Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

(Dalí) Un proiect despre avangarde


Bogdan Ghiu

31.03.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dalí a fost toată viaţa un cercetător şi un performer: adică un experimentator şi un provocator. Asta trebuie să se reţină din el ca îndemn fără vîrstă pentru posteritate, pentru toate căutările, devenirile şi metamorfozele artei.
 
Revin la însemnările de carnet din expoziţia de la Centre Pompidou din Paris, care s-a închis duminică, 24 martie, cînd cozile erau atît de lungi încît, cu toate legitimaţiile mele, n-am mai izbutit să intru, aşa cum putusem s-o fac cu cîteva zile în urmă, cînd disperarea nu atinsese însă cote apocaliptice.
 
Dalí e întotdeauna metodic, se lasă permanent provocat, se auto-provoacă.
 
L'Espagne (1938): figura care se pierde în peisaj, chipul colectiv, chipul istoriei, al unei epoci, ţările şi epocile ca entităţi misterioase, ectoplasmatice, incerte şi fără figură precum cele pe care le pictează Dalí, dar nu numai el (ci şi Tanguy, Miro, Ernst). Figuri fără chip ale istoriei, ale epocii.
 
O dată în plus, tot politica, războiul îl "salvează" pe artist.
 
Dar pe sărite, asupra anumitor tablouri, voi reveni.
 
Suprarealismul şi, în general, avangardele au pierdut pentru că s-au pierdut şi s-au contra-înţeles pe ele însele, amestecîndu-se direct, formal cu contra-politicul revoluţionar. Aici, confuzia revoluţie politică/revoluţie artistică a fost însuşi chipul diform, fără figură, ar miezului, al esenţei secolului al XX-lea. Avangardele încă traversează un purgatoriu al confuziei din această pricină. Pentru că au estetizat revoluţia şi politicul, pînă la urmă, şi nu despre asta era de fapt vorba în "vizarea lor destinală", în "intenţionalitatea lor epochală" (sic!).
 
Avangardele au fost oarbe, inconştiente faţă de ele înseşi. O redescoperire perfect contemporană a lor ar trebui să treacă, azi, tocmai prin scuturarea prafului direct politic-revoluţionar în care ele s-au înceţoşat.
 
Avangardele s-au nesocotit pe ele însele lăsîndu-se estetizate politic, şi asta le-a dus în (des-)considerarea pur muzeală care le transformă însă, la rîndul lor, într-un masiv inconştient al actualităţii.
 
Avangardele "istorice", avangardele moderniste, ale modernităţii, s-au lăsat atrase în capcana estetizării politice şi a politizării estetizante, care deja era o imensă confuzie, principala confuzie şi principalul contrasens cultural şi de civilizaţie al secolului al XX-lea.
 
Suprarealismul, şi o activitate precum a lui Dalí în primul rînd, erau arte epistemico-epistemologice. Să încetăm deci să mai estetizăm, adică să îngropăm muzeal, avangardele. Ele se voiau în primul rînd, dar au şi uitat în primul rînd că sînt/să fie nişte contra-ştiinţe, moduri de cunoaştere şi de producţie alternative şi faţă de artă, şi faţă de ştiinţe - şi doar din acest punct radical de vedere importante politic, nişte adevărate avangarde, pe care actualitatea dezabuzată a artei contemporane, în vîrfurile ei de auto-intuire, de auto-percepţie, de străpungere-performare de sine, le revendică redescoperindu-le adevărul îngropat, deformat, vandalizat estetic, prin estetizare (esteticul vandalizează, distruge, îngroapă).
 
Dalí devine altfel fascinant în anii 80, de pildă, în modul în care lucrează cu/pe Vélasquez, de pildă. În ciuda personajului mediatic, Dalí sfîrşeşte foarte bine, în plină formă, adică în plină furoare cercetătoare, contra-artistică.
 
Şi încă o dată, pentru a încheia provizoriu: avangardele trebuie reconsiderate împotriva receptării (post-)moderniste a lor de pînă acum, care le-a desfigurat supra-inconizîndu-le, literal ucigîndu-le şi îngropîndu-le în propria excelenţă, în propria energie, care vizează însă altceva, "bate" în altă direcţie. Tendinţele radicale ale istoriei actuale a artei contemporane le-a ajuns, prin extra-estetismul lor, din urmă, confirmîndu-le împotriva a tot ce s-a făcut din ele, împotriva tuturor stereotipurilor cu inconştientul, visul, onirismul bla-bla.
 
Avangardele nu pot fi regăsite şi redescoperite decît ca non-arte, ca extra-arte şi contra-arte şi, în acelaşi timp, contra-ştiinţe, ca metode, formule, protocoale, pe scurt, ca sursă de creativitate euristică în răspăr atît faţă de artă, cît şi faţă de ştiinţă, faţă de epistema raţionalist-estetică care este, pînă la urmă, fals contradictoriu, modernitatea. Esteticul este un mod de a raţionaliza, estetizarea e raţionalizare.
 
Din păcate, avangardele (futurismul şi suprarealismul în primul rînd) s-au afundat singure în confuzia revoluţionară cu politicul, fiind imediat apoi, pînă azi, înfundate în confuzia estetică. Şi de politic, şi de estetic trebuie ele acum să fie scuturate pentru a li se reda şi pentru ca noi să le putem regăsi extraordinara energie creatoare divergentă.
 
Avangardele nu sînt arte. Şi nici artele nu sînt de fapt "artă", arta bate dintotdeauna în altă direcţie, fiind însă imediat şi constant raţionalizată estetic.
 
O refiltrare a tuturor artelor prin sita anti-utopică a dadaismului (care, tocmai, e Dada şi nu dada-ism), singura contra-avangardă care nu a vrut şi nu ar fi putut, decît prin auto-minciună, să dureze, dar a şi fost pedepsită pentru că a rezistat atît raţionalizării politice, cît şi raţionalizării estetice cărora suprarealismul, de pildă, le-a căzut din plin, exemplar ca victorie-eşec, victimă, o refiltrare, aşadar, a avangardelor prin Dada, deci o reparcurgere ideal-sintetică, în însăşi imanenţa ei, a istoriei, e singura "procedură" care poate recupera artistic, creator avangardele, relansîndu-le "spiritul" pentru relansarea artei contemporane.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer