Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Crima perfectă (să ne rezolvăm literar!)


Bogdan Ghiu

30.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Sociu, Combinaţia, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012
 
Combinaţia scrisă de Dan Sociu este un roman, literatură epică, nu în primul rînd pentru că e realist şi are intrigă, personaje, mediu în care ne recunoaştem etc., ci pentru că reuşeşte să deplaseze (psihanalitic) o problematică, nişte obsesii ale prezentului, transformîndu-le în simbol manipulabil şi, astfel, în alibi.
 
Ca întotdeauna în cazul "combinaţiilor" literare reuşite (sau măcar curajoase), cum este şi aceasta, ele vorbesc - sau, de fapt, arată, "monstrează", "dezvăluie", "dau în fapt": performează - literatura însăşi, atingînd, nu în exterior, din afară, în mod adăugat, ci imanent, infra, nivelul meta-literar.
 
Personajul-narator al acestui roman vrea să se scoată prin "scris". Şi atunci provoacă, înscenează, zen, din chiar planul ei de imanenţă (de unde realismul imediat, de gradul întîi), realitatea ca pe un scenariu de film, incitînd-o şi lăsînd-o să-şi dezvolte şi să-şi consume, imaginar (dar realitatea este întotdeauna imaginată), tendinţele distructive, care numai astfel devin explicite, vizibile: funcţie de avertizare. Ironic la nivelul realismului imediat, autorul atinge cinismul operaţional inevitabil la acest nivel al dresorului de realitate.
 
Pe de altă parte, morala, revelaţia intrinsec literară a acestui acte manqué reuşit (care este întotdeauna literatura) e că literatura însăşi, în contingenţa ei, este un act literar care trebuie să rămînă ratat, nereuşit. Literar vieţuieşte omul istoria!
 
Dan Sociu preia nişte obsesii criminale care plutesc prin aerul epocii şi le "rezolvă" literar, realizînd o crimă perfectă (care este însăşi literatura).

 
Crima perfectă nu e realizabilă (şi de dorit) decît în efigie. Dar cîtă lume mai citeşte (dacă a citit vreodată) literatură ca să-şi dea seama, ambivalent, de caracterul literar-fantasmatic al realităţii, deci de caracterul deja non-mimetic realist al literaturii, singura cale de acces, numai prin deplasare-deviere simbolică însă, de apropriere, de subiectivare a istoriei? Cine dintre noi nu confundă, pe cît de tragic, pe atît de constant, aceste planuri?
 
Tocmai pe diferenţa ca o lamă de cuţit dintre aceste planuri se joacă literatura, şi romanul lui Sociu. Riscul, pericolul, expunerea ei.
 
Un semn al necesităţii deplasării este, de exemplu, postdatarea, faptul că prezentul e împins, fin, nu grosolan, ci profetic, din nou ca avertisment moral-politic, conform percepţiei acelerate pe care noi o avem despre propriul prezent, peste doi ani, în 2014. Şi tocmai "deplasarea" este, din punct de vedere literar, "schema", "combinaţia".
 
Proza românească dinainte de \'90 era acuzată de esopism, de parabolizare, de ocolirea "literară" a adevărului, de literaturizare. Dar nu asta face, aici, şi Sociu? În ciuda realismului imediat, literatura se joacă, din fericire, tocmai la nivelul deplasării fantasmatic-cinice, deci al jocului literar cu focul epocii: romanul ca înscenare a crimei perfecte, sau cum să-i împingi pe oameni, dar doar deplasat-literar, să se rezolve violent între ei, ceea ce, măcar legal, nu pot face în realitatea imediată, pe care îşi pot permite cel mult s-o viseze. Romanul ca politică imaginară.
 
De la vechea parabolă, azi sîntem împinşi, iată, în pragul psihodramei, al simulării-provocare de realitate în sînul realităţii. Aşa "operează" literatura.
 
Şi încă un lucru: finalul. Aparent happy-end, aparent idilic. Imaginînd (infra-literar), provocînd şi înscenînd o crimă, personajul-narator îşi materializează alte cîteva fantasme, aceea de a trăi alături de iubită la Berlin. Pare o idilă, e enervant, pentru că pare fals, atunci cînd cînd personajul, vag răufăcător - măcar moral -, se scoate şi nu crapă, pedepsit faustic de forţele pe care le-a dezlănţuit, crezînd, fatal, că le poate domina.  
 
Dar asta e deja un clişeu de film. Deci aşa e poate mai verosimil, mai realist. Realist e de fapt că nu există mari rupturi, nici în bine, nici în rău, că viaţa se consumă şi continuă la niveluri diminuate, de rahat, şi că tocmai supravieţuirea e Viaţa, valoarea individualistă supremă. Într-o civilizaţie a pericolului, viaţa măruntă, din care psihologizarea şi moralizarea excesive trebuie eliminate, dat fiind că sînt resimţite ca politizare a vieţii intime, trebuie să triumfe diminuîndu-se, bagatelizîndu-se, ascunzîndu-se strategic. Mai bine, poate, o supravieţuire măruntă decît o moarte spectaculos-revelatorie, adică clişeu.
 
Combinaţia este un roman de "scandal" şi chiar de "proces". Literatură stăpînit, măiestrit "incorectă", al cărei mic joc cu focul (o pălălaie, acolo, "bagatelă pentru un masacru") trebuie gustat dincolo de comicul imediat, intens auditiv, caragialian adică, al surprinderii şi redării narcisice a micii epoci în toate iluziile şi poncifele ei vitale.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer