Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Je chante avec toi, Liberté


Mihaela Miroiu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

20.05.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Prima Americă, 1991, Şcoala internaţională de vară de filozofie, SUA, New Jersey.
Între Doina Ştefănescu şi Father Stan, Nigeria. (foto: arhiva personală)


"Je chante avec toi, Liberté"
Mihaela Miroiu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (3)

Daniel Cristea-Enache: Într-adevăr, vă încadraţi perfect în generaţia '80, în spiritul ei - inclusiv prin acest profesorat făcut la "baza" învăţămîntului românesc, în cel mai mizerabil deceniu al Epocii de Aur.
Mi-aţi trimis CV-ul dvs. şi am putut constata, încă o dată, explozia de creativitate culturală şi excelenţă academică, după 1990. Pare că energiile unei întregi generaţii, într-un climat democratic pe care "optzeciştii" îl sperau, şi-au găsit cea mai bună formă de manifestare, într-o epocă nouă venită aproape cînd trebuia. La 34 de ani, în cazul dvs.
Aţi resimţit totuşi, vreodată, nostalgia după vechea stare de lucruri, încercată de oameni din generaţiile precedente? S-a pierdut ceva, o dată cu extraordinarele cîştiguri şi achiziţii postrevoluţionare? E ceva ce această epocă nouă nu vă oferă, iar cea veche o făcea?
 
Mihaela Miroiu: De cîte ori aud de nostalgii după vremea comunistă îmi vine să spun: oameni buni, sînteţi nostalgici după tinereţea voastră! Îmi dau seama însă că exagerez. Am vorbit despre comunism cu sute de oameni, ascunşi ochiului public. Unii dintre ei regretă experienţe de înţeles: statusul social (mai ales activiştii, dar şi lucrătorii industriali care şi-au pierdut serviciul şi identitatea profesională la vîrste ceva mai tîrzii), predictibilitatea vieţii profesionale, siguranţa mai mare, lipsa competiţiei, omogenizarea socială, accesul general la concedii în staţiuni, decenţa în comportament. Regretă, aşa cum regret şi eu, că trăiesc într-o lume în care, cel puţin mediatic, meritocraţia nu se vede, în schimb parvenitismul ţipă ţopeşte pe toate canalele şi scoate limba sa kitsch în mai toate vecinătăţile.
Din lista de mai sus, obiectiv vorbind, eu aproape că nu am ce să regret. Fac parte dintre învingătorii tranziţiei postcomuniste, europenizării şi globalizării. Subiectiv am însă nostalgii care nu au legătură cu regimul. Mi-e dor de oamenii care au plecat dintre noi. Mi-e dor de dimineţile şi serile de la Costineşti. Mi-e dor de starea mea hălăduind munţii cu fiul meu şi cu elevii mei adolescenţi. Mi-e dor de căldura sobei, dar mai ales de căldura stării de prietenie din casa lui Cristian Petru şi a Doinei Ştefănescu, de răsuflarea tăiată când vedeam Oscarurile cu Anca Jugaru şi Vlad Pătulescu, de fantezia minunată a Laurei Grunberg şi a lui Petru Lucaci, de emoţia în clipele în care librăreasa îmi strecura pe sub mînă un nou volum Mario Vargas Llosa, mi-e dor de putinţa să răs-citesc Nichita Stănescu şi Mircea Cărtărescu. Mi-e dor de marea literatură de care m-au înstrăinat re-învăţarea, ştiinţele politice, construcţiile instituţionale şi civice şi, de bună seamă, propriile mele cercetări şi cărţi. Mi-e dor de indiscutabila disponibilitate pentru teatru, concerte şi expoziţii. Mi-e dor de relaţiile non keep in touch. Mi-e dor de visare, ba chiar şi de un ceas de plictiseală. Mi-e dor să mă gîndesc la o rochie frumoasă, aşa cum mi-e dor de vestele unicat pe care mi le tricota Anca, cea care ne scotea sistematic din cenuşiu. Am doruri pentru lucruri mari şi lucruri mici.
Rezumînd: capitalismul şi competiţia îngustează viaţa culturală şi emoţională în favoarea celei profesionale, iar democraţia te lasă să alegi singur la ce renunţi, încotro vrei să o iei, ce vrei să construieşti sau, dacă eşti mai afurisit, să distrugi.
La sfîrşitul comunismului ne-am trezit de capul nostru, ca să pedalez existenţialist, am fost aruncaţi în lume şi condamnaţi la libertate. Dar, Doamne, cît ne-am dorit-o! Acum o avem şi ne pare la fel de firesc ca şi faptul de a avea ochi, mîini, picioare. Uneori cînd uit cît de preţioasă e libertatea, fiindcă o am cu adevărat, o ascult iarăşi şi iarăşi pe Nana Mouskouri interpretînd Nabucco: Je chante avec toi, liberte!.


Aşa cum generaţia actuală a fost educată că are drepturi, noi am fost educaţi că avem datorii. Presupun că mulţi am dat curs acestui impuls, bine sintetizat în expresia jurnalistică: "Avem o ţară. Cum procedăm?".
Nimeni nu ne mai cenzura. Nimeni nu ne mai putea opri cu adevărat să ştim ce sîntem în stare să facem din lumea noastră, în aria noastră de influenţă şi competenţă. Este drept însă că unii dintre noi au fost privilegiaţi de la bun început prin simplul fapt al situării în oraşe mari universitare, nu în oraşe mici şi comune. Eu am fost norocoasă. Locuiam în Bucureşti. Aveam un cerc de prieteni care ne-a menţinut pe toţi în formă. Aveam acces la informaţii şi resurse. Am fost privilegiaţi şi prin vîrstă: la 34 de ani poţi să iei viaţa profesională şi socială de la început, poţi să te dezveţi, poţi să înveţi. Pentru cea mai mare parte a generaţiei părinţilor mei schimbarea formelor de relief ale societăţii nu a putut decît să facă obiectul contemplaţiei uneori perplexe, alteori fericite (accesul la televiziuni şi ziare a fost o bună vreme benefic în viaţa lor), uneori deznădăjduite: din nou le era dat să accepte pasiv schimbarea lumii după capul altora, să se uite ca Fetiţa cu chibrituri în vitrinele tot mai saturate de mărfurile şi tentaţiile lumii "burgheze şi putrefacte" care a căzut peste ei.
În acest al treilea "episod" al conversaţiei noastre îţi voi vorbi despre reacţiile şi răspunsurile mele la şocul existenţial al tranziţiei (anii '90).
"Pohta ce-am pohtit" de-a lungul predării filozofiei în vremea comunistă a fost primul meu front al implicării în transformare: am participat în prima linie a reformei predării filozofiei în liceu, am coordonat şi scris manualul de reformă. Cu cine? Desigur, cu cei care îmi erau deja aproape: Adrian Miroiu şi Adrian-Paul Iliescu. Pentru asta mi-a ajuns cunoaşterea anterior reprimată şi ieşirea în lumea internaţională a profesorilor de filozofie. În 1990, din elan paşoptisto-iluminist, Adrian şi cu mine am publicat primul Ghid de idei politice: alfabetul democraţiei. Da, noi înşine eram semi-alfabetizaţi şi, învăţînd, voiam să-i învăţăm pe alţii. Acelaşi elan m-a făcut să coordonez şi primul manual de Cultură civică pentru licee. Coautorii erau tot cei din cercul proxim: Doina Ştefănescu, Doina Nedelcu şi Vasile Morar. Era perioada cînd încă lucram la MF3 şi, firesc, mintea şi experienţa mea cereau aceste reforme.
Schimbarea în această continuitate liceo-centrică a început să îşi arate colţişorii foarte repede. Anul '90 ne-a rupt în două pe mai toţi. A început epopeea conservatori-reformatori (prefer aceşti termeni[i]), cunoscută sub numele: comunişti-anticomunişti. Politic vorbind, reforma a fost acceptată la început de mai puţin de 20% dintre români. Procentul s-a regăsit şi în MF3. Eram un corp tot mai străin într-o majoritate zdrobitoare de colegi. Elevii m-au mai ţinut prizonieră a contextului. În cazul lor proporţia era inversă şi mi-a fost greu să îi abandonez brusc.
Toată adolescenţa şi tinereţea noastră am fost colindători ai lumii pe hartă şi în imaginaţie. Povestea acestor călătorii imaginare era liric transpusă de formaţia Mondial (cine îi mai ştie?), în melodia Pe harta Europei - pentru nostalgici şi curioşi:


A venit vremea ca aceste călătorii imaginare să devină reale. Cei mai mulţi eram prea săraci ca să putem călători. Salariile, pînă prin anul 2000, oscilau între 50-100 de dolari pe lună. Sărăciei i se adăugau graniţele. Nu puteam călători fără viză, iar vizele se obţineau greu. A fost prima noastră experienţă clară a ceea ce Isaiah Berlin numea libertate negativă: nu te opreşte nimeni să pleci unde vrei, să faci ce îţi doreşti. Dar cum şi cu ce să îţi exerciţi libertatea de mişcare, dincolo de micul trafic de frontieră şi Turcia?
Şi iarăşi am fost norocoasă. Am început să călătoresc încă din 1990 în voiajuri profesionale, plătite de cei care credeau în politici afirmative pentru est-europeni şi în investiţia în know-how pentru renaşterea Europei de după Cortina de Fier. Aşa am ajuns la şcoli de vară făcute de americani la Dubrovnik (1990), în New Jersey (1991), la conferinţe europene: Viena (1992), Manchester (1993) cu 50 de dolari în şi de buzunar, cumpăraţi de la contrabandiştii de valută (nu existau încă case de schimb) şi cu viză aprobată din raţiuni profesionale. Din 1994 am început să cîştig burse internaţionale şi să mai scap de condiţia de nevoiaşă la porţile Occidentului.
Dacă am repetat mereu în episodul despre comunism: Am citit, Doamne, cît am mai citit!, în acesta pot să repet pînă la epuizare: Am învăţat, Doamne, cît am mai învăţat!
Oriunde mergeam pe lumea asta europeană sau americană învăţam de la profesori şi din cărţile pe care la început nu aveam cu ce să le cumpăr, dar le împrumutam peste noapte. Dormeam 3-4 ore, dar citeam. Din cînd în cînd, colegii internaţionali se milostiveau de mine şi îmi trimiteau pachete cu cărţi şi reviste de specialitate. Mîncam filozofie moral-politică pe pîinea de fiecare zi, ca o bulimică, tocmai fiindcă era veriga lipsă (cenzurată) în formaţia mea intelectuală. În plus (dar, Doamne, ce plus!) am descoperit filozofia feministă, cea mai mare revelaţie intelectuală pe care am avut-o la începutul maturităţii. Aşa cum Revoluţia din Decembrie mi-a deschis larg porţile libertăţii ca cetăţeană, filozofia feministă mi-a deschis porţile libertăţii ca intelectuală creativă. Am simţit că nimic nu mă mai limitează, nici ca femeie, în afara propriilor mele puteri.
Dar am ştiut şi că este datoria mea morală să dăruiesc tot ce ştiu alor mei şi alor mele din ţară, atîţi cîţi or voi. Am ales să rămîn, să scriu mai ales pentru români, să dezvolt programe, organizaţii şi instituţii. La noi era totul de făcut (folosesc timpul trecut mai degrabă metaforic). Una este să rafinezi producţia intelectuală şi civică deja existentă în Occident şi cu totul alta să o faci să existe la tine acasă. Este un pariu existenţial pe care mulţi dintre noi (incluiv cei care au intrat cu bună-credinţă în politică sau afaceri) l-au acceptat şi fără de care nici măcar cîtimea de dezvoltare actuală, atît de contestată, nu ar fi existat. Nu îmi regret alegerea decît episodic, cînd urîciunea striveşte frumuseţea şi distrugerea bate construcţia.
 
(va urma)
 

[i] Am dezvoltat această preferinţă de analiză în cartea Societatea retro, Editura Trei, 1999.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer