Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lupul e mai de nişă


Dan Pleşa, un interviu cu George Roşu

30.11.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Pleşa: De ce până acum n-ai mai avut nicio expoziţie?
George Roşu: Nu am avut în Bucureşti. Adică am avut şi la Bucureşti, expoziţii de grup. La Vatra Collective. Cranium s-a numit. În Braşov am avut chiar multe.

D.P.: Eşti cumva doar un artist de provincie?
G.R.: Sunt artist? Atunci sunt artist de provincia Londrei. Încerc sa expun în cât mai multe locuri. În galerii ajung mai greu. Mă enervează clişeul de "galerie". Poţi expune oriunde. "Cum" şi "Ce" e mai interesant.

D.P.: Fără a fi o invitaţie la autodenunţ (rămâne între noi), ai practicat graffiti?
G.R.: Nu. Graffiti nu am făcut. Lipeam stickere cu mesaje "profunde" în tinereţe. Nici stickere nu pot să le spun, erau etichete fosforescente. Aveam unul: "Întuneric. soarele a plecat la muncă în Spania". Şi din alea sociale: "Cine măsoară cât mai poţi să înghiţi?"

D.P.: Le semnai?
G.R.: Nu. Nu mă hotăram cum. Nu ştia nimeni. Nici nu am făcut asta foarte mult.

D.P.: Şi nu ţi s-a întâmplat să treci pe lângă ele cu cineva şi să le aprecieze de faţă cu tine neştiind că tu...
G.R.: Am păţit exact pe dos. Am trecut când cineva le dădea jos şi le punea în făraş şi mi se părea amuzant. Primul succes. Apoi m-am făcut fotograf, pozam chestii găsite pe jos, aveam o serie de covrigei, hârtiuţe, pereţi care aveau crăpături şi semănau cu animăluţe, pe mine în oglindă, din astea, ca orice fotograf. Vreo câţiva ani doar am fost fotograf. Făceam asta pe film. Era prea multă tehnică.

D.P.: Fotografia era un mijloc de exprimare sau o tehnică de observaţie?
G.R.: Era ceva din ambele. Cred că era mai mult un soi de căutare, îmi căutam ceva de făcut. Dar a fost mereu pe locul doi după desen.

D.P.: La ce vârstă ţi-a fost apreciat primul desen?
G.R.: Târziu. Anul trecut, în 2011, cred. În clasa VIII-a eram cel care desenează din clasă. Nu-mi aducea niciun fel de avantaje asta, nici nu-mi trecea prin cap, atunci. Mi-a adus corigenţa la mate. Matematica a fost cea mai nefolositoare materie pentru mine. Desenam în ore pentru că mă plictiseam şi în pauze pentru că îmi plăcea. Ideea e că nu învăţam.

D.P.: Şi nu ai avut probleme cu părinţii?
G.R.: Ei aveau probleme cu mine. Cele obişnuite, drept urmare nu am ajuns inginer. Voiau şi ei, ca toţi părinţii, premii şi carieră. Dar au priceput repede că nu au de la cine. Să menţionez aici că desenele mele de atunci erau hidoase. Nu că azi ar fi frumuseţi. Însă atunci erau horror, oameni cu capete tăiate, care ţipau, un fel de Iron Maiden amestecat cu Disney. Nu erau pentru părinţi, deci nu le plăceau. Maică-mea, în schimb, a râs fain de tot când a găsit un desen cu Greuceanu, făcut la meditaţii la română. Ăla cred că i-a plăcut, era Greuceanu. Cu soarele şi luna şi ochelari de soare şi şlapi. Ca în poveste..

D.P.: Nu ştiu ce ediţie aveai tu...
G.R.: A mea!

D.P.: Primii admiratori care au fost?
G.R.: Tot colegii de şcoală, cred. Pe vremea aceea desenam un fel de chagallism.

D.P.: Când au intrat vorbele în desenele tale?
G.R.: Nici nu am observat, cred că erau pe acolo. Dar uneori erau trecute ca titlu. Nu ştiu când au cucerit teren.

D.P.: Dacă ar fi, prin absurd, să renunţi la ceva, la ce ai renunţa: la vorbe sau la obiectele desenate?
G.R.: La vorbe. Şi la absurd. Oricum e ciudat sa îi zici desen unei planşe cu text. Dar eu aşa le zic. Absurdul are succes dar e prea mult uneori. La fel ca şi sarcasmul.

D.P.: La pisici ai renunţa?
G.R.: Poate o să iau o pauză de la pisici desenate. Am lupii în mânecă. Deşi cu pisicile mergi la sigur, şi cu bufniţele. Animale de trend. Lupul e mai de nişă.

D.P.: La ce vârstă ai început să fii mai gingaş în teme?
G.R.: Pe la 20 de ani. După armată. Atunci am început să fac desene mai poetice cumva. Erau serioase totuşi. Bine, şi acum sunt serioase. Sunt serioase şi bipolare. Nu ştiu care a fost cauza. Poate vârsta şi oboseala. Poate dacă aş fi avut bani de filme foto... Am avut şi profesori şi modele, şi noroc să am voie la cărţi cu poze, câţiva ani mi-a luat să cercetez mediateca, internetul nu era la îndemână. Dar cărţile cu poze, aşa alb-negru şi vechi, mi-au prins tare bine. Apoi am reluat cărţile din copilărie, doar ca să îmi dau seama că şi alea îmi prinseseră tare bine. Şi am amestecat toate astea cu Cioran, Bukowski şi Tom Waits.

D.P.: Numai inconfortabili. Îţi place să fii inconfortabil?
G.R.: Îmi place ce iese de cele mai multe ori. Dar e loc pentru de toate: şi umor, şi filosofie, şi poezie.

D.P.: Cum eşti în viaţa cotidiană? Ce-ţi place să faci când nu desenezi?
G.R.: Îmi place să mă uit. La oameni mai ales, să le ghicesc meseria, hobbyurile, personalitatea... să mă joc deci.

D.P.: Unde ai publicat desene?
G.R.: Am publicat aşa: LiterNet, în Tataia, sub 25, diverse site-uri de desene (sunt mai multe, multe, multe), pe thinkoutsidethebox, în Love Issue. Am o revistă pe care o ţineam singur. Am făcut asta doi ani, apoi am găsit un superdesigner, Alex Solomon, care s-a oferit să îi dea altă faţă, şi s-a dezvoltat într-un studio de producţie în care ne facem de cap, producem filme, evenimente, design. Nu aveam mulţi cititori, 3.000 cred că a fost maxim. Dar nici nu era foarte mult de citit.

D.P.: Şi aţi făcut bani cu ea?
G.R.: Nu. Dar încă nu e târziu. Am încercat să nu ne mânjim. Dar cum ziceam, încă nu e târziu. Totuşi am făcut tot felul de idioţenii. De la bannere pentru chioşcuri, până la bloguri de partid. Şi să nu uit: sigle pentru societăţi secrete.

D.P.: Atât de secrete încât ar trebui să mă omori dacă îmi spui care?
G.R.: Atât de penibile încât ar trebui să mă sinucid dacă ţi-aş spune pentru cine am lucrat. Cea mai faină treaba cu Afield-ul este că am vorbit cu fiica lui Tom Waits, care e artistă. Avea un vernisaj în New York şi i-am cerut voie să publicăm şi noi câte ceva. A fost foarte de treabă, desigur.

D.P.: Poţi să pui o pilă să vină în România tatăl ei, să dea concert?
G.R.: Îi scriu.

D.P.: E o promisiune care îţi va aduce multă recunoştinţă.
G.R.: Îi scriu de ziua lui. E acum în decembrie, deşi el nu m-a sunat.

D.P.: Fotografie, desene, puţină poezie, film, te-ai gândit să încerci să pictezi în ulei?
G.R.: Am făcut asta, înainte de fotografie, făceam pictură. Şi cercei din lut am făcut.

D.P.: Scuze, e ceva ce n-ai făcut?
G.R.: Sport. Nu mi-a plăcut niciodată. Fotbalul mi se părea o pierdere de vreme. Baschetul era drăguţ dar nu nimeream la coş. Nici dans. De fapt treburi din astea de societate nu prea am făcut.

D.P.: Dacă Grigorescu ar trăi astăzi, ce crezi că ar picta? Pisici?
G.R.: Unicorni probabil. Şi ar fi suprarealist. Că aşa e trendul.

D.P.: Bosch?
G.R.: Bosch ar face comics şi film.

D.P.: Tiţian?
G.R.: Ca toţi renascentiştii, ar face design. Ai vrea să ai un design de logo de Rafael?

D.P.: Şi Da Vinci?
G.R.: La el e mai complicat. Cred că ar fi un fel de Lagerfeld, sau fotograf de modă, dacă nu, social designer. Juan Miro ar reface semnele rutiere. Dar poate fac eu asta înaintea lui.

D.P.: Dar tu, dacă ai fi trăit în Renaştere, ce ai fi pictat: sfinţi săgetaţi, madone cu prunc sau răstigniri?
G.R.: Cred că era destul de plictisitoare Renaşterea, toată ziua sfinţi despuiaţi şi cruci. Probabil că m-ar fi ars pe rug pentru pictură sau pentru scris pe pereţi.

D.P.: Pe facebook lumea e mai dezinhibată. Te-a luat cineva peste picior că te dai mare cu desenele tale?
G.R.: Am fost certat pentru vreo două din ele. Dar pe privat. Erau unele unde ziceam ceva de secte şi de spălari pe creier. Dar nu le-am şters. Şi nici scuze nu mi-am cerut.

D.P.: Ai subiecte pe care să le ocoleşti din raţiuni de delicateţe?
G.R.: Dacă ziceam că e loc pentru umor, filosofie şi poezie nu înseamnă că las loc pentru religie, vindecări prin energie şi meditaţii în masă. Nu mă abţin decât rar, şi atunci pentru că mi se pare că nu merită efortul să latru la pereţi.

D.P.: De ce ai pus numele tău în titlul unei expoziţii? Încerci să impresionezi pe cineva?
G.R.: Da, am pus pariu că George Roşu o să ajungă brand.

D.P.: Nu e corect, o să-l câştigi. Ai plecat cu avans nepermis de mare. Laudă-ţi expoziţia, de ce e bine să n-o rateze publicul?
G.R.: E bine să vezi orice din încă un unghi. Dar cel mai bine e să vezi orice-ul din interior. Cu excepţia închisorii.

Prima expoziţie a lui George Roşu la Bucureşti e găzduită de aiurart. Detalii aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer