cu drag plantele, medicamentele, apa şi mâncarea pe care Tu mi le trimiţi cu atâta dragoste.

Dă-mi, te implor, puterea de a mă controla, de a fi blândă, şi curajul de fi bună şi de a avea încredere în alţii. Ajută-mă, Doamne, să nu o mai necăjesc pe mama mea, care se sacrifică în fiecare secundă pentru mine. Nu vreau să mă mai cert cu ea şi să îi spun cuvinte urâte, pe care, poate, nici măcar nu le cred despre ea. Ajută-mă, Doamne, să fiu mai independentă, să îmi iau zborul din cuib, fără să cad. Ajută-mă să fac ceva util cu viaţa mea şi cu fiecare clipă pe care Tu mi-o trimiţi.

Rămâi alături de mine, Tată ceresc, şi învăluie-mă cu lumina Ta.
Amin.


Aceasta nu este o pagină de jurnal, este un spaţiu, un canal prin care îmi trimit cuvintele spre lume, apoi spre mine, le reformulez şi le retrimit spre lume. Nici nu ştiu ce vreau să scriu, uneori, nici nu ştiu ce mai simt sau dacă mai simt, ce sunt sau cine sunt. Sunt nehotărâtă, sunt confuză, mă simt necunoscătoare, prostuţă chiar, într-o lume care abundă în informaţii şi emoţii. Sunt rece, în lumea mea. Nu sunt nemuritoare, din contră.

Uneori încerc să îmi recapitulez viaţa. Să o aşez pe capitole. Câte capitole ar avea viaţa mea? Cum le-aş delimita? Pe ani, pe luni, în funcţie de anumite evenimente, în funcţie de aşa-numitele vârste psihologice, în funcţie de casele în care am locuit? Cum aş proceda?

Prima etapă, probabil, ar fi scurta perioadă de 11 luni în care am avut o familie completă, o mamă şi un tată. Fericiţi? Poate. Iubăreţi? Cu siguranţă. Şi între ei, şi cu mine.

Despre boală şi Despre cum am aflat de ea...

Nici nu ştiu cu adevărat când începe povestea mea. Nu ştiu când au început simptomele, "coşmarul", cum obişnuiam să îl numesc până acum câteva luni. Cert este că acum, la aproape şase ani după ce a izbucnit toată povestea asta, nu mă mai simt uitată de Dumnezeu, nu mai am impresia că mi s-a întâmplat ceva rău. Mă bucur că am avut o astfel de experienţă. Am învăţat să mă accept şi să lupt cu greutăţile vieţii. De ce să fug şi să pierd vremea întrebându-mă "de ce mie?". Până când puteam să fac asta? Am trecut de mult timp peste starea aia de şoc. Am ajuns chiar să îi mulţumesc vieţii, lui Dumnezeu, că mi-au dat ocazia să lupt, să devin mai puternică, să înţeleg ce înseamnă viaţa şi de ce este atât de preţioasă.

Aveam 13 ani. În vara aceea mi se întâmplaseră lucruri ciudăţele. În primul rând, leşinăm din senin sau vomităm, indiferent ce mâncam sau dacă mâncam. De asemenea, când ţi-era lumea mai dragă, îmi curgea sânge din nas. La mare, văzusem că abdomenul meu e mai balonat şi mama a dat verdictul de apendicită, cu gândul că o rezolvăm noi când ne întoarcem în Braşov. Dar, cum nu aveam alte simptome, nu ne-am grăbit să mergem la doctor, mai ales că eu întotdeauna am fost un copil cu personalitate, care nu a ştiut să se supună şi nici măcar nu a încercat. Însă lucrurile au devenit din ce în ce mai naşpa, şi leşinurile astea mă împiedicau să mă joc. Devenise înfricoşător. Într-o zi, prietenele mele de joacă au sunat-o pe mama la serviciu. Eram la ele acasă şi am leşinat. Mama a venit urgent şi m-a dus la Spitalul Militar din Braşov, pentru că acolo cunoştea mătuşa mea pe cineva. Asta a fost pe 2 octombrie 2002, dacă nu mă înşel, chiar într-o zi de miercuri. Au urmat multe zile de analize, şi pe 14 octombrie 2002 m-am operat. Cel care a scos tumora a fost renumitul doctor Pesamosca. Iar din noiembrie 2002 am început chimioterapia la IOB (Institutul Oncologic Bucureşti), sub îngrijirea medicului Dragomir. Au urmat cele mai urâte şase luni din viaţa mea. Totul se transformase. De la păpuşi şi hăinuţe croite pentru păpuşi, trăiam acum într-un univers al acelor şi al branulelor; de la miros de prăjituri, la miros de medicamente, de la desene animate, la a vedea zilnic copii chei şi condamnaţi, de la libertate şi veselie, la a fi închisă într-o celulă de spital... Pot spune că, spre deosebire de ceilalţi copii, eu chiar am fost "norocoasă": doar şase cure de chimio, câte o săptămână, o dată la trei săptămâni. Plus analize de sânge, bunicele în condiţiile date. Bine, ce-i drept, cu multă şpagă, pentru a obţine medicamentele necesare. Alţi copii vomitau non-stop, eu cred că am vomitat doar o dată. Aveau dureri mari, eu eram zbanghie. În spital, mi-am făcut prieteni care acum nu mai sunt printre noi, dar de care îmi amintesc atât de bine, încă îmi tresare inima când le rostesc numele... Şi chiar am fost îndrăgostită de un băiat din Craiova, care nu avea un picior. Ne făcuserăm mica noastră gaşcă de "canceroşi" puşi pe glume. Eram eu, ceva mai rockeriţă pe atunci, şi cu (prea) multă personalitate, era Lavi, o fată frumoasă ce pierduse un păr foarte lung, cu un cancer la ficat, băiatul cu un picior, Răzvi (cât de chipeş era, şi ce ochi blânzi), un băieţel cu glume cam îndrăzneţe în programul vârstei lui de doar 5 anişori (îl chema Prichi), mai era o fată, Elena, bolnavă de leucemie... şi Adrian... vai şi câţi alţii!! S-au dus, aşa tineri, morţii nu i-a păsat de vârsta lor. Poate de-asta m-am şi răzvrătit, după aceea, deşi terminasem tratamentul şi aveam analizele perfecte. Ei mureau pe capete, în timp ce analizele mele erau perfecte, aşa că am început să îmi fac destul de mult rău şi să fac exact lucrurile pe care nu aveam voie să le fac. Eu o numesc perioada de rebeliune. M-a ţinut până printr-a noua, când am aflat că a recidivat! Adică trebuia să o iau de la capăt. Operaţie, chimio, căderea părului... totul... şi m-am prefăcut doi ani faţă de colegii de liceu că sunt bine. S-a aflat că avusesem cancer abia la lansarea de carte, în 2006. Tudor ştia pentru că am vrut de la începutul relaţiei să ştie în ce se bagă. Şi încă 2-3 prietene şi mama. Bine, şi familia. În rest, nu am spus până atunci. Voiam să fiu doar Daria din Şaguna, nu tipa aia bolnavă de cancer...

Cum a evoluat de-a lungul timpului? Păi, a tot crescut burtica... eu am ţinut-o cât de cât în frâu cu dieta vegetariană şi tratamentele naturiste, dar se pare că s-a cam obişnuit cu ele... acum încerc două tratamente noi şi mă forţez să gândesc pozitiv. Era aşa natural înainte să fiu optimistă şi să zâmbesc... acum sunt ca o păpuşă mecanică, e foarte greu.

Cum au reacţionat ceilalţi?

Păi, mama, exact în 2002, când am aflat, parcă înnebunise. Tatăl meu a murit când eu aveam 11 luni, aşa că, practic, eu sunt tot ce are (nu s-a recăsătorit)... aşa că a fost disperată. În perioada aceea ne-a ajutat foarte multă lume, şi cu bani, şi moral... familia a încercat să se impună în privinţa chimioterapiei pentru că eu cu mama o luasem un pic razna, refuzam să credem că e necesară. Colegii din generală? Băieţii au reacţionat frumos, veneau, mă luau de acasă şi îmi duceau ghiozdanul, mă aduceau înapoi, ba chiar doi s-au îndrăgostit de mine (eu zic că de fapt li se părea, din cauza poveştii cu boala)... iar fetele, oroare... auzeam replici pe la spatele meu de genul: "eu ştiu pe cineva în clasa noastră care nu are păr şi poartă perucă" sau, odată, când m-am dus la profa de fizică să mă învoiesc că mi-era rău, a acceptat să îmi dea drumul acasă doar dacă îi arătam cum sunt eu cheală, fără perucă... un monstru de femeie! Dar au fost şi mulţi oameni minunaţi, cum ar fi proful de mate şi profa de română, cei care m-au convins să nu renunţ la şcoală şi să continui. Despre Tudor nu pot să zic ce reacţie a avut, că nu ne cunoşteam atunci, dar când i-am spus a fost foarte chill, nu a zis nici aoleu, şi nici vai, draga de tine... cred că i-am stârnit puţină admiraţie.

Perspectiva mea asupra morţii s-a schimbat

La început aveam senzaţia că moartea mă vrea, asemenea unui monstru. O vedeam legată de cuvinte de genul cruci, morminte, vampiri, sicriu, poate că era teribilismul vârstei. O vedeam ca pe ceva neapărat negativ şi morbid. Acum, cred că moartea reprezintă, de fapt, naşterea noastră într-o nouă dimensiune, mai deosebită. Cumva, eliberarea de acest trup şi apropierea noastră de divinitate. Nu am o perspectivă foarte bine conturată. Nu ştiu dacă există Rai sau Iad, şi nici nu ştiu dacă aş vrea. Mă gândesc la moarte... ca la o revedere cu Tatăl ceresc, închizi ochii fizici, dar îi deschizi pe cei ai spiritului, regăseşti esenţa divină... nu mi-e frică de moarte, dar aş vrea să o trăiesc cât mai târziu, pentru că simt că mai sunt multe lucruri de "gustat" aici, în lumea fizică... oricum, cu toţii o vom întâlni cândva, este ceva natural şi firesc.

Un om împlinit? Este în primul rând un om care poate zâmbi sincer, curat, un om care poate râde sănătos şi liber. Un om fericit, mulţumit cu el însuşi, un om care îşi cunoaşte calităţile şi defectele, care ştie să se controleze, dar care nu devine victima regulilor şi autocontrolului. Este un om echilibrat, care primeşte tot ce i se dă, şi bune, şi rele, reuşeşte să se adapteze şi să depăşească orice situaţie. Un om împlinit are, cu siguranţă, sufletul plin de iubire şi de bucurie, iar din viaţa lui nu lipsesc Dumnezeu şi dragostea. Partea materială e mai puţin importantă, dar, echilibrat fiind, şi conştient de potenţialul său, omul împlinit sigur are un adăpost, un job etc.

Ce consider eu că este esenţial în viaţă? Sănătatea este, normal, pe primul loc. Am realizat că, oricât de deştept şi de ambiţios ai fi, o boală te poate trânti imediat la pat şi te poate împiedica să îţi dezvolţi potenţialul. Acest lucru este cel mai important, să îţi menţii starea de sănătate şi să o respecţi, printr-o viaţă echilibrată: somn destul, hrană potrivită, să bei multă apă şi să faci mişcare. Mai este important să ai sufletul liber şi să iubească permanent, în fiecare clipă. Orice, un fluture, o floare, o mâncare, o carte, un bărbat. Dar, în fiecare clipă, sufletul să simtă căldura iubirii, cred că asta e hrana lui. Este esenţial să dăruieşti celor din jur măcar un zâmbet sau un salut. E foarte greu însă, trăim într-o epocă în care esenţial este să ai laptop, i-phone, nu ştiu ce căşti, nu ştiu ce aparat foto, totul înseamnă etichetă şi bani. E important să nu cădem în spirala asta a materialului, pentru că e periculoasă şi nu duce nicăieri, decât la pierirea umanului din noi. Da, e important să ai un job bine plătit, o casă, să nu ai grija facturilor, a mâncării, nu contest. Sunt elemente esenţiale supravieţuirii... însă pe primul loc ar trebui să fie legăturile dintre oameni, să încercăm să nu ne îndepărtăm unii de alţii prin tehnologie, să nu ne robotizăm singuri. E important să păstrăm viu umanul din noi.

Eu preţuiesc viaţa în general. Cu totul, cu bune şi cu rele. Din ce este bun, câştig zâmbete şi fericire, din ce este rău, câştig experienţă, şi simt cum cresc şi mă dezvolt ca fiinţă, simt cum mi se lărgeşte orizontul şi mi se deschide mintea. Îmi place viaţa pentru că am oameni minunaţi în jurul meu, pentru că există muzică şi culori, şi pentru că sunt binecuvântată cu simţuri care îmi permit să le experimentez. Îmi place să merg, să respir, să mănânc, să fac duş. Fiecare lucru mărunt pe care îl presupune viaţa. E mai greu să îmi placă să număr pastile şi să beau diverse băuturi ciudate pe post de tratamente, dar asta e preţul pe care trebuie să îl plătesc pentru culori şi sunete, pentru oamenii minunaţi. E vorba de echilibru, poate şi asta e frumuseţea vieţii. Ca să nu îţi ia niciodată fără să îţi dea înapoi, şi nu dă niciodată prea mult, fără să compenseze în altă perioadă. Este un dar minunat de la Dumnezeu pe care, din păcate, nu îl apreciem mereu, ni se pare că ni se cuvine.

De acum înainte vreau, în primul rând, să mă vindec. Complet. Să lupt cu toată forţa pe care o mai am, până la ultima picătură, şi să strig: "Am învins cancerul!" După ce reuşesc să fac asta, mi-ar plăcea să organizez o paradă în Braşov, poate chiar în ţară, eu cu toţi prietenii mei, ca să le amintim bolnavilor de cancer că se poate lupta, şi se poate învinge! Un fel de marş... Dar, acesta e un vis, poate prea măreţ... bineînţeles, să termin facultatea, să îmi iau licenţa şi, după aceea, cum mă poartă viaţa, o să ţin cont şi de ce vrea să facă Tudor mai departe. De exemplu, el ar vrea să se mute la Viena, dar voi vedea. Îmi doresc să am o familie, dar nu cred că vreau neapărat să nasc, am oroare din cauza celor întâmplate în ultimii trei ani...

Am ajuns într-un moment urât al vieţii mele, în care îmi este mai uşor să mă folosesc de reverie pentru a-mi închipui tristeţi şi moarte, decât pentru a-mi închipui vindecarea. Sufăr mai puţin când îmi imaginez cum mor decât atunci când îmi imaginez cum aş putea trăi. Decisiv este momentul în care te izbeşte din nou realitatea. E mai uşor să te întorci din morţi decât să te simţi mai mort pe zi ce trece, e mai simplu decât să te sustragi dintr-o fantezie, în care viaţa este frumoasă, într-o realitate aşa de strâmbă şi de urâtă.

Am început să scriu pentru că mă simt singură şi pentru că simt nevoia să aud, să văd cuvinte, să le simt forma şi înţelesul, să le culeg sau să le împrăştii pe o hârtie. Simt nevoia să văd litere aşezate în faţa ochilor sau să aud sunete care să îmi treacă pe lângă ureche. Orice, numai să scap de ecoul gândurilor mele şi de greutatea pe care o simt în suflet. Când văd foaia, trăiesc acelaşi sentiment ca atunci când mă privesc în oglindă. Deşi singură, văd o imagine a cuiva (a mea), văd altfel decât din unghiul meu monoton. Am o altă perspectivă. Văd din afara mea. E ca şi cum aş fi în afara mea şi m-aş privi pe mine. Desprindere. Libertate. La fel este şi cu hârtia şi cuvintele. O oglindă a sufletului. Sufletul meu are ocazia să se vadă pe sine. Şi mai alung astfel din singurătate. Nici nu ştiu când am ajuns să fiu aşa de singură, cum am ajuns să nu mai fiu dorită şi să nu mai doresc oameni în jurul meu. De fapt, nici măcar nu ştiu dacă îi vreau sau nu lângă mine. Mă simt singură, dar nu sunt convinsă că îmi doresc neapărat companie. Nu orice fel de companie, în orice caz.

Este atât de ciudat ceea ce mi se întâmplă, încât nu realizez de fapt ce este în neregulă cu mine, căci sigur ceea ce simt sau nu simt nu are de-a face cu normalitatea. Problema mea este că nu ştiu dacă simt sau nu, ştiu doar că sunt foarte departe de "mijloc", rătăcită, fie într-o parte a axei, fie în cealaltă, fie copleşită de trăiri, fie goală şi rece. Eu tind să cred că am împietrit şi că am murit pe dinăuntru. Îmi vine uneori să plâng, să mă zbat, în tot pieptul simt o zvâcnire care urcă spre gât, gata să iasă afară. Nu pot să o scot, rămâne blocată acolo, de parcă ar încerca să mă sufoce, să mă sugrume încetul cu încetul. Încerc să mă las ţinută în braţe sau atinsă pe obraz de fiinţele cele mai pure, dar căldura trupului lor mă sufocă, strâmtoarea braţelor lor mă încinge, mă înspăimântă. Iar inima mă îngrozeşte. Bate ca o nebună, o nebună sinucigaşă. Inima nu mă lasă să simt. Încerc să vorbesc, să ascult, dar fie obosesc, fie nu mă atinge niciun subiect de discuţie. Nimic. Nu îmi place nimic. Iar majoritatea oamenilor îmi par puerili, nu pricep de ce gândesc aşa cum gândesc. În sinea mea, mă enervez pe ei, pentru că nu le înţeleg comportamentul sau dorinţele. Nu mai ştiu să empatizez. Şi nu cred că mai am răbdare. Îmi vine doar să ţip, să zbier, să urlu, să fiu fulger şi trăsnet în acelaşi timp, să mă rup asemeni norilor în furtuni, în mii şi mii de picuri răcoroşi şi grei.

Ce sunt toate astea? Prea multe sentimente care nu reuşesc să iasă la suprafaţă sau e golul din interiorul meu...

Viaţa caută să mă atragă arătându-mi tot felul de dimineţi, cu tot felul de culori şi mirosuri, cu mii de nuanţe de verde şi de albastru, de portocaliu şi galben, nuanţe de gri uneori, agăţate de înaltul norilor, tot felul de nori, tot felul de voci şi de zgomote. Viaţa este ca o femeie uşoară care îşi schimbă pantofii şi rochiile dimineaţă de dimineaţă şi seară de seară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Dragă Daria,
    Ice, 27.11.2014, 14:16

    Îmi vine doar să ţip, să zbier, să urlu, să fiu fulger şi trăsnet în acelaşi timp, să mă rup asemeni norilor în furtuni, în mii şi mii de picuri răcoroşi şi grei...

  • Tristete
    Loredana Milu, 10.09.2013, 23:05

    Sunt extrem de bulversata, iar lacrimile curg siroaie... :(

Spacer Spacer