Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întrebarea neformulată


Norman Manea, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

29.11.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Danilo De Marco)

Întrebarea neformulată
Norman Manea în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Norman Manea, am ajuns la finalul acestui dialog, pentru care vă mulţumesc. În pofida distanţei, a diferenţelor de fus orar, a agendei încărcate pe care o aveţi, aţi răspuns cu o promptitudine dezarmantă fiecărei runde de întrebări şi v-aţi încadrat în formatul dat al acestor dialoguri făcute pro bono. Vă mulţumesc, aşadar, şi în numele cititorilor noştri, fie ei de o parte sau de alta a Oceanului.
Aţi acordat, de cînd aţi plecat din Republica Socialistă România, multe interviuri şi aţi făcut o serie de dialoguri substanţiale: cu această disponibilitate dialogală a dvs. am şi început discuţia noastră purtată timp de o lună.
E posibil ca, în toate aceste interviuri, să fi aşteptat o întrebare la care aţi fi vrut mult să răspundeţi; şi ea să nu fi venit. Care este, stimate domnule Norman Manea, întrebarea aceea? Vă rog să daţi un răspuns la ceea ce nu v-a întrebat nimeni, deşi aţi fi vrut-o.
Vă mulţumesc, încă o dată, pentru extraordinara dvs. receptivitate.

Norman Manea: Este adevărat, de cînd am naufragiat în "Lumea liberă" dialogurile publice s-au înmulţit. Cel puţin în prima perioadă. Pentru că am ajuns peste ocean şi peste ţări şi mări chiar în vremea marilor schimbări în Europa de Est, care trezeau un firesc interes sporit, şi pentru că eu însumi eram dornic să-mi "descarc sufletul", prea încărcat de prelungita tăcere obligată şi de "fericirea obligatorie" pe care o suportasem prea multă vreme. Nici nu fusesem, de altfel, solicitat prea des în România la asemenea dialoguri şi cînd "rupeam tăcerea" o rupeam de-a binelea. Interviul cu Gheorghe Grigurcu - deşi publicat într-o revistă de provincie cu tiraj minim - a devenit, cum ştiţi, prilej de mare dandana socialistă, iar cel cu Mihai Sin mi-a fost scos de cenzură din volumul Pe contur... Recitite azi, ele pot provoca stupefacţie doar prin banalitatea lor, prin "firescul ca excepţie" şi ca agent provocator.
Cel care fusese declarat în Patrie "extra-teritorial", "cosmopolit", alogen teleghidat de "dincolo de Canalul Mînecii" şi alintat prin alte drăgălăşenii de acelaşi soi, devenise pînă la urmă, iată, chiar extrateritorial şi cosmopolit şi locuind în fosta colonie a coroanei britanice. Solitudinea sa îşi schimbase aparent caracterul şi amploarea prin statutul de des-ţărat, pribeag, străin, exilat, expulzat, ex-comunicat. Întîlnirea cu o voce care să pară sau chiar să fie interesată de destinul şi gîndirea necunoscutului rătăcit printre necunoscuţi era un bun prilej de a re-gîndi experienţele vechi şi noi, de viaţă şi de scris.
Anii au trecut greu şi totuşi neverosimil de repede, senectutea a venit cu o mai resemnată însingurare, ca un fel de ultim armistiţiu cu mine însumi, terapeutic pentru existenţa cotidiană şi păgubitor, probabil, pentru scris. Abordarea strict "farmaceutică" a alienării şi anxietăţilor, aşa cum se practică aici şi tot mai frecvent în alte părţi, corespunde nu doar abilităţilor americane de simplificare şi eficienţă, ci şi timpului nostru, orientat spre soluţii pragmatice imediate. E bine, e rău, nu mai ştiu, dar este cum este: prezentul pe care nu-l putem evita.
Nu pot numi o întrebare sau mai multe pe care să le fi aşteptat de la interlocutorii care m-au tot întrebat în decursul anilor despre viaţa mea şi a lumii în care am trăit, despre cărţile mele - publicate, citite sau doar visate. Mi-aş putea aminti, probabil, unele, strict conjuncturale, care mi-ar fi dat posibilitatea să mă exprim asupra unor teme acute ale momentului, cu directă sau indirectă conecţie la biografia sau scrisul meu, dar poate că tocmai acestea sînt mai puţin importante, de vreme ce rămîn strict circumstanţiale şi efemere.
Am putea, însă, imagina acum mai multe întrebări neformulate, excentrice şi incitante, dacă nu şi scandaloase. Doar trăim într-o epocă în care, cum am mai spus, nimic nu pare audibil dacă nu este scandalos şi nimic nu mai e destul de scandalos pentru a fi memorabil... Dar ce ar mai putea fi destul de scandalos în circul planetar sau în circul dîmboviţean? Să ne limităm, mai modest, la o mai modestă imaginaţie.
De pildă: oare fericirea se dovedeşte o pacificare ambiguă, un echilibru mai curînd apatic al potenţialităţilor anesteziate? în ce măsură te-au silit experienţele opresiunii de toate felurile să acorzi o exagerată însemnătate realităţii înconjurătoare, previzibil mediocră, meschină? care au fost momentele sau răgazul de bucurie în lagărul transnistrian, apoi sub dictatura comunistă sau în şocurile exilului? în ce măsură cărţile publicate te-au depărtat de un iniţial proiect mental, fabulos şi ideal, de aspiraţiile inefabile ale eului care îşi caută o expresie unică şi majoră? ştiind că ai fost sceptic faţă de căsătorie, cum priveşti azi căsătoria benefică pe care ai menţinut-o de peste 40 ani? este oare adevărat că talentul învinge, pînă la urmă? care ar fi să fie gîndul ultim despre traiectoria ta terestră? poţi identifica cea mai fastă şi nefastă zi americană din biografie?
Sînt, toate acestea, întrebări ipotetice la care nu m-aş grăbi să răspund şi aş prefera să nu mă refer nici la prea multele întrebări pe care le pune vîrsta mea neverosimilă de azi.
M-aş referi, mai curînd, la întrebarea neformulată dar implicită în preambulul acestei faze finale a dialogului nostru.
Anume, chiar despre dialog, ca esenţială comunicare şi realitate umană.
Sînt un solitar avid de comunicare - ca prietenie, lectură, iubire, artă -, cred că şi religia şi ideologiile politice, cu proiectele lor de fericire colectivă, pînă la urmă chiar şi ştiinţa, pornesc dintr-un impuls dialogic cu lumea.
Dialogul între oameni a suferit drastice transformări datorită evoluţiei tehnicii, prin apariţia poştei, telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii, computerului şi, recent, a multiplelor jucării de buzunar care permit contactul instantaneu cu lumea întreagă. Ce înseamnă desfiinţarea practică a comunicării epistolare, în folosul uneia rapide şi laconice şi, inevitabil, reductive, nu putem încă evalua, dar este vorba, sînt convins, de schimbări care afectează profund personalitatea umană şi societatea umană.
Chiar şi sub formele noi, accelerate şi simplificate, dialogul rămîne esenţial; lipsa acestuia conţine grave prejudicii şi primejdii. Cum s-a dovedit, îndemnul "iubeşte pe aproapele tău" s-a dovedit iluzoriu. Dar dacă l-am modifica în "dialoghează cu aproapele şi departele tău?" Este greu de imaginat convieţuirea în familie şi în societate, într-o ţară şi în lume în lipsa dialogului sau prin degradarea sa ireversibilă în agresivitate, obtuzitate, suficienţă, narcisism, fanatism, idolatrizarea sinelui?
Important este, desigur, şi dialogul cu noi înşine, cu aproapele şi departele din noi înşine, nu un monolog, ci o confrunatre a contradicţiilor pe care le purtăm în multele eu-ri care ne alcătuiesc.


În clasicizata sa carte EU ŞI TU, Martin Buber, un mare erudit, poliglot înţelept şi iluminat, repune chestiunea în termenii ei filozofici esenţiali. Buber a fost nu doar traducătorul Bibliei în germană, ci o prezenţă spirituală de largă cultură şi generozitate, deschis tuturor solicitărilor intelectului, ori de unde ar veni. Herman Hesse l-a propus pentru Premiul Nobel şi nu este o simplă întîmplare alăturarea acestor două ilustre personalităţi.
El afirmă: "I request a You to become; becoming I, I say You. All actual life is encounter" şi susţine că spiritul se află constant între Eu şi Tu, că pînă şi adresarea Eternului s-a operat sub diferite denumiri ale persoanei a doua, că Dumnezeu este, de fapt, "the wholly other".
"Conceptul de persoană", scrie Buber în postfaţa la ediţia americană din 1957 a cărţii sale, "este, desigur, cu totul incapabil să descrie natura Domnului: dar este permis şi necesar de spus că Dumnezeu este şi o persoană.".
În tradiţia iudaică a relaţiei directe, fără intermediari, cu Divinitatea, în menţinerea unui dialog "umanizat", adică critic şi exigent, adesea polemic, ferit de falsa obedienţă, Buber promovează o sacralizare a secularului şi o umanizare a sacrului cu reverberaţii profunde. El aminteşte de un Dumnezeu unic, dar scutit de concreteţea imaginii sau de un nume pronunţabil - ambele ar putea provoca idolatrie. Buber descifrează pentru lector tetragrama lui Yahve, cuvîntul interzis, ca semnificînd că "EL este prezent". Adică, el este acolo, dar, de fapt, este aici, ca "the wholly other" şi "wholly same", deci "the wholy present".
Sîntem îndreptăţiţi de întreaga istorie şi de întreaga ei bibliografie, ar zice agnosticul din mine, să nu uităm importanţa dialogului cu Celălalt, din cer sau de pe pămînt sau de oriunde, sacru sau profan, semenul nostru sau neasemeni nouă.
Dialogul nostru este, prin urmare, şi el, o mică parte din marele DIALOG, de care exilul nostru pămîntesc nu se poate dispensa, fără a plonja în bezna mută şi surdă a catastrofei. Aşa l-am şi privit, cum am făcut anterior în ocazii similare.
Amintesc noţiunea de exil pămîntesc nu ca o referire biblică, ci ca o scrutare a realităţii noastre globale şi individuale; exilul este şi el dependent de dialog, atît în Patria care te amuţeşte, potenţînd frustrările şi înstrăinarea, cît şi în depărtările de aiurea, unde, în ciuda premisei, se poate deschide o incomparabil mai amplă perspectivă existenţială.
În toate împrejurările vieţii noastre, dialogul rămîne fundamental pentru o firească funcţionare socială. Vedem zilnic, în jurul nostru, realitatea acestui adevăr. La Bucureşti şi Washington, la Cairo şi Pekin şi Ierusalim, la Benghazi şi Bruxelles, la Damasc şi Dublin, la Atena şi Karaci şi Kiev. Peste tot. Ieri şi azi şi mîine şi oricînd.
Asta scuză, sper, încheierea mea excesiv de retorică.

(noiembrie 27, 2012, Bard College, New York)

(Fine)

****

Povestea porcului

... De necrezut au fost, Doamne, îmbrăţişările, văicărelile! Căci cei la care ne întorceam păreau sănătoşi, casele lor îndestulate, copiii hrăniţi şi plini de haz. Iar noi mai eram vii, nesăţioşi, gata să petrecem cu ei, de parcă toată lumea devenea iar a noastră. Îmbătrîniţi, dar salvaţi, veniţi cu vremea cea bună ce se anunţa. Uşor de înşelat, copilăroşi, ca vîntul acelor luni de primăvară. Cinci ani parcă dispăruseră fără urmă.
Alţii, cînd se gîndesc la locul şi vremea acelei nemaipomenite întoarceri, nu-şi mai amintesc poate decît lumina izbucnind peste străzi.
Întoarcerea nu fusese pe un covor fermecat. Luni de zile greoaie, tîrîndu-ne, ameţiţi de vuietul tunurilor, asurziţi de foame, în urma trupelor. Timpul s-a strîns, însă, le-a părut tuturor, în urmă, un zbor de o clipă peste podul de aur dintre două lumi. Nici n-apucaseră vreunul să se pregătească într-un fel pentru întîlnirea celuilalt tărîm.
Chipuri, cuvinte noi, case, flori, cîntece, parcuri, familii, toate năvăliseră deodată. Răsărise din pămînt o lume zgomotoasă, pupăcioasă, plîngăreaţă, care ne revendica, se credea dintotdeauna înrudită cu noi. Aşadar, primele mîncăruri, hainele, patul, primele daruri. Primele reproşuri: mustăciosul care îşi spunea naş nu dăduse decît o pernă, cutare, un fel de văr cu bunica, adusese un ceainic vechi, pe cînd celălalt, paiaţa înaltă cu ochelari, de la care nimeni nu s-ar fi aşteptat, venise încărcat cu rochii, cămăşi, pantofi, adusese chiar şi nişte sfeşnice.
Surpriza unui tîrg locuind într-un nor, cu case albe, liniştite, pierdute sub copacii pletoşi ai străzilor, pe care unduiau trăsuri. Metropolă, basm.
Uimire, pentru minunile şi tihna, şi teroarea, dintr-o casă; încîntare, fiindcă era chiar casa aceea; uimire, încîntare şi spaimă, pentru ce se petrecea în ea.
Ore lente, scufundare în canapea. Nu apăruseră încă unghiurile, intersecţiile atîtor drepte colorate, semne magice, în dunga oglinzii; nici discul bicicletei, nici ţipetele găurind, ca nişte proiectile, pereţii. Canapeaua tot cobora, cu plafonul, cu fîşia de fereastră izbită, rareori, de şuvoiul roşu al străzii, prin ochiuri de perdele, unde căzuse soarele, cu flăcări rotunde, de sînge. Se mai zăreau, uneori, muchiile zidurilor, bolţile peste uşi, careul opalin din tavan, colţurile roz şi verzi de excrementele muştelor, tablourile, atîtea, neaşteptate, pe care le lăsau petele de praf pe tencuiala veche, strălucirea, de o clipă, a inelelor draperiei. Apoi scaunele, care de luptă în jurul cîmpului de caiete şi rigle, şi echere, şi crete colorate.
Apoi, oglinda fulgerată: paralele tăiate de o secantă. Cîndva s-au auzit venind, de departe, cuvintele. Două paralele tăiate de o secantă, concurenţa bisectoarelor. Locul geometric al intersecţiei medianelor unui triunghi isoscel înscris în... Se tot apropiau cuvintele. Mediane, piramide, arc sin alfa. Drepte colorate, din care porneau şerpi subţiri, numiţi beta, cotangentă. Se auzeau, uneori, voci vlăguite. Prizonierii, lipiţi de peretele negru al tablei, aşteptau în fiecare clipă execuţia.
Doar prînzul mai întrerupea, pentru puţin, evenimentele. Mai intervenea şi apariţia poştaşului. Casa se afla la stradă, peste drum de clădirea înaltă, în dreptul căreia se oprea poştaşul. Îşi rezema bicicleta de stîlpul electric. Cînd ieşea din clădire, să pornească mai departe, geanta mare, din piele roşcată, roasă, aproape se golise. Încăleca, spiţele porneau brusc, discul prindea cu el soarele.
Dar condamnaţii veneau continuu, înlocuindu-se unii pe alţii, începînd de la zece dimineaţa. Urcau cîteva trepte, parterul era înălţat peste strada principală. Îşi ştergeau îndelung tălpile, se auzea. Băteau la uşă, ezitau, intrau sfioşi. Copii, sau adevăraţi domni, domnişoare. Destul de speriaţi cu toţii. Îşi scoteau cu mare încetineală cărţile, caietele. Oricît amînau, însă, tot aveau să ajungă la tablă.
În prima cameră, cea mare, peretele din stînga era tabla. Cînd una se umplea, rulată în sus, descoperea, în spatele ei, alta. Aşa că tablele acopereau, prelungindu-se, tot peretele. Din colţul negru porneau, şovăind, vocile mici, speriate, urletele călăului.
Treptat, obişnuinţa potolise uimirea, încîntarea şi spaima spectatorului. Nu era prea greu de înţeles că nu se afla chiar într-o casă de nebuni. Un fel de şcoală doar, cînd şcoala era în vacanţă. Pregătiri pentru bacalaureat, capacitate, corigenţe.
Adesea, nu era vorba doar de un profesor şi un elev. Directorul lucra cu elevul său algebră, trigonometrie, aritmetică. Nevastă-sa, blonda, şuşotea la masa din colţ cu un alt vinovat: la prune, la pomme, la poire, l'abricot. Ţipetele directorului se întrerupeau doar cînd creştea bîzîitul celor de la masă. Ajunseseră, bineînţeles, la obişnuita famille de mots. La feuille, le feuillage, feuilleter, le feuilleton, le feuilletage. Sora directorului, fratele directorului, şi ei profesori, tot de matematici. Cu soţi şi soţii profesoare: de franceză, de istorie, de fizică. De dimineaţa pînă noaptea, gemetele, scîncetele, urletele, furia şi suferinţa dărîmau pereţii. Uneori se rupeau cuvinte rătăcite de şir, coborînd în colţul canapelei: piramidă, pentagon, le professeur, le grand père, pendulul, Napoleon, Atena, legile pendulului, legea lui Ohm, legea lui Joule, Pitagora, famille de mots. Tabla albea de cretă, arsă de rotocoale şi fracţii roşii, găurită de săgeţi verzi, pînă se desfăcea, în urma buretelui, în acolade albastre şi galbene, lungite, încolăcind canapeaua.
N-a fost greu de stabilit ordinea în care apar, de la o zi şi de la o săptămînă la alta, cursanţii. Cum se urmau sau aveau să se întîlnească profesorii, pe ore şi zile. Nimeni, afară de umbra băiatului ghemuit pe canapea, nimeni nu avea acces în camera cea mare, din faţă. Rareori, apărea încovoiată bătrîna cu păr alb, mama profesorilor de matematici. Spăla deasupra căldării buretele înverzit şi celălalt, plin de var, apa se înroşea, se înverzea. Depunea buretele umed sus, pe tablă. Peste drum, din clădirea cenuşie ieşeau, unul după altul, domni cu serviete.
Tot observînd, cu timpul se deduceau legăturile, apăreau simetrii. Peste o săptămînă, cînd pe celălalt trotuar al străzii poştaşul va încăleca iar bicicleta şi discul roţilor va umple, o clipă, retina, în încăpere se va afla, desigur, ca şi sîmbăta aceasta, se putea verifica, tot sora directorului, Emilia, care urla cel mai tare dintre toţi, sărind uneori din loc, cu cartea de algebră în mînă, gata s-o arunce în zulufii domnişoarei cu pistrui şi ochi şireţi, galeşi, pistruiaţi parcă şi ei.
Figurile, semnele ce apăreau şi dispăreau de pe tablă, cuvintele cunoscute şi necunoscute, dînd mari ocoluri, lăsîndu-se uneori, cîte unul, în colţul tihnit al canapelei, înviau în răstimpuri prin asemenea incidente. Întîmplările pierduseră din mister, lîncezeau.
Dar domnul subţire, cu stilou aurit înfipt în buzunarul hainei şi ochelari mici, aproape cît ochii de mici, a lipsit într-o marţi dimineaţă. Directorul s-a înfuriat aşteptîndu-l. Se plictisea, şi-a privit într-o doară vărul înfundat în canapea. Copil tăcut, parcă prea firav. Rămas în urmă, cine ştie, cu prea multe. Pierde timpul, i-ar trebui o ocupaţie. Să citească, să socotească, să pregătească şi el, în fiecare zi, teme, exerciţii, bătălii, să-i ajungă pe cei de vîrsta lui. Bună idee, desigur. O urmară repede cu toţii. Se încălzeau cu mare plăcere, în orele de meditaţii, aruncîndu-l, o minge, de la unul la altul. Tabla împărţirii cu şapte, je suis, tu es, il est, elle est, articole din ziare, copiate pe caietele mari, de dictando... pînă în ziua cînd blonda, nevasta directorului, s-a uitat lung la băiat, despre care a declarat că e prea palid, aplecîndu-se apoi la urechea soţului. El refuza s-o asculte, nu-i dădea dreptate, clătina din cap, respingea cu mîinile. Totuşi, chiar de-a doua zi l-au lăsat în pace. Acceptîndu-l, însă, în cameră, ca şi pînă atunci.
Toate se liniştiseră iar, deveneau fireşti, acceptabile, uimirea rămase tot mai în urmă, întoarsă spre trecutul fără străzi şi profesori, unde nu-i ştia nimeni pe Pitagora, Pericle, şi pe grand-père, întrebări despre minunea care despărţise, dintr-o dată, tărîmurile, şi cît va dura acesta de aici, sau cine mai rămăsese dincolo, în ţinutul părăsit.
Pînă într-o vineri, după prînz, cînd directorul a gonit gîndurile, printr-o bătaie prietenească pe umăr.
- Ţi-am adus o carte de poveşti.
Şi culmea! el, de care se temeau pînă şi fratele şi sora sa, zîmbise.
Primele mîncăruri, cu denumirile lor, primele haine, cu denumirile lor. Prima carte, iată, de poveşti, în care intra neprevenit...
Execuţiile din faţa tablei s-au tot depărtat, camera din faţă, de asemeni. Se mutase în dormitorul cu multe paturi, dar fără ferestre. E prea întuneric, îşi strică ochii, spunea bătrîna. Mai ales, întări ea, că rămîne de dimineaţa pînă seara tîrziu cu lumina aprinsă şi ochii vîrîţi în carte. De două săptămîni, adăugase, ar fi avut timp s-o citească de douăzeci de ori. Bătrîna cea bună devenise albă ca iarna, posomorîtă ca vremea cea rea. Aşa că îl luă la bucătărie unde, sprintenă ca o copilă, făcea leşie pentru scăldătoare, tărîţe şi cojiţe de tot felul pentru mîncăruri, alergînd de la una la alta, în vreme ce, din curte, prin uşa deschisă, veneau cîntecele a tot felul de păsări, cum nu se mai aflau pe lume. Parcă nu ştia ce să mai facă să-l vadă crescînd chipos, hazliu şi gras, învelit ca un pepene. Băiatul, aşezat la masa din bucătărie, nu scotea nici un cuvînt, citea, a douăzeci şi nu ştiu cîta oară.
Se întoarse astfel, de douăzeci şi cinci de ori în douăzeci şi cinci de zile, în bordeiul unde trăise, cu cinci sau cinci sute de ani în urmă, îngropat în murdărie şi întuneric, răpănos, răpciugos, grohăind între cei ca el. Pînă într-o după-amiază, în Sfînta Vineri, cînd parcă şi-a înţeles uimirea, încîntarea, spaima celor citite.
Ca să verifice, a închis cartea cu coperţile groase, acoperite cu pînză verde, a aşezat-o în faţa ochilor, a închis ochii. Suit binişor pe scaun, singur în toată casa, suflînd o dată din nări, se deschiseră, cum aştepta, două suluri de foc, un pod bătut în pietre scumpe, copaci de o parte şi de alta, în care cîntau păsări cum nu se mai află pe lume. Iar el păşi temător, cu ochii închişi, peste ţări şi mări, prin codri şi pustietăţi, cum se întîmplase, pînă la Mănăstirea de Tămîie, unde se tolănise, zburînd pe covoarele groase, ca pe nişte canapele. Cînd deschise ochii, regăsi într-adevăr toate minunile palatului: pereţii albi, tavanul opalin, cu muchii înverzite de muşte, inelele de aur ale draperiilor, tipsia cu cloşca şi puii de aur, bătută în pietre rare, scaunele domneşti, tabla neagră a păcătoşilor, tronul înalt şi moale, din colţul camerei celei mari, de unde puteau fi priviţi.
Apoi, în Sfînta Miercuri, în Sfînta Vineri, în Sfînta Duminică apărură din nou supuşii, meşteri în drăcovenii şi dregătorii, meşteri în vrăjitorii şi în cazne, cu care îi încercau pe nevinovaţi. Prin ferestrele mari se vedea cîteodată cum trece grăbit, peste munţi, ciocîrlanul cel şchiop, călare pe bicicleta bătrînă. Spiţele roţilor se învîrteau repede, şovîlc, şovîlc, fîşîiau discurile pe trotuarul de peste drum.
Directorul năzdrăvan dovedise că viaţa la Mănăstirea de Tămîie era, într-adevăr, minunată. Iar peste tot ce fusese altădată, pe alt tărîm, se întinsese pentru totdeauna un pod de aur, bătut cu pietre scumpe. Seara, însă, în apropierea întunericului, încîntarea se risipea, mişcările lui Făt-Frumos şovăiau. Se cuibărea speriat în colţul canapelei. N-avea curaj să părăsească singur tronul înalt şi moale. Tîrziu, îl purtau curtenii pînă în dormitor. Nu ştia încă bine ce înseamnă poveştile, înţelegea că orice poate deveni orice, cum se schimbase şi purcelul care ziua tot muşluia prin casă, după obicei, iar noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămînea fecior de împărat.
Seara, uneori, se sufoca în sfîrîitul de şoric ars, cu nările pline de scrumul şi duhoarea aceea grozavă. Se temea de semnele astea rele; destul altă noapte, cît cinci ani, ca toate să se schimbe din nou, feciorul să redevină ceea ce fusese pînă în urmă cu o vreme, nimeni să nu-l mai recunoască, să nu-l poată salva. Poveştile erau adevărate şi conţineau, toate, ameninţarea. Orice putea deveni orice. Erau adevărate, îşi dădea seama, reveniseră întîmplările vechi. Revenise spaima.

(Din volumul Octombrie, ora opt, Editura Biblioteca Apostrof, 1997)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer