Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pot spune că şi eu, în postcomunism, m-am salvat prin prieteni


Radu Vancu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

10.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(Mircea Ivănescu şi Radu Vancu, 2004, foto: arhiva personală)

"Pot spune că şi eu, în postcomunism, m-am salvat prin prieteni"
Radu Vancu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: Prietenia este pentru tine, din cîte mi-am dat seama, ceva esenţial. Ai cultul ei şi tendinţa de a-i transforma pe toţi cei cu care intri în discuţie în viitori prieteni; oricît de diferite ar fi fost, în punctul iniţial, convingerile voastre.
De unde îţi vine această bulimie a unui sentiment care e preţios tocmai prin împărtăşirea lui de către puţini? La ce număr de prieteni adevăraţi ar fi decent să se oprească un om care nu e nici foarte bun, dar nici foarte rău?
Ai fost prietenul mai tînăr al lui M. Ivănescu şi eşti prietenul parcă de-o viaţă al lui O. Nimigean. Ce legătură secretă ai identificat între aceşti doi oameni şi scriitori? Care e comunicarea lor de adîncime, în opinia numitorului comun Radu Vancu?

Radu Vancu: Scriem cu umanitatea noastră, dragă Daniel. Alt instrument n-avem. Iar atunci cînd instrumentul ăsta se toceşte, scriem din ce în ce mai lăbărţat, mai puţin lizibil, facem porcuşori pe hîrtie - mai întîi cîte unul la două-trei pagini; apoi, dacă perseverăm şi ne dăm silinţa, cîte doi-trei la fiecare pagină; pentru ca, în final, cînd trichineloza răului ne-a infestat cu totul, scrisul nostru să nu fie decît turme-turme de porcuşori aliniaţi în şiruri disciplinate, de la stînga la dreapta paginii, grohăind abia auzit şi înfricoşător din rîtişoarele lor înroşite de sîngele nostru murdar. Fiindcă plăcerea cea mare a legiunii de porcuşori ai răului e să devore porcul demiurg, porcul-matcă, cel a cărui răutate le e Geneză & Armageddon.
Iată răspunsul la întrebarea ta: prietenia ţine porcuşorii departe. Prietenul trebuie să fie sincer, sine cera, să ofere celuilalt mierea fără ceară a sinelui său, expurgat aşadar de impurităţi & toxine; prietenul trebuie să fie conştiinţa mai bună a prietenului - aşa cum celălalt, la rîndul lui, va fi conştiinţa mea mai bună; prietenul nu va accepta diminuarea umanităţii în prietenul său, fiindcă asta ar duce nesmintit la diminuarea umanităţii proprii - fiindcă dacă-i adevărat ce spune Platon (şi e), anume că prietenii sînt cei care au totul în comun, atunci e la fel de adevărat că prietenii îşi ţin şi umanitatea la comun. Încît atunci cînd umanitatea unuia scade, celălalt are a-l avertiza şi a compensa pierderea temporară printr-o hipertrofie a propriei umanităţi, pînă cînd sufletul lor comun se reface.
Prietenia e prin urmare o formă de salvare la comun, în care fiecare se îngrijeşte de salvarea celuilalt; e, într-un fel, cea mai exactă formă de aproximare în imanent a apokatastazei. O spune, într-una dintre cele mai memorabile fraze de început ale vreunei cărţi postdecembriste, H.-R. Patapievici: "Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni". Eu n-am avut, precum Patapievici, şansa unor prieteni umanişti în adolescenţă, şi l-am invidiat enorm pentru asta la toate relecturile Zborului în bătaia săgeţii (şi zău că n-au fost puţine); prietenii mei, oameni minunaţi, urmau să ajungă fizicieni de cercetare în Statele Unite, cu doctorate strălucite în cuantică, ingineri la Londra ş.a.m.d. Abia la sfîrşitul clasei a unsprezecea, aşadar pe la 17 ani, l-am cunoscut pe Vasile Trăscăian, primul meu prieten care visa să ajungă scriitor, şi care mi-a pus în mînă cărţile revelatorii: Nostalgia, Ieudul fără ieşire, Arta Popescu. Şi tot el m-a dus prima dată în crama Naţional de pe Podul Minciunilor, unde i-am cunoscut pe Iustin Panţa şi pe Ilie Revnic, sudorul care recita iluminat pagini întregi din Cioran şi Proust (pe care-l numea "Marcel", pronunţat româneşte, fiindcă Ilie era poliglot de limba română, ca Nichita - pe care îl iubea de asemenea abnorm, vorba lui H.-R. P.). Mai frecventau crama Naţional şi Dumitru Crudu, Dumitru Bădiţa şi Dan Tăpălagă - însă erau cu cel puţin o jumătate de deceniu mai mari decît mine, iar un lustru la vîrsta aceea măsoară cît un precambrian întreg, aşa că-i admiram de la distanţă. Şi tot în crama Naţional, prin '95, am auzit întîia oară de Mircea Ivănescu, a cărui poezie însă atunci nu mi-a plăcut.
La Facultatea de Litere din Sibiu, în schimb, lucrurile au arătat fundamental altfel; am avut în sfîrşit prietenii literari la care visam. Alături de Camelia, de Ovidiu & Dumitra Baron, de Teodora Coman, de Nicu Obogeanu, de Anamaria Bedreagă, am început un cenaclu numit Icar (pe care Dragoş Varga, cu care tot în anul I mă împrietenisem, nu se lăsa convins să-l frecventeze), ba am făcut chiar o asociaţie numită tot Icar, cu care organizam concursuri naţionale de eseu (la o ediţie i-am avut în juriu pe Matei Călinescu, Mircea Ivănescu şi Irina Mavrodin), piese de teatru în care jucam cu toţii (am făcut Les précieuses ridicules, jucat şi la Teatrul Gong, dar şi adaptări după Soacra cu trei nurori pe care le jucam la orfelinatele din satele din jurul Sibiului), visam chiar să scoatem o revistă pe care s-o numim Dionysos (Dumitru Chioaru ne-a dat cu generozitate şansa să scoatem o revistă studenţească sub forma unui supliment de opt pagini al Euphorion-ului - a apărut un singur număr în '97, apoi proiectul a căzut)... La cenaclul Icar invitam din cînd în cînd scriitori în toată firea, nu ca lectori, ci ca să ne vorbească despre literatura lor şi despre literatură în general; au trecut pe acolo Ion Mircea, Dumitru Chioaru şi Mircea Ivănescu. După un astfel de cenaclu i-am dat un caiet al meu cu poezii - şi aşa a început prietenia noastră. Era în toamna lui '97 - anul în care a început iubirea mea cu Cami, anul împrietenirii cu Mircea Ivănescu, anul sinuciderii lui tata. Poate că de asta şi sînt aşa de legate pentru mine iubirea, prietenia şi moartea. Fiindcă, între 1 iulie şi 1 noiembrie, în decurs de patru luni, s-au întîmplat toate în '97. Anul în care a început totul.
Mă întrebi despre prietenia cu Mircea Ivănescu şi O. Nimigean; l-aş adăuga, cu voia ta, pe Claudiu Komartin. Trei poeţi mari în care am văzut pe viu poezia lucrînd, metanoizîndu-i, transformîndu-i în variantele lor ideale. Posibilitatea prieteniei cu ei era atît de hipnotică, încît mai că-mi venea să le declam propoziţia aceea sublimă & ridicolă a lui Rousseau: "Am fost născut pentru a fi cel mai bun prieten care a existat vreodată". (Are şi Nimigean o variantă la asta, într-un poem din Nicolina blues: "Am căutat bărbaţi şi femei ca să legăm/ o crîncenă prietenie/ o prietenie a contemplaţiei neclintite/ abis oglindind abisul"). Fără îndoială, cei trei sînt foarte diferiţi, atît ca poeţi, cît şi ca oameni; însă, dat fiind că m-ai întrebat despre "legătura lor secretă", o să încerc să schiţez totuşi un răspuns. Să-i privim pe fiecare pe rînd.
Părinţii lui Mircea Ivănescu erau convinşi că fratele lui mai mare, Emil, se sinucisese la 22 de ani din cauza literaturii şi a muzicii, aşa încît instituiseră un regim foarte strict de izolare a prepubescentului Mircea de focarele infecţioase ale artei. Fireşte, el citise mai departe, în secret şi cu conştiinţa vinovată, încercînd să descifreze ce anume lucrase atît de intens şi de violent în fratele suicidar. Pentru Mircea Ivănescu, aşadar, literatura fusese de la bun început conaturată cu moartea, iar cititul şi scrisul însemnau deopotrivă devoţiune (de vreme ce îl situa în contiguitatea fratelui dispărut) şi trădare (întrucît se făcea împotriva celor dragi). Cultivînd adictiva tortură secretă a literaturii, era în acelaşi timp atent să nu-i rănească pe cei din jur. Din formula aceasta complicată, trăită aproape din prima copilărie, rezultase personalitatea lui matură, aşa cum am cunoscut-o şi eu: în ciuda maliţiilor care-i pigmentau conversaţia, înţelegeai repede că era necruţător cu sine, dar atoateîngăduitor cu ceilalţi. N-ar fi acceptat nici măcar rolul de juge-pénitent al lui Jean-Baptiste Clamence din La chute, fiindcă nu se simţea decît pénitent şi absolut deloc juge. (Deseori, vorbind despre viaţă, se referea la ea ca la "timpul impus" - ca un condamnat care are de ispăşit un anumit termen.) Poezia tincturase bunătatea lui structurală cu pulsiunile acelei conştiinţe vinovate, în aşa fel încît acest om bun, poate cel mai bun pe care l-am cunoscut vreodată, exemplifica varianta unei bunătăţi masochiste.
Dacă Mircea Ivănescu era fundamental şi iremediabil contemplativ, O. Nimigean e reactivul par excellence. Imperativul etic al poeziei e pentru el de natură acţionistă, poezia se face, nu se discută. Şi, mai ales, poezia se trăieşte la temperaturi atît de incandescente şi la presiuni atît de enorme, încît te face de-a dreptul cristalin. Diamantin. De o puritate neverosimilă - şi tăioasă. Iubindu-şi prietenii ca pe el însuşi, Ovidiu e la fel de exigent cu ei ca şi cu sine. Taie-n ei ca-n carne vie - ca în carnea lui vie. Nemilos & plin de compasiune. Ideile în sine sînt neutre, sîngele oamenilor le dă viaţă, spune undeva Cioran. Pentru Nimigean e pe dos - fără idee eşti neutru, căldicel adică, sîngele tău e viu numai în măsura în care participi fără rest la idee. Iar ideile or fi fiind ele abstracte, însă se verifică în concret prin atitudinea recipienţilor. Ideea de dreptate e radical afectată cînd prietenul nu e drept. Cea de bunătate, cînd prietenul nu e bun. Etc. Aşa încît reacţia se cade să fie pe măsură de radicală: nu toleranţa căldicică, ci tocmai intransigenţa sanitară e semn de prietenie. Pentru Nietzsche, valoarea omului se măsoară în cantitatea de adevăr pe care o suportă; în cazul lui Nimigean, valoarea prietenului stă în cantitatea de intransigenţă căreia-i rezistă. Din prietenia cu el, dacă eşti pe măsura ei, ieşi curat ca dintr-o baie de acizi. Iar dacă eşuezi, eşti declasat de la statutul de prieten la cel de om. Ceea ce, în nomenclatorul lui Nimigean, nu reprezintă prea mult: "Nu cred că sînt mai vii cărţile decît oamenii. Dar/ ăştia nu prea sînt oameni. Unii seamănă mai mult a/ insecte. Alţii - a maşinuţe. Urîte. Cu care nu-ţi place/ să te joci. Purecii, păduchii, ploşniţele, drosofilele/ par parcă mai simpatice. Tabele colorate, craniile cu/ chip-uri mă deprimă. Nici mila nu mai are putere./ Nici vata îmbibată în spirt". Cumva bizar, iubirea de prieteni a lui Nimigean se nutreşte dintr-o edificată şi zdravănă mizantropie. Aşa încît varianta lui de umanitate e simultan filo- şi mizantropă.
Într-o scrisoare către Theo din 1883, Vincent van Gogh îi numeşte pe Daumier şi pe Franz Hals "oameni încălziţi la roşu" (e drept că-i cadoriseşte cu aceeaşi formulă admirativă şi pe Lhermitte şi Menzel, care mie nu-mi spun absolut nimic). De cum am citit asta, am ştiut că-i o descriere inerantă a lui Claudiu Komartin - dintre toţi poeţii generaţiei noastre, formula asta i se potriveşte ca un portret-robot perfect numai lui. Şi, fireşte, textelor lui calofil-convulsive, poemelor lui pulsînd numai suferinţă şi lumină. Am recitit, scriind rîndurile astea, poemele scrise de el în Turcia şi postate atunci pe blog (Ghicitoare pentru monştri, Scrisoare din Bakârköy, Ceva esenţial despre vise) - are dreptate Raymond Federman, e ceva literalmente epifanic în felul în care pagina scrisă se face deodată vie. În cazul particular al lui Claudiu, pagina e vie în sensul în care vorbim de carne vie - ai deseori senzaţia că, dacă pui degetul pe versurile lui inflamate, pagina ar începe să ţipe. E cu atît mai admirabil că suferinţa şi fragilitatea sînt coextensive, în omul acesta încălzit la roşu, cu un atroce hiperactivism întru poezie. Nu cunosc pe nimeni care să fie mai generos decît Claudiu cu tinerii poeţi - cărora le urmăreşte poemele de la primele bruioane, le pune în mînă cărţile fundamentale, le dă şansa să fie auziţi în Institutul Blecher & citiţi în Poesis Internaţional, le scoate cărţi de debut ş.a.m.d. Dintre toţi marii mei prieteni, Claudiu e cel mai aproape de definiţia aristotelică a prieteniei - în apartamentul lui din Berceni, care e un adevărat falanster poetic, poezia e literalmente ceea ce Aristotel numea "comuniunea de gînduri şi idei" cu prietenul, "viaţa în comun [syzen]" cu el, simţire împreună sau con-simţire [synaisthanesthai]. Poezia, înţeleasă ca o disciplină a prieteniei, îi infuzează fragilitatea cu o vitalitate enormă, îi completează vocaţia singurătăţii cu pletore de prieteni, îi converteşte temperamentul aricios & verbul mordant în atenţie la celălalt & vorbe mîngîietoare. De aici vine aşadar paradoxalul şi ataşantul lui energetism melancolic, care-i dă acces simultan la zone atît de îndepărtate şi teoretic necontigue precum ataraxia şi hiperactivismul, abulia şi febrilitatea, criza depresivă şi euforia, conştiinţa marcată de sine şi altruismul excesiv. Sume de polarităţi care fac din umanitatea lui Claudiu cel mai cuceritor paradox pe care l-am cunoscut.
Iată aşadar, în efigie, portretele marilor mei prieteni. Cum spuneam, între ei sînt diferenţe cosmice; îi uneşte însă faptul că fiecare dintre ei a fost metanoizat de poezie, au intrat toţi în jocul riscant al individuaţiei prin poezie şi l-au dus pînă la capăt, ieşind din el upgradaţi în varianta lor ideală. Sînt, fiecare în parte, o demonstraţie strălucitoare a eficienţei poeziei, a ştiinţei ei infailibile (inerante, cum ziceam) de a scoate din noi oameni. Şi mai sînt, de asemenea, tot atîtea demonstraţii strălucitoare ale posibilităţii prieteniei. Îndeajuns de strălucitoare încît să pot spune că şi eu, în postcomunism, m-am salvat prin prieteni.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer