Prefaţă la Proza lui Mircea Nedelciu

Citiţi un fragment această carte.
Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Mircea Nedelciu a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai optzecismului, situat ca renume şi influenţă în vecinătatea lui Mircea Cărtărescu şi a lui Gheorghe Crăciun, dar care, din nenorocire, chinuit şi răpus de o boală cumplită, la numai 49 de ani, n-a avut şansa să-şi demonstreze pe deplin, într-un "opus magnum", toate resursele spiritului său strălucit. Mi-a fost student, însă mărturisesc că, neavînd şansa de a-l găsi printre cei pe care-i seminarizam în anul al II-lea, nu l-am putut identifica în masa celor ce-mi urmăreau cursul (de se va fi numărat printre ei). Odată, mi-a vorbit despre el Crohmălniceanu, cu un entuziasm folosit doar cînd se referea la Cărtărescu. M-am precipitat, de aceea, să-i caut volumul de debut Aventuri într-o curte interioară. Mi-a plăcut simbolistica titlului, deschizînd din capul locului complicităţile cu cititorul, atît de dorite în epoca de obscurantism dirijat al anilor '80. "Curtea interioară" nu trebuia înţeleasă literal, ea viza atît atenanţele Sinelui, pe care le explorăm spre a ne cunoaşte formula identitară, cît şi, îndeosebi, orizontul limitat al existenţei cotidiene, izolate de larma civilizaţiei şi marile vînturi ale spiritului, în provincialismul impus de socialismul multilateral dezvoltat. Întîlneam un autor plin de farmec, de o mare vioiciune intelectuală, problematizant şi ludic, lucid şi lipsit de retorică, interesat de experimente textuale, dar cu o privire ageră, o ureche sensibilă la firescul vorbirii şi o putere frapantă de observare a realităţii sociale. Sigur, lectorul avizat putea percepe la el un oarecare aer "telquel"-ist, însă naturalizat, cernut prin filtrele caragialismului, adaptat aşadar scopului - cum excelent notează Adina Diniţoiu - de "luare în stăpînire fenomenologică a lumii".
 
Pentru cercetarea operei lui Nedelciu, Adina Diniţoiu a ales un drum ostenitor, aparent lipsit de spectaculos, fiindcă pedestru şi confiscat de amănunte, în realitate extrem de profitabil. Meritul ei e că parcurge creaţia scriitorului, pas cu pas, cartografiind-o cu scrupul şi exactitate, în succesiune cronologică, fără prescurtări şi ocoluri. Desigur, metoda are şi dezavantajul că implică recurenţe, deoarece anumite procedee revin de la o proză la alta, iar temele îşi au, la rîndu-le, coeficientul repetitiv. Totuşi, pentru cine doreşte să afle tot ce spune Nedelciu şi se ştie despre el, la modul concret şi nu în abstractul unor generalizări de dicţionar, demersul autoarei îmi pare şi onest, şi adecvat.
 
Un loc însemnat îl ocupă în lucrare analiza contextului socio-politic şi cultural, îndeosebi a constelaţiei literare în care a trăit şi s-a format autorul. Genul proxim - apartenenţa la o generaţie a sfîrşitului de eră comunistă, care refuza colaborarea cu puterea, căutînd, în condiţiile unui armistiţiu de faţadă, posibilitatea de a se alinia marilor tendinţe literare inovatoare ale Occidentului - precede cercetarea operei. Discursul critic articulează examenul celor trei componente care contribuie determinant la formarea lui Nedelciu: calitatea sa de exponent al generaţiei optzeciste, implicaţiile textualismului, îndeosebi însă aderenţele sale la postmodernism. Sînt astfel evocate, cu mînă sigură, caracteristicile optzeciştilor, care se regăsesc la scriitor: apetenţa lor teoretică, subversivitatea, totuşi tolerată de regim, întrucît se manifestă pe tărîm estetic şi nu politic, folosind metode oblice (ironia, parodia, alegorizarea sub masca inocenţei, ambiguitatea, clipirea complice pentru cine ştie să citească printre rînduri); e pusă clar în evidenţă şi prevalenţa acordată prozei scurte, apropierii de cotidian, deschiderii spre experimentalism, cît şi, oarecum paradoxal, coexistenţei dintre o anume tendinţă autoreferenţială şi un impuls viguros spre o autenticitate veritabilă. În prezentarea raporturilor lui Nedelciu cu textualismul, autoarea se lasă în mare parte călăuzită de observaţiile pertinente ale lui Adrian Oţoiu, nuanţîndu-le însă în baza mărturiei scriitorului că s-ar fi folosit de textualism ca de o "etichetă" din motive de "frondă", dar şi de "frică", pentru a face faţă, ca toţi ceilalţi congeneri, severităţilor represive ale regimului. În privinţa postmodernismului, autoarea înclină, împreună cu Matei Călinescu, spre opinia că ar fi vorba de "un moment distinct de modernism, puternic individualizat", deci, în ultimă instanţă, "o nouă fază a modernităţii". Acest "postmodernism fără postmodernitate" (Mircea Martin), altoit pe o structură socială înapoiată, adoptat drept autodenumire polemică, prezintă afinităţi cu poststructuralismul francez "Tel quel", însă se simte mult mai aproape de cel american. El are particularitatea de a nu fi autist şi elitist ca textualismul francez, dar nici situat, ca cel american, la stînga eşicherului politic, în răspăr cu societatea capitalismului dezvoltat. Caracteristica optzecismului e de a fi reprezentat o "contra-cultură" (Caius Dobrescu), întemeiată însă - cum spune I. Bogdan Lefter - "pe realitatea transformărilor din societatea noastră... pe devenirea istorică reală şi recentă a literaturii române". Mircea Nedelciu ilustrează cu strălucire tocmai această specificitate a optzeciştilor, conotată în plus, în cazul său, de o anumită înclinare genuină şi moderată spre stînga, de conştiinţă civică şi de accentul pus asupra rolului intelectualului într-o societate democratică. În orice caz, în ansamblul lor, ca adversari ai dictaturii comuniste, optzeciştii au năzuit spre o societate democratică, o economie de piaţă, o cultură liberală şi pluralistă. Adina Diniţoiu le urmăreşte parcursul istoric, de la marginalizare spre instalarea, după 1989, în centrul vieţii literare, cînd însă, potrivit legii că asuprirea îi solidarizează pe oprimaţi, iar izbînda îi desparte, unitatea lor de grup se destramă (deşi în noua epocă se concretizează unele dintre proiectele lor instituţionale: revista Contrapunct, A.S.P.R.O., Editura Paralela 45).
 
Cercetarea operei lui Nedelciu are loc, în primul rînd, pe segmentul ei, poate cel mai relevant, cel al prozei scurte. Autoarea, care-mi pare a poseda mai degrabă "l'esprit de finesse" decît "l'esprit de géometrie", se află aici, mai ales aici, la ea acasă. Ea îşi croşetează exerciţiul critic, operînd printr-un comentariu aplicat, în egală măsură, desprinderii semnificaţiilor şi elucidării mijloacelor retorico-stilistice utilizate de autor. Pentru un scriitor de tipul lui Mircea Nedelciu, practicant al unei inginerii textuale de o inventivitate, o vervă elocutorie şi o dexteritate narativă fără precedent în epocă şi fără egal în cuprinsul generaţiei sale, era necesară tocmai o asemenea exegeză răbdătoare, minuţioasă, în stare să-i evalueze performanţa pe spaţii mici şi să se bucure de găselniţele lui savuroase. Pas cu pas, de la Aventuri într-o curte interioară (1979), la Efectul de ecou controlat (1981), apoi la Amendament la instinctul proprietăţii (1983) şi, în fine, la Şi ieri va fi o zi (1989), ni se înfăţişează evoluţia temelor şi a expresivităţii, modul specific lui Nedelciu de a înnoi materia, de a jongla cu perspectivele focalizării şi registrele limbii, de a deconstrui convenţiile existente, de a conversa sub acoperire şi indirect cu cititorul, admis drept "coproprietar" al textului şi partener de dialog. Calificativele de "răceală", "morozitate", "tehnicism" proliferant pe seama unei puteri epice deficitare, susţinute de unii critici (Radu. G. Ţeposu), sînt respinse net. Autoarea argumentează în detaliu tocmai capacitatea lui Nedelciu de a şti să povestească şi să profileze personaje viabile. Ea scrie: "Pornind totdeauna de la cotidianul (rural şi urban) ceauşist şi brodînd textual, prozele ating de fapt temele şi au sunetul marii literaturi: sensul existenţei, maturizarea, experienţa morţii, iubirea, căutarea identităţii, libertatea socială, politică şi morală... Prozele - semn al marii arte - au întotdeauna un miez fierbinte, un umanism esenţial, protejat, învelit cu grijă, cu sofisticare, în «coaja lucrurilor»".
 
Capitolul dedicat romanelor e construit cu aceeaşi migală analitică şi se bucură de aceeaşi documentare împinsă pînă la limita disponibilului. Ancheta e condusă, ca şi înainte, cu empatie contagioasă, iar imaginea creaţiei romaneşti a scriitorului se detaşează cu limpezime. Zmeura de cîmpie (1984) ne apare drept un roman reflexiv, eseistic, în care tema identităţii se conjugă cu cea a pierderii memoriei, într-o acţiune fragmentată, desfăşurată pe mai multe planuri, implicînd numeroase inserţii metatextuale. Printre trimiterile intertextuale apare şi Wittgenstein, cunoscut probabil pe apucate, prin cîteva propoziţii şocante, doveditoare ale intuiţiei sigure cu care tînărul scriitor reuşea să capteze orice geană de lumină strecurată printre zăbrelele închisorii totalitare. Filozofia indusă din "amestecul de melodramă, picaresc şi proză detectivistică" de care amintea Sanda Cordoş pare să fie, în spirit postmodern, relativizarea adevărului, dar şi, mai concret, afirmarea locului primordial pe care-l joacă satul în imaginarul multor optzecişti. Dacă Zmeura din cîmpie rămîne, pînă la urmă, un soi de exerciţiu de digitaţie în ansamblul romanesc al lui Nedelciu, Tratament fabulatoriu (1986) este un roman "roman", în care epicul cîştigă întîietate, iar imixtiunile metatextuale se rarefiază. Faimoasa prefaţă, care a făcut să curgă multă cerneală, e îndelung discutată. Autoarea se desparte - şi pe drept cuvînt - de lectura literală a Monicăi Lovinescu, amăgită de dublul limbaj al scriitorului şi ca atare reproşîndu-i pactizarea cu regimul. În realitate, citarea lui Marcuse şi a altor reprezentanţi ideologici ai stîngii urmărea - conform mărturiei scriitorului - "să adormă vigilenţa cenzorilor", iar folosirea conceptului de "marşandizare" nu servea condamnării capitalismului, cum făcea Şcoala din Frankfurt, ci denunţării culturii de masă socialiste. În mare măsură, autoarea pare a se ralia Oanei Fotache, considerînd că Nedelciu deconstruia limbajul marxist, folosindu-l împotriva lui însuşi. Totuşi, concluzia analizei rămîne rezervată. După ce pune în lumină trăsăturile ludic-ironice ale textului, autoarea afirmă că "e greu de stabilit ,în ce măsură tezele (neo)marxiste postulate de Nedelciu reprezintă un alibi pentru mascarea nivelului subversiv (la adresa dictaturii comuniste) şi în ce măsură o convingere personală". Mai corect ar fi probabil să spunem că "ele reprezintă adesea şi una şi cealaltă". Cel puţin tot atît de relevantă ca prefaţa, care pare a fi mobilizat excesiv atenţia, nu doar a cenzorilor, ci şi a criticilor, e romanul propriu zis, estimat de Adina Diniţoiu a fi o parabolă a utopiei comuniste, de fapt, o contra-utopie în raport cu utopia negativă de tip Orwell, a socialismului anilor '80. Exegeza, care subliniază elementele de fantastic şi baroc, ca şi tipologia cu personaje şarjate, caragialeşti, caracteristice vulgarităţii şi mediocrităţii societăţii socialismului multilateral dezvoltat, este remarcabilă.
 
Din păcate, Femeia în roşu (scrisă în 1986, dar tipărită în 1990), poate cel mai bun roman postmodernist apărut la noi, nu e abordat analitic din cauza dificultăţii de a separa contribuţia lui Nedelciu de cea a celorlalţi doi co-autori: Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Adina Diniţoiu comunică însă o serie de date esenţiale cu privire la elaborarea operei şi se ocupă de un capitol atribuit în mod cert lui Nedelciu (Perturbatio animi - aşa numita "secvenţă vieneză", compusă într-o singură noapte, într-un neobişnuit elan de efervescenţă creatoare). În fine, ultimul roman al lui Nedelciu, Zodia scafandrului, publicat postum (2000), parte a unei tetralogii care n-a mai fost redactată, marchează, după autoare, evoluţia de la textualism la biografism, de la microrealism la simbolică şi de la aluzia subversivă la explicitul politic. Opera ar fi deplin structurată, cizelată şi pusă la punct, ca pentru publicare. Metafora scafandrului nu evocă spectacolul feeric al faunei din mările calde, ca la Cousteau, ci coborîrea într-un abis al frigului, întunericului şi insolvenţei, un pariu pierdut, care criptează mizeriile lumii comuniste, dar şi spaima de moarte, chiar dacă în mod surdinizat şi discret. Ultimul capitol al monografiei abordează publicistica lui Mircea Nedelciu, greu accesibilă, fiindcă e risipită într-un mare număr de reviste şi gazete. Ea relevă o altă faţă, extrem de atractivă şi incitantă, nu doar a talentului, ci şi a perspicacităţii sale de diagnostic, fie că se referă la statutul şi contrarietăţile propriei generaţii, fie că are în vedere spectacolul de atîtea ori confuz şi dezamăgitor al interminabilei noastre tranziţii.
 
Asumîndu-şi mai degrabă riscul de a plictisi prin stăruinţă decît pe cel de a rămîne lacunară, fără ifose eseistice, dar şi fără asezonări compilative, asociindu-se unor interpreţi ai operei, dar delimitîndu-se tranşant de alţii, Adina Diniţoiu a realizat prin cartea de faţă un studiu de referinţă al operei lui Mircea Nedelciu, o veritabilă expertiză. E o recuperare binevenită într-un moment în care optzecismul s-a clasicizat, iar vînzoleala epocii riscă să estompeze amintirea scriitorului.