Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Provocări optzeciste. Proza lui Mircea Nedelciu / Un amplu studiu monografic al prozei lui Mircea Nedelciu


Raul Popescu, Iulia Dondorici, pe marginea unei cărţi de Adina Diniţoiu

12.06.2013
Observator Cultural, decembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adina Diniţoiu
Proza lui Mircea Nedelciu
Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii

Editura Tracus Arte, 2011


Citiţi un fragment această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Provocări optzeciste. Proza lui Mircea Nedelciu
de Raul Popescu

"O proză bine construită nu poate fi neangajată." (Mircea Nedelciu)

Despre poezia generaţiei '80 s-a scris şi se mai scrie încă destul de mult, lirica optzecistă constituind, pare-se, un material destul de ofertant pentru critica literară românească. Mai mult, acest fenomen a beneficiat recent de nişte perfuzii revigoratoare, şi aici mă refer la reeditările antologiilor de poezie optzecistă Aer cu diamante (Humanitas, 2010) şi Cinci (Tracus Arte, 2011). Din păcate, proza generaţiei '80 nu a fost prea răsfăţată de mai noii critici şi istorici literari, ea intrând, inevitabil, într-un con de umbră. Ce e drept, avem o singură antologie de proză optzecistă, Desant 83, coordonată de Ovid S. Crohmălniceanu şi reeditată în 2000, fără prea mare ecou, la Paralela 45. În plus, mulţi dintre prozatorii prezenţi în antologia lui Crohmălniceanu din '83 nu mai sunt, din păcate, printre noi, moartea aducând cu sine, iată, şi ieşirea din graţiile editorilor. Pare-se că singurul prozator optzecist cu o oarecare notorietate postumă - de altfel, meritată din plin - ar fi Gheorghe Crăciun, în rest, alţi prozatori, ca Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, ocupă deocamdată un loc marginal în peisajul literar actual. Dintre prozatorii tocmai enumeraţi, cel mai meritoriu este, fără îndoială, Mircea Nedelciu, motiv pentru care a şi fost remarcat de unul dintre criticii tineri, e vorba de Adina Diniţoiu, care i-a dedicat o vastă monografie.

Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii (Tracus Arte, 2011), studiul semnat de Adina Diniţoiu, se detaşează net de alte volume de istorie şi critică literară publicate în ultimii ani printr-o însuşire esenţială: dacă mai toate aceste opuri cu iz academic propun teme deja epuizate şi, în consecinţă, nu aduc nimic nou, lucrarea despre proza lui Mircea Nedelciu, în schimb, epuizează, ea singură, o temă până acum puţin frecventată, produsul final surprinzând prin dimensiuni, dar şi prin calitate. Vastul text al Adinei Diniţoiu poate fi considerat, în termeni de teorie literară, un metatext care scanează minuţios, riguros, adâncimile textuale nedelciene. Obiectivele acestui demers metatextual ţin, lucru evident încă din primul capitol, atât de istoria literară, cât şi de teoria literaturii, şi au fost foarte bine formulate încă de prin anii '70 ai secolului trecut de Murray Krieger în al său volum Teoria criticii: este vorba despre ceea ce "trebuie să se fi petrecut în cursul actului creator între poet - în cazul nostru, prozator - şi experienţa sa precedentă din domeniile vieţii şi literaturii" (v. M. Krieger, Teoria criticii. Univers, Bucureşti, 1982). Adică, poetul / prozatorul, scriindu-şi textul, "aduce cu sine tot ce a fost şi este el însuşi, suma experienţelor sale şi a conştiinţei trăirilor acestora", şi aici vorbim despre "contextele" poetului / prozatorului (preexistând fiecărei proze). Aceste "contexte", vom vedea, sunt surprinse cu acuitate, Adina Diniţoiu plasând astfel scriitura nedelciană într-un cadru (istoric, literar) cât se poate de exact. Apoi, prozatorul "mai aduce cu sine în actul de creaţie şi ţelul fundamental al eforturilor sale: ceea ce «intenţionează»să scrie, ceea ce «vrea sa spună», fie că este vag formulat, fie că reprezintă doar impulsul vag, nedefinit, de a scrie." (ibid.) Aceste elemente de influenţă şi intenţionalitate nu reprezintă totul, scriitorul fiind nevoit să mai înfrunte încă un obstacol redutabil: limba, în speţă limbajul - "Cum va putea el să-şi aproprieze limba, care este proprietatea comună a noastră, a tuturor?" se întreabă M. Krieger, care, în analiza sa, vizează şi acest element pe cât de vital procesului creator, pe atât de instabil.

În cazul studiului semnat de Adina Diniţoiu, încă din titlu ne sunt semnalate "contextele" operei lui Mircea Nedelciu: avem, astfel, un context socio-politic, comun generaţiei optzeciste, generaţie din care face parte şi Nedelciu, şi un context biografic, intim, marcat de boală, din care s-au ţesut ultimele texte nedelciene. Acestea "contexte" stau sub semnul literaturii, sunt interpretate, reformulate, prin literatură, prin poveste, prin limbaj. Într-un regim politic coercitiv, apăsător, terifiant, absurd, e vorba de regimul comunist, scriitorii generaţiei optzeciste au rupt legăturile cu tradiţia literară a predecesorilor şaizecişti, adoptând, într-un gest de frondă, modele literare occidentale, ca textualismul francez sau literatura americană, în ultimul caz preferaţi fiind romancieri ca Salinger, Pynchon sau beatnicii. Prin adoptarea acestor modele, prin imitarea lor, optzeciştii au sperat, şi chiar au reuşit într-o oarecare măsură, să se sustragă codurilor şi valorilor puterii comuniste. În cazul lui Mircea Nedelciu, avem adeziunea la textualismul francez, care, în contextul socio-politic românesc, capătă o formă şi o intenţionalitate aparte, diferite de cele ale textualismului francez, după cum ne atenţionează Adina Diniţoiu în cel de al doilea capitol al lucrării sale: "... «textualismul» optzecist, proza scurtă desantistă ş.cl. primesc un sens anume în raport cu acest context social; teoretic vorbind, «textualismul» optzeciştilor este telquelismul francez trecut printr-un unghi de refracţie specific". Dacă textualismul francez a fost unul experimental, care se dorea rupt de realitate, textualismul optzecist a vizat - şi prin asta s-a deosebit de corespondentul său francez - socialul. Mai mult, sub influenţa sociologului Lucien Goldman, Mircea Nedelciu, mizând pe omologia dintre structurile literare şi structurile sociale, considera că, prin scris, poate interveni în planul socialului, îl poate influenţa. Pentru asta, credea Nedelciu, e nevoie de educarea cititorului, de iniţierea acestuia în tainele limbajului subversiv, astfel încât, stăpânind acest tip de limbaj , să iasă de sub influenţa limbajului de lemn al ideologiei comuniste. Altfel spus, exista speranţa că "scriitorii se pot opune regimului comunist opresiv chiar pe terenul şi cu mijloacele literaturii, că literatura sofisticată, literatura de «mare calitate» trezeşte conştiinţa socială şi politică a cititorului şi subminează status quo-ul...", că ideologia comunistă poate fi subminată din interiorul literaturii. Bineînţeles, acest ideal era unul utopic, de neatins, dovadă în acest sens stând Prefaţa la romanul Tratament fabulatoriu, în care limbajul subversiv este perceput deseori la modul literal, intenţiile autorului fiind astfel anulate din start. Adina Diniţoiu sesizează foarte bine acest eşec, neezitând a-l reda ca atare ori de câte ori s-a ivit ocazia în masivul său studiu.

Ajuns aici, aş mai spune că, în acei ani, literatura era considerată o armă eficientă împotriva politicului nu numai în Europa de Est, ci şi în Europa de Vest sau în America. E drept, din acest punct de vedere, se poate vorbi, mai degrabă, cred, de un trend. Salman Rushdie, în Memoriile sale (Polirom, 2012), reamintindu-şi evenimente de la cel de al 48-lea congres al PEN International de la New York, congres ţinut în 1986, afirmă cu un aer categoric: "Da, în 1986 încă mai părea firesc ca scriitorii să pretindă că sunt, după cum spusese Shelly, «legiuitorii nerecunoscuţi ai lumii», să creadă că arta literaturii poate contrabalansa puterea şi să vadă în literatură o forţă măreaţă, transnaţională şi transculturală, care, ca să folosim formularea de excepţie a lui Bellow, putea «deschide şi mai mult universul»." În prezent, o ştim cu toţii, condiţia scriitorului este alta, iluzia s-a spulberat. Rushdie, la rându-i, concluzionează cu amărăciune: "Peste douăzeci de ani, într-o lume idiotizată şi înspăimântată, va fi mult mai greu să atribui asemenea roluri exaltate unor bieţi făuritori de texte. Mai greu, dar, poate, la fel de necesar." Nu trebuie uitat că, după 1989, una dintre preocupările de bază ale lui Mircea Nedelciu, preocupare înţeleasă în nota unui demers necesar, a fost aceea de a-i găsi scriitorului, în conformitate cu recentele schimbări socio-politice, un nou rol în societate. Aşa cum nici Rushdie nu a renunţat la credinţa în capacitatea povestitorului de a influenţa realul (haosul declanşat de Versetele satanice a fost unul de pomină!), şi Nedelciu mai credea, iată, după decembrie 89, în capacitatea scriitorului de a influenţa lumea, socialul, prin scris, neabdicând, în ciuda condiţiilor postdecembriste descurajante, de la credinţa că "literatura, ştiinţele umane şi politica nu se mai pot ignora reciproc", că politicul poate fi influenţat prin scris, prin literatura de bună calitate.

După conturarea contextului socio-politic şi literar în care a activat Mircea Nedelciu, în următoarele capitole ale studiului său, Adina Diniţoiu iniţiază un amplu şi minuţios studiu al prozelor nedelciene, vizate fiind atât prozele scurte, cât şi romanele. Demersul, cronologic şi tematic, pune accent pe analiza conştiincioasă a strategiilor textuale, a limbajului ambiguu, subversiv, pe recuperarea unor coduri de limbaj, a unor sensuri care, lipsite de contextul socio-politic în care au fost concepute, au devenit, ni se atrage atenţia, istorie, piese de muzeu. Adina Diniţoiu ne oferă, cu acest prilej, analize de o fineţe maximă, rar întâlnită, care conduc la o singură concluzie: "Când citim proza scurtă a lui Mircea Nedelciu, va trebui să ţinem cont în permanenţă de această rezonanţă culturală a textelor sale. Rezonanţă care reflectă un context istoric, politic şi social aparte al anilor 80 în România." Mai mult, "subversivitatea lor (a prozelor, n.m) există în raport cu acel context politic, în afara căruia ea dispare, iar universul social al prozelor sale ţine deja de domeniul nostalgiei, al reconstruirii unei epoci («epoca de aur» a comunismului) - aşa cum o fac, de altfel (uneori în exces), şi filmele româneşti ale ultimelor ani." În analiza textuală, autoarea urmăreşte, în principal, două elemente: teoria încorporată în text şi discursul subversiv. În legătură cu teoria încorporată în text, sunt analizate strategii textuale des întâlnite în proza lui Mircea Nedelciu, care ţin, de exemplu, şi de practica unui anume autenticism cu rădăcini în autenticismul camilpetrescian, dar care, spre deosebire de ultimul, îşi denunţă convenţia. Mai exact, M. N. se strecoară în propriul text ca personaj, semnând note de subsol, iar uneori se dedublează, chestionându-se în legătură cu identitatea autorului acelor note de subsol. Avem, în mod evident, o ambiguizare a instanţelor narative, al cărei scop ar fi, precizează Adina Diniţoiu, o democratizare a literaturii - o tentativă de a relaţiona în mod direct cu realul prin abandonarea gestionării discreţionare a discursurilor personajelor. Acest autenticism, ni se atrage atenţia în mod critic, conţine "o doză de idealism, de iluzoriu", este, până la urmă, o convenţie, o iluzie. Toate aceste caracteristici, care ţin de tehnicile textualiste şi de limbajul subversiv, se regăsesec, într-o mai mare sau mică măsură, şi în romanele lui Nedelciu - poate mai puţin în Zodia scafandrului, apărut postum, în care textualism este dominat de biografic -, de aceea nu mai insist şi asupra acestui aspect.

Proza optzecistă, aşa cum reiese şi din analiza textelor nedelciene, dincolo de preocupările teoretice, are multe în comun cu poezia generaţiei în blugi. Avem, iată, (auto)biograficul, atenţia la realitatea înconjurătoare, discursul apropiat de limba vorbită, dar şi o mare deschidere înspre tot ceea ce s-a scris până în acel moment. Se poate vorbi, aşadar, nu numai de o poezie a "cotidianului", ci şi de o proză a "cotidianului", chiar dacă, la unii scriitori, apetenţa pentru experiment pare deseori nesăţioasă, în dauna epicului. A scrie despre proza optzecistă nu e o sarcină facilă, mai ales pentru cineva din afara generaţiei 80. E necesară, mai ales, o înţelegere corectă, justă, a contextului socio-politic şi cultural al ultimului deceniu de comunism, o bună contextualizare, ceea ce Adinei Diniţoiu, în Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, i-a reuşit cu asupra de măsură.

(cronică apărută iniţial pe blogul erasmen)

***
Un amplu studiu monografic al prozei lui Mircea Nedelciu
de Iulia Dondorici

Privind retrospectiv nu numai debuturile, ci şi, în general, volumele generaţiei de critici tineri mai mult sau mai puţin impuşi în ultimii ani, ceea ce atrage imediat atenţia - remarca, de curînd, Cosmin Borza, într-un articol din revista Cultura - este, pe de o parte, diversitatea tematică abordată (de la literatura feminină interbelică la proza anilor '80, de la tratarea corporalităţii în literatură la monografii ale celor mai importanţi critici interbelici - şi lista ar putea continua), pe de alta, diversitatea metodologică, de strategii şi grile interpretative aplicate - fondate pe teorii din studiile culturale, sociologie, noul istorism, estetica receptării, naratologie, istoria mentalităţilor ş.a.m.d. Dacă criticul amintit vedea această configuraţie a "noii critici" mai degrabă în sens critic - căci eclectic, în lipsa unei coagulări identitare de grup -, eu aş aprecia această diversitate ca binevenită, aducînd un aer proaspăt într-o instituţie precum cea a criticii autohtone, care, cu puţine excepţii postdecembriste venite dinspre generaţia '80 (Gheorghe Crăciun, Carmen Muşat, Ion Bogdan Lefter şi alţi cîţiva), se hrăneşte, în continuare, din teoriile şi metodele criticilor români din interbelic, în cel mai bun caz, al celor din anii '60-'80. Dacă diversitatea este chiar semnul distinctiv al tinerei generaţii de critici literari, mai problematică este originalitatea şi deschiderea spre actualitate a metodelor şi instrumentelor de lucru. Acestea din urmă rămîn mai degrabă trăsături singulare, dominantă în cîmpul nostru critic rămîne valoarea estetică, chiar atunci cînd inadecvarea la obiectul studiat este vizibilă cu ochiul liber (un exemplu este, aici, studiul Biancăi Burţa-Cernat despre proza feminină interbelică) sau cînd se străbat drumuri critice deja bătute de nenumărate ori de-a lungul ultimelor decenii decembriste (Alex Goldiş, cu volumul de debut Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului).

O excepţie bine-venită de la această tendinţă este volumul de debut al Adinei Diniţoiu - la origine, teza de doctorat a autoarei -, apărut în 2011 la Editura Tracus Arte şi intitulat Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii. Respingînd absolutizarea grilei estetice - fără a o ignora însă, în capitolele cu analize pe text ale prozei nedelciene - Adina Diniţoiu reuşeşte să prezinte, în ansamblul studiului ei, o imagine nuanţată şi actuală a scriitorului optzecist, realizată cu ajutorul unui montaj inteligent de metode şi strategii critice, pornind de la premisa că "astăzi - la început de mileniu trei -, cînd literatura se situează altfel în spaţiul public şi cultural, cînd pe lîngă valoarea estetică - atît de mult timp fetişizată -, ea îşi asumă din ce în ce mai mult o valoare de cunoaştere, proza lui Mircea Nedelciu este un document literar inestimabil - estetic, antropologic şi uman - al anilor ´80, al ultimului deceniu comunist, un muzeu de imagini retro în mişcare, în care defilează cinematografic secvenţele unui cotidian devenit deja istorie. În contextul (încă) actual al unei recuperări artistice (film, teatru, arte vizuale) a perioadei comuniste, proza lui Nedelciu este un loc - o sursă de imagini, de atmosferă, de oameni - peste care nu se poate trece".

A doua caracteristică remarcabilă a acestui volum monografic al prozei lui Mircea Nedelciu este caracterul lui exhaustiv - cititorul are în faţă nu numai detaliate analize de text ale tuturor volumelor de proză ale lui Nedelciu - de la primul volum de proză scurtă pînă la romanul postum neterminat Zodia scafandrului -, ci, în premieră, şi a articolelor scriitorului din presa postdecembristă. Aceeaşi exhaustivitate se regăseşte şi la nivelul receptării - astfel, lucrarea oferă o privire de ansamblu asupra tuturor aspectelor luate în discuţie de-a lungul timpului în legătură cu opera lui Nedelciu - de la apariţia primelor volume pînă în ultimii ani. Autoarea prezintă cu onestitate şi distanţă critică poziţiile exegetice referitoare la obiectul analizei ei, le relaţionează nuanţat şi le interpretează atît în contextul politico-istoric al apariţiei, cît şi din perspectivă contemporană.

Primele patru capitole ale lucrării sînt mai degrabă de istorie literară, pornind de la înnoirile teoretice aduse, la apariţia lor pe scena literară, de reprezentanţii cei mai importanţi ai generaţiei '80 şi, în special, de Mircea Nedelciu. Platforma teoretică a lui Nedelciu este analizată atît în contextul discuţiilor teoretice din anii '80 din România, cît şi pornind de la analiza surselor (Tel Quel, Le Nouveau Roman), pentru a evidenţia specificitatea scriitorului român, punctele în care acesta adaptează "la mediu" teoriile stîngii franceze, precum şi modul în care această poetică explicită se suprapune sau nu peste aceea implicită, peste textele de proză în desfăşurarea lor cronologică. Schimbarea de paradigmă teoretică efectuată de optzecişti este discutată de autoare pornind de la sintagma de "nouă autenticitate", analizînd modul în care proza nedelciană a transformat schema comunicaţională a lui Jakobson. O temă importantă, în cadrul problemei receptării şi a teoriilor lecturii, este relaţia cu cititorul - se ştie că miza optzeciştilor a fost ceea ce ea numeşte "educarea cititorului", şi cercetătoarea ţine seama de această pretenţie a scriitorului în propriile analize de text din capitolele următoare. Teza ei este formulată astfel: "Ceea ce frapează, dincolo de atenţia specială acordată cititorului («ideal» sau «implicit») în textul său literar, respectiv teoretic, este racordarea acestui profil de cititor la realitatea socială contemporană: cu alte cuvinte, Nedelciu nu vrea să renoveze proza în abstract, realizabil în timpul ideal al lecturii, ci, din contră, cu mijloacele literaturii, el vrea să intervină în real, să remodeleze, prin intermediul habitudinilor de lectură, un om nou (care este, înainte de toate, un alt fel de cititor)".

Capitolelor de istorie literară şi culturală le urmează trei capitole de analiză aplicată pe textele scriitorului optzecist. Abordarea este una cronologică, dar analizele se grupează nu de puţine ori, chiar păstrînd acest cadru formal, în jurul unor nuclee tematice şi stilistice. Paginile poate cele mai interesante mi se par acelea care cuprind analiza identităţii - individuale şi sociale - în comunism, pornind de la relaţia rural-urban ("În orice caz, un ruralism constitutiv, rafinat de cultură, de practica literaturii, de strămutarea la oraş se regăseşte la toţi aceşti scriitori"), relaţia individ-grup-societate, aşa cum se configurează ele în creaţia nedelciană. Şi sub acest aspect, proza este văzută în contextul sociopolitic al epocii. Autoarea optează pentru conceptul de "rezonanţă" în sensul lui Greenblatt: "Rezonanţa textelor lui Nedelciu [...] se va măsura, aşadar, prin recursul la context, la «forţele culturale» care determină textul şi cărora le este expresia: cenzura ideologică, nevoia interioară de libertate şi lupta prin text cu această cenzură, dublul limbaj, aşadar, complicitatea cu cititorul şi îndemnul la lectura activă, adică la rezistenţa la manipulare, prin deconspirarea convenţiilor literare". Teza de bază a analizei este formulată în felul următor: scriitorul Mircea Nedelciu "nu urmăreşte niciodată să transmită numai un «mesaj» estetic ori general-uman, ci şi unul concret, social-politic". Atît în contextul regimului comunist, cît şi în cel postdecembrist, chiar dacă în moduri diferite, Mircea Nedelciu a susţinut implicarea activă a scriitorului în viaţa publică, dorind să transforme cititorul naiv într-unul avizat, transformare care ar fi trebuit să se efectueze prin intermediul tehnicilor de lectură. Astfel, Nedelciu a optat pentru o proză care să răpească falsul confort al cititorului, l-a condus permanent spre "lectura-întrebare", superioară "lecturii-torpoare".

Tocmai această permanentă raportare a textualismului, a tehnicilor literare, a poziţiilor teoretice la cadrul social politic al vremii, ca şi raportarea la modele teoretice occidentale, plasarea operei lui Nedelciu nu numai într-un context literar, ci şi într-unul cultural şi intelectual mai larg sînt constante ale analizelor Adinei Diniţoiu şi, poate, reuşita ei cea mai importantă.

(cronică apărută iniţial în Observator cultural nr. 655/ 21.12.2012)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer