Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Atlasul norilor


David Mitchell, traducere de Mihnea Gafiţa

09.01.2013
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
David Mitchell
Atlasul norilor

Traducere din engleză şi note de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, ediţia a II-a



*****
Intro

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează number9dream (2001), nominalizat la Booker Prize, Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004), roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, Black Swan Green (2006) şi The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize şi distins cu Commonwealth Writer's Prize.

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de Time Magazine în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume.
*****
Romanul Atlasul norilor trasează o hartă la scară mare a pasiunilor omeneşti, survolate într-un periplu halucinant, care porneşte din Pacificul de Sud, aflat sub spectrul colonizării în secolul al XIX-lea, şi ajunge în viitorul postapocaliptic. Şase povestitori construiesc tot atâtea universuri despărţite de timp şi spaţiu, însă nu etanşe, pentru că le leagă noduri vitale. Un notar american care explorează insulele proaspăt colonizate din Mările Sudului; un muzician care încearcă să-şi inspire maestrul în scopuri nu tocmai nobile; o jurnalistă care salvează lumea de la dezastrul nuclear; un editor care descoperă un bestseller periculos; o clonă creată în sistemul sclavagismului modern - toţi aceşti povestitori savuroşi trasează cercuri narative în jurul dramaticei istorii orale a unei insule postapocaliptice. Planurile se întretaie în puncte nevralgice care sunt de fapt marile teme ale romanului: voinţa de putere, canibalismul civilizaţiei, felul în care trecutul e mereu rescris de către cei care stăpânesc prezentul. Dens, dar translucid, grav, dar colorat, Atlasul norilor explorează violenţa mai multor lumi care o alcătuiesc pe-a noastră, pornind de la ideea că "orice credinţă e un câmp de bătălie".

Cărţile lui David Mitchell sunt traduse în peste 30 de limbi.

Roman distins cu British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, Atlasul norilor a fost ecranizat în 2012, cu Tom Hanks, Halle Berry, Susan Sarandon, Ben Whishaw şi Hugh Grant în rolurile principale (citiţi cronici ale filmului aici).

Un vizionar postmodern, un maestru al stilurilor şi genurilor literare, David Mitchell combină aventura pură, pasiunea nabokoviană pentru puzzle şi fina analiză psihologică cu un dozaj inteligent de speculaţii filozofice şi ştiinţifice, în tradiţia lui Aldous Huxley, Italo Calvino, Umberto Eco şi Philip K. Dick. Rezultatul este o strălucită ficţiune originală, care ne dezvăluie cum, oricând şi oriunde, voinţa de putere naşte monştri, dar şi cum sufletele oamenilor străbat timpul asemenea unor nori care plutesc pe cer.

"Fără îndoială, David Mitchell este un geniu." (The New York Times Book Review)

"David Mitchell spune o poveste fundamentală despre bine şi rău, iubire şi distrugere, începuturi şi sfârşituri." (A.S. Byatt)

"Ştim că istoria se repetă şi din tragedie devine farsă. În Atlasul norilor, David Mitchell o trece, în plus, prin filtrul thrillerului, al utopiei negre, al coşmarului hobbesian." (The Washington Post)

Linie

Jurnalul din Pacific al lui Adam Ewing
- fragment -

Joi, 7 noiembrie

Dincolo de cătunul Indienilor, într'o parte a ţărmului ce părea a nimănui, am dat din întâmplare peste un şir de urme recente. Printre alge în putrefacţie, nuci de cocos de mare şi bambuşi, urmele de paşi m'au condus până la cel ce le făcuse, un Om Alb, cu pantalonii şi mânecile de la haina de postav sumese, arborând o barbă luată din foarfeci şi o pălărie de castor nefiresc de înaltă. Omul acela pritocea & cernea nisipul de culoarea cenuşii cu o linguriţă de ceai - şi-atâta de concentrat făcea trebuşoara asta, că nu m'a băgat în seamă decât după ce l-am strigat de la o depărtare de zece iarzi. Aşa am ajuns eu de-am făcut cunoştinţă cu Doctorul Henry Goose, medic de casă al nobilimii londoneze. Naţionalitatea lui nu m'a surprins câtuşi de puţin. Ce să zic? - va fi existând vre'o casă atâta de părăsită sau vre'o insulă atâta de îndepărtată, încât să fii sigur că, de te retragi acolo, nu vei da peste nici'un Englez, dar eu, unul, în tot cazul, pe nici'o hartă n'am găsit-o.

Pierduse, oare, ceva pe ţărmul acela uitat de lume? Puteam să-i fiu de vre'un folos? Doctorul Goose a clătinat din cap, şi-a desfăcut legătura de la gât pe care o înnodase ca pe-o bocceluţă şi mi-a arătat ce conţinea, mândru din cale-afară:
- Dinţii, Domnul meu, sunt Graalurile smălţuite ale căutării noastre. În vremuri de mult apuse, ţărmul acesta ca o Arcadie le ţinea loc de sală de ospeţe canibalilor - da, era locul unde cei puternici îi devorau pe cei slabi. Dinţii îi scuipau afară, cum facem Domnia Ta ori eu cu sâmburii cireşelor. Numai că molarii ăştia josnici fi-vor preschimbaţi în aur, Domnul meu. Cum anume? Un meşter din Piccadilly care modelează proteze dentare pentru nobilime plăteşte gras pentru măsele de om. Ştii oare Domnia Ta cât face un sfert de livră?!

I-am mărturisit că nu ştiam.
- Atunci n'o să te luminez eu, Domnule, ca să nu-ţi dezvălui un secret profesional! a zis el şi şi-a bătut nasul cu degetul arătător, apoi: Domnule Ewing, cunoşti oare Domnia Ta o anume Marquiză Grace din Mayfair? Nu? Cu-atât mai bine, fiindcă e un stârv în jupon! Cinci ani sunt de când hoaşca mi-a spurcat numele - da, chiar aşa - cu acuze după care m'am ales cu excluderea din Societate. Peregrinările mele au început din ceasul acela de tristă amintire, a mai spus D-rul Goose, privind undeva departe, în larg.

Mi-am exprimat solidaritatea cu Doctorul în necazul său.
- Îţi mulţumesc, Domnul meu, îţi mulţumesc, dar aceste boabe sidefii - şi Doctorul şi-a scuturat legătura de la gât - sunt îngerii mântuirii mele. Marquiza poartă o proteză dentară făurită de meşterul de care tocmai ţi-am vorbit. La Crăciunul ce vine, când Măgăreaţa Sa împarfumată va lua cuvântul în deschiderea Balului Ambasadorilor pe care-l dă, eu, acesta, Henry Goose - da, da, eu - mă voi ridica şi voi declara înaintea fiecăruia & tuturor că stimata noastră gazdă rumegă între măsele de canibali! Sir Hubert, fiul ei, îmi va cere socoteală, lucru previzibil. "Vino cu dovezi"- o să răcnească marţafoiul - "sau vino să-mi dai satisfacţiune!" La care eu voi glăsui: "Dovezi, Sir Hubert?! Păi, dinţii Mamei Dumitale i-am cules cu mâna mea dintr-o scuipătoare din Pacificul de Sud! Priviţi, sir, aveţi aici câţiva la fel!" - şi-o să-i azvârl, uite, chiar dinţii ăştia în castronul cu supă de ţestoasă şi-abia atunci, Domnul meu, abia atunci voi căpăta şi eu satisfacţiunea pe care mi-o doresc! Toţi deştepţii clevetitori o vor toca mărunt pe Marquiza cea colţoasă prin rubricile mondene ale gazetelor şi, până-n sezonul următor, mare minune dac'o mai primi vre'o invitaţiune măcar la Balul de la Azilul Sărăcimii!

M-am grăbit să-i urez cât mai curând ziua bună lui Henry Goose. Are minţile duse rău, mă gândesc.

Vineri, 8 noiembrie

În şantierul naval încropit sub fereastra mea, se lucrează la bastonul de bompres, la indicaţiile D-lui Sykes. D-l Walker, unicul cârciumar din Ocean Bay, este şi numărul unu în târg la negustoria de cherestea şi se laudă cu vremurile când era el meşter corăbier la Liverpool (de-acum ştiu destule despre manierele de la Antipozi ca să-nghit asemenea adevăruri îndoielnice). D-l Sykes mi-a spus că-i trebuie o săptămână întreagă pentru a face Profetesa "brici, ca la Bristol". Şapte zile în fundătura asta de Musketă - sună ca o tristă condamnare, dar când îmi aduc aminte de furtuna care urla ca o harpie şi de mateloţii înecaţi în valuri, necazul meu de-acum pare mai uşor de îndurat.

L-am întâlnit pe D-rul Goose pe scări azi-dimineaţă şi-am luat micul dejun împreună. Stă la Musketa de la jum. lui Octombrie, de când a sosit aici cu un vas comercial brazilian, Namo-rados, venind din Fi-Ji, unde şi-a pus priceperea la lucru într'o Misiune. Acum, Doctorul aşteaptă să sosească Nellie, o balenieră australiană întârziată peste măsură, care să-l transporte la Sydney. Din portul acela, îşi va căuta un loc pe un vas oarecare de pasageri către Londra sa de baştină.

L-am judecat nedrept & prematur pe D-rul Goose. Trebuie să fii cinic mai ceva ca Diogene ca să înaintezi în profesiunea mea, dar cinismul te poate face insensibil faţă de virtuţile mai subtile. Doctorul are ciudăţeniile lui, pe care şi le povesteşte bucuros la un păhărel de pisco portughez (nici'odată prea mult), dar sunt gata să bag mâna-n foc pentru el, că este singurul Domn adevărat de la această latitudine, la Est de Sydney şi Vest de Valparaiso. Aş putea chiar să-i dau o scrisoare de introducere pe lângă fam. Partridge din Sydney, fiindcă D-rul Goose şi dragul de Fred parcă sunt făcuţi din acelaşi aluat.

Vremea proastă împiedicând ieşirea mea de dimineaţă, am rămas amândoi la poveşti lângă focul de turbă şi orele s'au scurs ca minutele. I-am vorbit pe îndelete despre Tilda & Jackson şi despre temerile mele iscate de "febra aurului" de la San Francisco. Conversaţia a deviat apoi, de la oraşul de unde veneam la recentele mele îndatoriri notariale din Noua Galie de Sud, iar de acolo la Gibbon, Malthus & Godwin, trecând prin lipitori & locomotive. Conversaţia politicoasă este un balsam care din nefericire îmi lipseşte la bordul Profetesei, iar Doctorul este un veritabil erudit. În plus, deţine un set de piese de şah splendid cizelate, cărora nu le vom îngădui să se odihnească până când una din două: fie pleacă Profetesa, fie soseşte Nellie.

Sâmbătă, 9 noiembrie


Răsăritul Soarelui strălucitor ca un dolar de argint. Goeleta noastră încă mai oferă o privelişte jalnică în Golf. O canoe de luptă indiană stă proptită în carenă pe ţărm. Henry şi cu mine am pornit către "Plaja Ospeţelor" cu chef de distracţie, salutând-o plini de voie bună pe fata care-i face menajul D-lui Walker. Duduia morocănoasă agăţa rufele la uscat pe o frânghie şi nu ne-a băgat în seamă. Are ceva sânge Negru în vine şi-mi închipui că mama ei n'a ieşit de prea multă vreme din junglă.

Trecând noi pe-aproape de cătunul indian, un "bâzâit" ne-a stârnit curiozitatea şi-am hotărât să vedem de unde vine. Aşezarea este împrejmuită cu un gard de pari, atâta de şubreziţi, că se poate accede înăuntru prin cel puţin zece locuri. O căţea fără păr şi-a ridicat capul spre noi, dar, ştirbă fiind şi muribundă, n'a lătrat. Un şir exterior de colibe ponga (clădite din crengi & cărămizi de pământ şi acoperite cu rogojini) se înghesuiau la umbra unor "ditamai" locuinţele din lemn, cu bârne sculptate şi porţi rudimentare. În mijlocul cătunului avea loc o biciuire publică. Henry şi cu mine eram singurii Oameni Albi prezenţi, iar privitorii indieni se împărţeau în trei caste. Căpetenia stătea pe tron, purtând o mantie de pene; bărbaţii tribului, tatuaţi şi însoţiţi de muieret şi de copii, formau publicul, vre'o treizeci de suflete cu totul; sclavii, mai negri & mai terni decât stăpânii lor cu pielea de culoarea castanei şi mai puţini de jumătate din numărul acelora, stăteau pe vine în glod. Aşa oblegeală bovină, de inşi care se înmulţesc între ei! Plini de pustule, care cicatrizate, care purulente, de vărsat sau haki-haki, nenorociţii asistau la supliciu fără să scoată altceva decât "bâzâitul" acela ciudat, ca de albine. Empatie, condamnare - n'am ştiut ce voia să însemne zumzetul pe care-l scoteau. Mânuitorul biciului era un Goliat a căruia constituţie ar fi descurajat orice bătăuş de ocazie. Sălbaticul avea tatuate şopârle mari & mici pe fiecare locşor al trupului - s'ar fi putut scoate un preţ bun pe pielea lui, cu toate că n'aş fi vrut să fiu eu cel năimit să i-o jupoaie, nici pentru toate perlele din O-hawaii! Amărâtul de prizonier, încărunţit de ani mulţi de suferinţe, era legat în pielea goală de un suport în forma literei A. Trupul i se scutura la fiecare plesnitură care-i smulgea carnea, spinarea îi semăna cu un pergament acoperit de rune însângerate, dar chipul său înlemnit sugera seninătatea martirului ajuns deja în grija Domnului.

Ca să spun drept, mi se suia un nod în gât la fiecare şfichiuitură de bici. Pe urmă, s'a întâmplat ceva curios. Sălbaticul bătut şi-a ridicat capul care-i căzuse-n piept, s'a uitat la mine şi mi-a aruncat o privire de cunoştinţă stranie, deşi prietenoasă. De parcă un actor de teatru şi-ar fi zărit în Loja Regală un prieten de mult pierdut şi i-ar fi comunicat aceluia, fără ştirea publicului, că-l recunoscuse. Un "Negrotei" tatuat s'a apropiat de noi şi ne-a făcut semn către pumnalul său de nefrit, ca să pricepem că nu eram bine-veniţi. Eu m-am interesat de natura crimei la care se dedase prizonierul. Henry m'a luat cu un braţ pe după umeri şi mi-a spus:
- Vino, Adam! Omul înţelept nu se vâră la mijloc între fiară şi halca ei de carne.

Duminică, 10 noiembrie

D-l Boerhaave stătea în mijlocul cabalei sale de briganzi de încredere, precum Regele Anaconda înconjurat de alaiul lui de şerpişori de râu. "Celebrările" lor sabatice de jos începuseră deja, până să mă trezesc eu. Am ieşit să caut apă ca să mă bărbieresc şi am găsit cârciuma colcăind de mateloţi care aşteptau să le vină rândul cu bietele indience pe care Walker pusese laba pentru acel bordello de ocazie. (Rafael nu se număra printre desfrânaţi.)

Nu-mi stric eu postul de Sabat preacurvind. Cum Henry avea acelaşi sentiment de repulsiune ca şi mine, am renunţat la micul dejun - fata în casă precis era ocupată cu servicii alternative - şi am pornit spre capelă, ca să ne rugăm cât încă nu ne stricaserăm postul.

Nu ne depărtaserăm nici două sute de iarzi, când mi-am adus aminte, de-a dreptul consternat, de acest Jurnal pe care-l lăsasem pe masă, în camera mea de la Musketa, la vederea oricăruia marinar beat care s'ar fi găsit să dea buzna. Temându-mă pentru siguranţa lui (şi a mea, de-ar fi căzut în mâinile D-lui Boerhaave), am făcut cale-ntoarsă, ca să-l ascund mai bine. Nişte rânjete lătăreţe mi-au salutat întoarcerea şi m-am gândit că precis eram pe post de "vorbeşti de lup, şi lupul la uşă", dar adevăratul motiv l-am aflat când am deschis uşa camerei - şi anume, D-l Boerhaave, cu bucile-i porcine, călare pe-o Dulcinee maură în patul meu, in flagrante delicto! Oare s'a scuzat, blestematul de Olandez?! Câtuşi de puţin! I s'a părut că el era partea vătămată şi a răcnit:
- Du-te-nvârtindu-te, Domnu' Scârţâie-Pana! Că, de nu, să fiu al naibii de nu-ţi rup în două blestematu' de beţigaş yankeu!

Mi-am luat Jurnalul şi m'am năpustit pe scări în jos, într-o tumultocraţie de râsete şi batjocuri din partea Oamenilor Albi, dar sălbatici, adunaţi acolo. I-am reproşat lui Walker că-i plăteam pentru o cameră separată, care m'aşteptam să rămână separată şi în absenţa mea, dar nemernicul nu mi-a oferit decât o reducere de o treime din preţ pentru "un sfert de ceas de galop cu cea mai mândră dintre iepşoarele din grajdul meu"! I-am replicat, dezgustat, că sunt soţ & tată şi că mai bine mor decât să-mi pătez demnitatea & decenţa cu vre'una dintre târfele lui atinse de vărsat. Walker s'a jurat că-mi "umflă ochii" de le mai fac târfe pe fetiţele lui dragi. Unul dintre şerpii de râu din alai a rânjit cu gura-i ştirbă şi mi-a spus că, dacă-i o virtute să n-ai decât o singură nevastă şi-un copil, "Păi, atunci, eu, Domnu' Ewing, mi-s de zece ori mai virtuos decât matale!" - şi o mână nevăzută a zvârlit spre mine conţinutul unei carafe întregi de sheog. M'am retras, până nu mă trezeam cu vre'un proiectil mai dur decât liquidul acela.

Clopotul de la capelă îi chema pe cei cu teamă de Dumnezeu din Ocean Bay şi-am alergat şi eu într'acolo, unde m'aştepta Henry, încercând să uit recentele spurcăciuni la care asistasem la han. Podeaua capelei pârâia ca un hârdău vechi de baie şi congregaţia putea fi numărată pe degetele de la ambele mâini şi-alte câteva, dar cred că nici'un călător nu şi-a potolit setea în vre'o oază din deşert cu mai multă recunoştinţă decât ne-am rugat azi-dimineaţă Henry şi cu mine. Ctitorul luteran şi-a găsit odihna în cimitirul capelei sale în urmă cu zece ierni şi nici'un succesor nu s'a aventurat deocamdată pân'aici, ca să revendice altarul rămas fără păstor. Drept care, confesiunea sa este o "babilonie" de crezuri creştine. Pasajele biblice au fost citite de jumătatea din congregaţie care ştie citi literele şi ne-am reunit cu toţii într-un imn sau două alese prin rotaţie. "Mai-Marele" acestei turme demotice, un anume Domn D'Arnoq, stătea sub Crucifixul modest şi ne îndemna pe Henry şi pe mine să ne implicăm de aceeaşi manieră. Cu gândul la cum am fost mântuit eu însumi de furtuna de săptămâna trecută, am propus capitolul 8, versetul 24, din Luca: "Şi venind la El, L-au deşteptat, zicând: «Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!» Dar El, sculându-Se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s'a făcut linişte."

Henry a recitat din Psalmul VIII cu o voce puternică, de parcă ar fi fost un actor cu experienţă: "I-ai dat stăpînire peste lucrările mîinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele cîmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor."

Nu aveam acompaniator care să cânte la orgă Ave, Maria, numai vântul prin coşul de fum, nici cor să interpreteze Nunc Dimittis, numai vuietul aripilor de pescăruşi, dar mă gândesc eu că nu l-am dezamăgit pe Creator. Semănam cu cei dintâi Creştini de la Roma, chiar dacă Biserica noastră nu semăna cu cele de mai târziu, pline de mistere şi de pietre preţioase. A urmat rugăciunea comună. Membrii parohiei se rugau ad lib. pentru eradicarea manei cartofului, pentru mântuirea sufletului unui bebeluş mort, pentru binecuvântarea unei noi bărci de pescuit &c. Henry a mulţumit pentru ospitalitatea arătată nouă, vizitatorilor, de Creştinii de pe Insula Chatham. Am întărit şi eu cele spuse de el şi am înălţat o rugăciune pentru Tilda, Jackson şi socrul meu, ca Domnul să-i aibă în pază în toată această perioadă îndelungată cât lipsesc.

După slujbă, Doctorul şi cu mine am fost abordaţi cu maximă cordialitate de un "stâlp" al capelei, mai în vârstă, un anume Domn Evans, care ne-a prezentat bunei sale soţii (amândoi camuflau handicapul surzeniei răspunzând numai la acele întrebări despre care credeau ei că le fuseseră adresate şi acceptau numai acele răspunsuri despre care credeau că le fuseseră date - stratagemă aplicată nu de puţini avocaţi americani) şi celor doi fii gemeni, Keegan & Dyfedd. D-l Evans ne-a informat că-şi făcuse un obicei din a-l invita în fiecare săptămână pe D-l D'Arnoq, Predicatorul nostru, să ia masa la ei acasă, în apropiere, fiindcă bietul de el locuia tocmai la Port Hutt, un promontoriu aflat la câteva mile bune. Oare voiam şi noi să luăm parte la masa lor de Sabat? Fiindcă-l informasem deja pe Henry despre ce Gomoră avea loc la Musketa şi cum stomacurile noastre dădeau semne clare de revoltă, am acceptat cu gratitudine invitaţiunea fam. Evans.

Ferma gazdelor noastre, aflată la jum. de milă de Ocean Bay, pe panta unei văi bătute de vânturi şi ploi, s'a dovedit a fi o construcţie modestă, însă rezistentă la acele furtuni năprasnice care frâng osatura atâtor nave ghinioniste de recifurile din apropiere. Salonul era dominat de capul monstruos al unui mistreţ (căruia-i căzuse falca şi avea un ochi pe jum. închis), vânat de cei doi gemeni în ziua când împliniseră şaisprezece ani, şi de o pendulă fără nici'un simţ al timpului, de pe vremea lui tata-mare (diferenţă de câteva ceasuri bune între ce arăta ea şi ce arăta ceasul meu de buzunar; ce-i drept, un lucru de valoare este importat din Noua Zeelandă, şi anume ora exactă). Un lucrător de la fermă, Indian, trăgea cu ochiul pe fereastră la musafirii stăpânului. N'am văzut în viaţa mea un renegado mai zdrenţăros, dar D-l Evans mi-a jurat că metisul acela, Barnabas, era "cel mai iute câine ciobănesc pe care l-am văzut vre'odată alergând pe două picioare". Keegan & Dyfedd sunt băieţi simpli & cinstiţi, pricepuţi mai ales la tot ce ţine de oi (fam. lor deţine două sute de capete), fiindcă nici'unul dintre ei n'a fost până acum la "Oraş" (cum numesc insularii Noua Zeelandă) şi nici n'a făcut vre'un fel de şcoală, afară de lecţiile de evanghelizare ale tatălui lor, datorită cărora au învăţat să citească şi să scrie acceptabil.

D-na Evans a spus rugăciunea şi a urmat cel mai plăcut ospăţ (nespurcat de sărături, viermi şi înjurături) de care m'am bucurat de când am fost la cina de despărţire de la Beaumont, cu Consulul Bax & fam. Partridge. D-l D'Arnoq ne-a povestit despre vasele pe care le-a aprovizionat în cei zece ani petrecuţi pe Insula Chatham, iar Henry ne-a distrat cu anecdote despre pacienţii iluştri & umili pe care i-a vindecat la Londra şi în Polinezia. Când mi-a venit rândul, am enumerat multele greutăţi pe care le întâmpină un Notar american când vine vorba să-l localizeze pe beneficiarul australian al unui testament executat în California. Tocana de oaie şi plăcinta cu mere le-am udat cu o bere slabă, pusă la fermentat de D-l Evans pentru schimbul cu vânătorii de balene. Keegan & Dyfedd au plecat să-şi vadă de animale, iar D-na Evans s-a întors la treburile casei. Henry a întrebat dacă sunt Misionari activi în prezent pe insulele arhipelagului Chatham, la care D-nii Evans şi D'Arnoq s'au uitat unul la altul, apoi cel dintâiul ne-a informat că:
- Nu... Maorilor nu le prea place să venim noi, Pakeha, şi să-i stricăm pe Moriori dintre ei cu prea multă civilizaţie.

Am întrebat dacă se poate vorbi sau nu despre un rău numit "prea multă civilizaţie". D-l D'Arnoq mi-a răspuns:
- Dacă nu există Dumnezeu la Vest de Capul Horn, înseamnă că nu există nici "Toţi oamenii au fost creaţi egali" din Constituţia Dumitale, nu-i aţa, Dom'le Ewing?!

Termenii "Maori" şi "Pakeha" îi cunoşteam din timpul escalei făcute cu Profetesa în Golful cu Insule, dar am rugat să fiu luminat în legătură cu sensul cuvântului "Maori". Cerinţa mea a deschis o Cutie a Pandorei de istorii amănunţite despre decăderea şi prăbuşirea Aborigenilor de pe Insula Chatham. Ne-am aprins pipele. D-l D'Arnoq mai povestea încă neobosit după trei ceasuri, când a venit vremea să plece spre Port Hutt, până nu se lăsa noaptea să-i întunece drumul peste coline. Istorisirea lui, pun rămăşag, ar sta cu cinste sub pana unui Defoe sau Melville şi am de gând s'o aştern eu pe hârtie în paginile acestea, după ce, cu voia lui Morfeu, voi fi tras un somn zdravăn.

Luni, 11 noiembrie

Zorii cu umiditate şi fără soare. Golful pare lipicios, dar vremea e suficient de blândă ca să îngăduie continuarea reparaţiilor la Profetesa. Mulţumescu-i lui Neptun!

Goeletei i se instalează o nouă gabie de artimon chiar în vreme ce scriu eu cuvintele acestea.

Nu cu mult timp în urmă, pe când Henry şi cu mine luam micul dejun, a venit D-l Evans cu un talmeş-balmeş de scuze că-l importuna pe prietenul meu Doctorul, dar era nevoie să meargă s'o consulte pe-o vecină de-a lui mai retrasă, o anume Văduvă Bryden, care căzuse de pe cal pe un relief pietros. D-na Evans rămăsese s'o îngrijească şi se temea ca viaţa văduvei să nu fie în primejdie. Henry şi-a luat în grabă geanta de Doctor şi a plecat fără întârziere. (M-am oferit să vin şi eu, dar D-l Evans m'a rugat să mă răzgândesc, fiindcă pacienta îi smulsese făgăduiala că nimeni altcineva în afară de Doctor n-avea s'o vadă neputincioasă.) Walker, trăgând cu urechea la pertractările noastre, mi-a spus că nici'un reprezentant al speciei bărbăteşti nu-i trecuse pragul văduvei cu pricina în ultimii douăzeci de ani şi a conchis:
- Scroafa aia bătrână şi frigidă şi-o fi trăgând ultimele băşini de-l lasă pe Doctoru' şarlatan s'o caute-n dos!

Originile populaţiei Moriori din Rekohu (cum au botezat băştinaşii Insulele Chatham) rămân până astăzi un mister. D-l Evans îşi exprimă credinţa că sunt descendenţii evreilor alungaţi din Spania şi evocă nasurile lor coroiate şi gurile rânjite. Teoria preferată de D-l D'Arnoq, precum că odinioară Moriori erau Maori ale căror canoe au eşuat pe insulele acestea foarte îndepărtate, se reazemă pe similitudini de limbă & mitologie şi de aceea cântăreşte mai multe carate pe talerul Logicii. Cert este că, după secole sau milenii de trai în izolare, Moriori au ajuns să ducă o viaţă la fel de primitivă ca şi verii lor bătuţi de Soartă din Ţara Van Diemen. Artele construcţiei de ambarcaţiuni (afară de nişte plute împletite rudimentar, cu care traversează canalele ce despart insulele) şi ale navigaţiei au căzut în desuetudine. Moriori nici nu visează că Pământul mai are şi alte ape, şi alte uscaturi călcate de alţi oameni. Într'adevăr, limba lor nici nu posedă un cuvânt pentru "neam"; "Moriori" înseamnă, pur şi simplu, "oameni". Agricultura n'au practicat-o, pentru că nici'un mamifer nu trăia pe insulele acestea, până la trecerea unor vânători de balene, care cu bună ştiinţă au dat drumul aici unor porci, să se prăsească în voie. În starea lor virginală, Moriori erau culegători: adunau crabi paua, se scufundau după homari, jefuiau păsările de ouă, îşi înfigeau suliţele în foci, strângeau alge de mare şi scobeau pământul după larve şi rădăcini.

Pân'acum, Moriori n'au fost nimic altceva decât varianta locală a nenumăraţilor păgâni cu fustanele de in şi mantii cu pene din "petele albe" de pe întinsul Oceanului, pe zi ce trece mai mici, nepervertite încă de Omul Alb. Pretenţia de unicitate a vechii populaţiuni din Rekohu stătea însă, orice s'ar zice, în crezul său pacifist singular. Din vremuri imemoriale, casta preoţească a Moriorilor a decretat că oricine vărsa sângele vre'unui om îşi ucidea propria mana - onoarea lui, valoarea lui, statutul lui, sufletul lui. Nici'un Moriori nu l-ar fi adăpostit, hrănit, ascultat sau privit măcar pe cel devenit persona non grata. Presupunând că ucigaşul ostracizat supravieţuia celei dintâi ierni, disperarea singurătăţii îl mâna, de regulă, până la un puţ de aerisire de la Capul Young, unde-şi punea capăt zilelor.

Gândiţi-vă la următorul lucru, ne-a îndemnat D-l D'Arnoq: două mii de sălbatici (cam atâţia estima D-l Evans că puteau fi) consfinţesc porunca "Să nu ucizi" în vorbă, dar şi în faptă, şi formulează o Magna Charta orală care defineşte o armonie necunoscută nicăieri altundeva în toate cele şaizeci de secole de când Adam a gustat din rodul Pomului Cunoaşterii. Războiul este pentru Moriori o noţiune la fel de străină precum telescopul pentru Pigmei. Pacea - dar nu un hiat între un război şi altul, ci milenii întregi de Pace atotstăpânitoare - domneşte peste insulele acestea aruncate la capătul Pământului. Cine-ar putea pretinde că vechiul Rekohu nu e mai aproape de Utopia lui Morus decât Statele noastre aşa-zis progresiste, dar guvernate de prinţişorii obsedaşi de război de la Versailles & Viena, de la Washington & Westminster? "Aici" - a proclamat D-l D'Arnoq - "şi numai aici puteai s'atingi în carne şi oase acele fantasme înşelătoare, nobilii sălbatici!" (Mai târziu, pe drumul de întoarcere spre Musketa, Henry mi-a mărturisit: "Eu, unul, n'aş putea numi nobili un neam de sălbatici atâta de înapoiaţi, că nu sunt în stare nici măcar s'arunce drept cu suliţa".)

Sticla & pacea deopotrivă îşi trădează fragilitatea sub lovituri repetate. Prima lovitură a primit-o populaţiunea Moriori de la Drapelul Britanic plantat pe ţărmul de la Golful Ambuscadei, în numele Regelui George, de Locotenentul Broughton de pe HMS Chatham, numai acum cincizeci de ani. După trei ani, descoperirea lui Broughton ajunsese pe mesele agenţilor cartografi de la Sydney & Londra şi o adunătură pestriţă de colonişti (printre care se număra şi tatăl D-lui Evans), marinari fără contract şi "puşcăriaşi care fugeau de Serviciul Colonial din Noua Galie de Sud din cauza termenilor încarcerării" cultivau deja aici bostani, porumb, ceapă şi morcovi. Toate astea le vindeau cui avea nevoie, vânătorilor de foci care au dat a doua lovitură independenţei Moriorilor şi au spulberat nădejdile de prosperitate ale băştinaşilor, înroşind spuma valurilor cu sânge de focă. (D-l D'Arnoq a exemplificat profiturile afacerii prin următoarea socoteală: o singură piele de focă se vindea cu 15 şilingi la Canton, iar pionierii aceia, vânători de foci, adunau peste două mii de piei per transport!) După câţiva ani, focile se mai găseau doar pe stâncile pierdute pe la marginea Arhipelagului, iar "focarii" se apucaseră şi ei de cultivat cartofi, de crescut oi şi porci la o asemenea scară, încât Insulele Chatham fuseseră poreclite "Grădina Pacificului". Fermierii ăştia îmbogăţiţi peste noapte curăţă terenul dând foc ierburilor, care foc arde mocnit pe sub patul de frunze luni întregi, rezultând parcele uscate, numai bune să primească din nou sămânţa calamităţii.

A treia loviturî a primit-o populaţiunea Moriori din partea vânătorilor de balene, care poposesc destul de mulţi acum la Ocean Bay, Waitangi, Owenga & Te Whakaru ca să-şi repare navele în carenă, să le realimenteze şi să se odihnească. Pisicile şi şobolanii aduşi de vânătorii de balene s-au înmulţit ca Plăgile Egiptului şi au mâncat păsările cu cuiburi-vizuină, ale căror ouă sunt atâta de valoroase pentru hrana Moriorilor. În al patrulea rând, paleta de maladii care se aruncă asupra raselor colorate ori de câte ori se apropie civilizaţia Omului Alb a cernut şi mai mult numărul Aborigenilor.

Toate aceste necazuri Moriori le-ar fi ştiut îndura totuşi, de n'ar fi fost rapoartele care ajungeau în Noua Zeelandă şi care descriau Insulele Chatham ca pe un adevărat Canaan de lagune colcăind de ţipari, cotloane aşternute cu crabi şi locuitori care nu pricepeau la ce folosesc nici lupta, nici armele. Ajunse la urechile celor din Ngati Tama & Ngati Mutunga, două clanuri de Maori Tranaki Te Ati Awa (genealogia Maori, ne asigură D-l D'Arnoq, nu e cu nimic mai prejos în materie de îmbârligătură, decât acei arbori genealogici cu care se mândreşte lumea bună europeană; într'adevăr, orice băiat din neamul acesta neştiutor de carte poate spune dintr-o suflare ce nume purta şi ce "rang" avea stră-străbunicul său), zvonurile cu pricina le-ar fi putut aduce compensaţii pentru porţiunile din pământurile strămoşeşti pierdute în cursul recentului "Război al Musketelor". Au fost trimişi spioni care să pună la încercare curajul Moriorilor violându-le tabuurile şi profanând locurile sacre. Moriori au primit aceste provocări după cum cere Domnul nostru Isus Cristos, anume "întorcând şi obrazul celălalt", iar atentatorii s'au întors în Noua Zeelandă cu confirmarea faptului că Moriori dădeau dovadă de fătăloşenie. Conquistadorii tatuaţi Maori şi-au constituit o armada singulară cu ajutorul Căpitanului Harewood de pe bricul Rodney, care, în ultimele luni ale anului 1835, a fost de acord să transporte nouă sute de Maori & şapte canoe de luptă în două călătorii, la schimb cu cartofi de sămânţă, arme de foc, porci, o mare cantitate de in nedărăcit şi un tun. (D-l D'Arnoq l-a întâlnit pe Harewood, ajuns la sapă de lemn, în urmă cu cinci ani, într'o cârciumă de la Golful cu Insule. Iniţial, a negat că el ar fi fost acel Harewood de pe Rodney, apoi s'a jurat că fusese obligat să-i transporte pe Negri, dar n'a ştiut explica în ce fel îi fusese impusă obligaţia cu pricina.)

Rodney a ridicat ancora de la Port Nicholas în Noiembrie, dar hoarda aceea păgână de cinci sute de bărbaţi, femei & copii, înghesuiţi unii într'alţii în cală timp de şase zile, cât urma să dureze călătoria, a îndurat aşa de greu mizeria şi răul de mare şi a suferit atâta de lipsa apei de băut, încât a trebuit să ancoreze la Pârâul Whangatete şi să-i debarce atâta de slăbiţi, de până şi Moriori ar fi putut să-i căsăpească pe verii lor mai războinici, dac-ar fi avut voinţa s'o facă. Bunii Samariteni au preferat, în schimb, să împartă cu ei prosperitatea de-acum mai pierită din Rekohu, decât să-şi distrugă mana vărsându-le sângele, şi s'au apucat să-i doftoricească pe Maori bolnavi & muribunzi, ca să-i facă bine. "Maori mai veniseră în Rekohu" - a explicat D-l D'Arnoq - "dar plecaseră înapoi, aşa că Moriori şi-au zis că şi aceşti colonişti, la fel ca predecesorii lor, n'ar fi avut nimic de-mpărţit cu ei."

Generozitatea Moriorilor şi-a găsit răsplata când Căpitanul Harewood s'a întors din Noua Zeelandă cu alşi patru sute de Maori. Străinii reuniţi au purces de-au ridicat pretenţii asupra Insulei Chatham prin takahi, un ritual Maori care s'ar traduce cam aşa: "Calcă Pământul în picioare ca să-l faci Pământul tău". Vechiul Rekohu a fost împărţit, iar Moriori anunţaţi că de-acum erau vasali ai Maorilor. La începutul lui Decembrie, câteva zeci de Aborigeni au protestat şi au fost căsăpiţi una-două cu toporiştile. Maori s'au dovedit ucenici de nădejde ai Englezilor în "artele întunecate ale colonizării".

Insula Chatham încorporează, în partea sa de Est, o mare lagună mlăştinoasă cu apă sărată, zisă Te Whanga, aproape un lac interior, dacă Oceanul n'ar fecunda-o la flux prin "buzele" lagunei de la Te Awapatiki. În urmă cu patrusprezece ani, bărbaţii Moriori au ţinut un sfat pe acest pământ sacru, care a durat trei zile şi şi-a propus să clarifice următoarea questiune: Oare vărsarea de sânge Maori distrugea mana celui care-l vărsa? Bărbaţii mai tineri au susţinut că vechiul lor crez de Pace nu se putea referi la nişte canibali străini, despre care strămoşii lor nu aveau habar. Că Moriori aveau de ales: fie să ucidă, fie să se lase ucişi. Bătrânii au chemat la liniştirea spiritelor, pentru că atâta vreme cât Moriori îşi păstrau mana prin pământul lor, zeii & strămoşii aveau să le apere neamul de orice vătămare. "Îmbrăţişează-ţi duşmanul" - au îndemnat bătrânii - "ca să-l împiedici să te lovească." ("Îmbrăţişează-ţi duşmanul" - a răstălmăcit Henry - "ca să-i poţi simţi pumnalul cum îţi străpunge rinichii.")

Bătrânii au avut câştig de cauză, dar nu le-a folosit la nimic. "Când le lipseşte superioritatea numerică" - ne-a explicat D-l D'Arnoq - "Maori îşi asigură un avantaj lovind ei primii, tare & fulgerător, după cum ar putea mărturisi, de dincolo de mormânt, atâţia Englezi şi Francezi luaţi prin surprindere." Ngati Tama şi Ngati Mutunga şi-au ţinut propriile consfătuiri. Bărbaţii Moriori s-au întors de la sfat şi au fost întâmpinaţi cu ambuscade. A urmat o noapte de orori mai ceva decât în cele mai negre coşmaruri: măceluri, incendieri de sate, jafuri, bărbaţi & femei traşi în ţepe şiruri-şiruri pe plaje, copii ascunşi prin gropi, adulmecaţi şi sfârtecaţi de câini de vânătoare. Unele căpetenii s'au gândit la ziua de mâine şi-au ucis numai atâţia cât să-i aducă într'o stare de supunere îngrozită pe cei rămaşi. Alte căpetenii n'au arătat nici umbră de reţinere. Pe plaja Waitangi, cincizeci de Moriori au fost descăpăţânaţi, jupuiţi, înfăşuraţi în frunze de in şi fripţi într'un cuptor de pământ uriaş, cu ierburi şi cartofi dulci. Mai puţin de jumătate dintre Moriori care au văzut ultimul apus de Soare al vechiului Rekohu au apucat să vadă şi răsăritul noului Soare Maori. ("Mai puţin de o sută de Moriori pursânge mai trăiesc", s-a lamentat D-l D'Arnoq. "Pe hârtie, Coroana Britanică i-a eliberat din jugul sclaviei cu ani în urmă, dar ce le pasă Maorilor de ce scrie pe hârtie?! Suntem la o zi pe mare de Reşedinţa Guvernatorului şi Majestatea Sa n'a prevăzut garnizoană aici, pe Insula Chatham.")

Am întrebat de ce Oamenii Albi nu i-au stăpânit pe Maori în timpul masacrului. "I-aţi văzut vre'odată pe războinicii Maori în timpul unei orgii sângeroase, D-le Ewing?", a întrebat D-l Evans, care nu mai dormea şi nu era nici pe departe atâta de surd pe cât îl crezusem eu. I-am răspuns că nu. "Dar aţi văzut requini în timpul unei orgii sângeroase, nu-i aşa?", a insistat el. I-am răspuns că da. "Ei, cam tot aia e. Imaginaţi-vă că un viţel însângerat se zbate în apele în care mişună requinii. Ce faci - stai pe uscat sau încerci să stăpâneşti fălcile requinilor?! Alternativa asta am avut-o şi noi. Sigur că da, i-am ajutat pe cei câţiva care ne-au bătut la uşă - de pildă, păstorul nostru, Barnabas -, dar, de-am fi ieşit din casă în noaptea aia, nu ne mai întorceam nici'odată. Nu uitaţi că noi, Albii, nu eram nici măcar cincizeci în Chatham pe atunci. Maori, în schimb, erau nouă sute în total. Maori ne tolerează pe noi, Pakeha, D-le Ewing, dar ne şi dispreţuiesc. Să nu uitaţi nici'odată."

Ce învăţătură se cere trasă? Că Pacea, oricât de plăcută în ochii Domnului Dumnezeul nostru, este o virtute cardinală numai dacă şi vecinii noştri văd lucrurile la fel.

Noaptea

Numele D-lui D'Arnoq nu e deloc bine văzut la Musketa. "Un Negru Alb, un metis cu sânge amestecat", mi-a spus Walker. "Nimeni nu ştie ce este." Un păstor ciung pe nume Suggs, care locuieşte la subsolul cârciumii, jură că omul nostru e un fost general bonapartist, care se ascunde aici sub nume de-mprumut. Altul jură că e polonez.

Nici termenul "Moriori" nu e prea bine privit. Un mulatru Maori beat mi-a spus că toată povestea cu Aborigenii a fost născoctăă de "luteranul ăla bătrân şi nebun" şi că D-l D'Arnoq îşi predică propria evanghelie Moriori numai ca să-şi legitimeze pretenţiile frauduloase împotriva Maorilor, adevăraţii stăpâni ai Insulelor Chatham, care se fâţâie de la una la alta cu canoele lor din vremuri imemoriale! Un anume James Coffee, porcar, mi-a spus că Maori i-au făcut un serviciu Omului Alb exterminând un alt neam de brute, ca să ne facă nouă loc, apoi a adăugat că Ruşii îi pregătesc pe Cazaci ca "să le tăbăcească pieile Siberienilor" în chip similar.

Am protestat: să civilizăm rasele de Negri prin convertire - asta ar trebui să fie misiunea noastră, nu să-i liquidăm, pentru că tot mâna lui Dumnezeu i-a făcut şi pe ei. Toţi muşteriii din cârciumă au sărit cu gura pe mine pentru "bleotocărelile mele sentimentale de yankeu!" "Cel mai bun dintre ei, şi tot merită să moară ca un porc!", a strigat unul. Altul: "Singura evanghelie pe care-o pricep Negrii este evanghelia biciului dat D...lui!" Iar altul: "Noi, ăştia, Britanicii, am abolit sclavia la noi în imperiu - să nu vină să ne-nveţe pe noi un American!"

Poziţia lui Henry era ambivalentă, dacă se poate spune aşa: "După ce am lucrat ani de zile cu Misionarii, înclin să trag concluzia că strădaniile lor nu fac decât să prelungească agonia unui neam muribund cu vre'o zece-douăzeci de ani. Plugarul milostiv, dacă i-a îmbătrânit calul prea tare ca să mai tragă la plug, îl împuşcă. Prin urmare, ca philantropi ce suntem, nu este, oare, de datoria noastră să le curmăm suferinţele sălbaticilor grăbindu-le extincţia? Gândeşte-te la Pieile-Roşii din Ţara Dumitale, Adam, gândeşte-te la tratatele pe care voi, Americanii, le abrogaţi & le denunţaţi de-atâtea şi-atâtea ori! Nu e mai omeneşte, zău aşa, mai cinstit, să le dai una-n cap sălbaticilor şi să termini odată cu ei?"

Câţi oameni, atâtea adevăruri. Când & când, parcă zăresc un Adevăr mai adevărat, care se ascunde în spatele unor simulacre imperfecte, dar, când încerc să m'apropii de el, se face nevăzut şi se afundă şi mai adânc în mlaştina înşelătoare a dezacordului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Cloud Atlas


0 comentarii

Spacer Spacer