Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Doi arhitecţi importanţi de (re)cunoscut


Augustin Ioan

04.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Casele arhitectei Henriette Delavrancea-Gibory - din Bucureşti şi, mai ales, de la Balcik - sunt şi astăzi repere ale unei arhitecturi de vilă boierească, sau, oricum, upper-middle class, inspirate din cea rurală, dar şi din aerul Mediteranei. Efortul deopotrivă etnicizant, dar şi local, într-un mod pe care astăzi l-am putea numi regionalist-critic, pare foarte proaspăt în lucrările din ce în ce mai apreciate şi mai vizibile ale dnei Henriette Delavrancea-Gibory, vedeta unui efort recuperator şi a câtorva expoziţii în ultimii ani, mai ales de când putem vizita Balcik-ul şi scrie despre casele dumneaei de acolo, despre care cu greutate s-ar putea spune că sunt (doar) neoromâneşti.

Doamna Delavrancea, cum cu veneraţie era invocată de către emuli precum arh. Anghel Marcu, a fost o devotată căutătoare, păstrătoare şi promotoare de arhitectură tradiţională rurală, în special din zona de sud a ţării importanţa operei doamnei Delavrancea este în creştere astăzi, pentru că este văzută ca o variantă modestă, decentă şi mai deloc ideologizată de propunere a unei arhitecturi cu spirit local mai degrabă decât naţional.

După război, a părăsit, din felurite motive (printre care, fireşte, dispariţia clientelei private şi a comenzilor acesteia, precum şi comunizarea proiectării de arhitectură), acest filon fragil. Eforturile d-sale au fost mai degrabă îndreptate către cartografierea elementelor remanente de specific regional şi local, întocmind cataloage de asemenea principii şi exemple, care au revenit cumva în actualitate după 1968, cu resurgenţa unui filon naţionalist al regimului comunist. Puţini i-au urmat Doamnei pe linia acestui fir al Ariadnei , arhitectura cu specific naţional fiind, ca şi ideologia care a purtat-o pe val, o formă nătângă de a discuta chestiunea identităţii. Când o vom descoperi din nou pe Doamna Delavrancea, aceea din perioada interbelică, vom putea relega firul de acolo de unde el s-a rupt

Un alt personaj emergent al epocii, care a suferit de o penumbră insistentă până după 1990 din pricina opţiunilor sale greşite din epocă, este arh. Ion Boceanu. În 1982, Grigore Ionescu îl onora insistent la paginile 388-389 din masiva sa istorie a întregii arhitecturi din România cu patru vile interbelice. Le putem numi rustice, dar este un rustic arhaic, pre-român, dacă există ceva român ca atare în arhitectură. Extrem de simple, esenţializate, cele patru vile ale tânărului, pe atunci, arhitect Boceanu, sugerau, deopotrivă cu lucrările doamnei Delavrancea, că este posibilă o altfel de explorare, trans-etnică, a temei (stră)vechimii. Din nefericire, războiul şi politica de după el, catastrofală, au curmat aceste experimente, cum le-au curmat şi pe acelea cu arhitectura religioasă. Dar şi complexul Caraiman de la Bucegi, făcut la circa treizeci de ani după aceste vile şi atribuit aceluiaşi arhitect Boceanu, este o lucrare de stimă, unde referinţa la vernacular este discretă şi modernizată. Recuperarea, astăzi, a unor asemenea arhitecţi, ca şi pe aceea a lui Kos Karoli, de pildă, de la Sf. Gheorghe, ar trebui să ne dea o imagine mai exactă a eforturilor interbelice de dialog arhitectural deopotrivă cu contemporaneitatea cea mai strictă, dar şi cu temele recurente ale discursului identitar al locului, de care, de bună seamă, nu se putea scăpa (şi nu se poate, încă şi încă, scăpa).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer