Sub zodia lui Mircea Nedelciu

Citiţi un fragment această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Fără îndoială, un prim atu al cărţii Adinei Diniţoiu îl constituie un aparat conceptual solid, la zi, dar şi o vădită capacitate de a glisa între diverse metode (critică şi istorie literară, sociologie, comparatistică) în scopul unei abordări şi contexualizări a operei lui Mircea Nedelciu de o complexitate fără precedent în critica românească. Aşa cum o remarca şi Adriana Babeţi, într-un citat de pe coperta a IV-a a cărţii, studiul de faţă impresionează prin minuţie, prin complexitatea documentării şi capacitatea de analiză şi sinteză a concluziilor acesteia.

Datorită asumării unei abordări "cuminţi", nu tematice, ci cronologice, care ar fi putut constitui un potenţial dezavantaj al cărţii, imaginea universului literar nedelcian (ca şi a contextului în care se nasc atît opera nedelciană, cît şi fenomenul textualismului optzecist) se construieşte treptat, autoarea devoalînd pe rînd informaţii ce pornesc de la constituirea generaţiei "revoltate", care avea să schimbe spectaculos direcţia literaturii, cotind dinspre "cuminţenia" generaţiei '70 spre experimentalism şi tehnici textuale tributare teoriei literare la zi, pe care o parte dintre optzecişti o devorează pentru a o discuta şi aplica ulterior în propriile opere. Astfel, primele capitole ale cărţii, teoretice, oferă o imagine clară a contextului în care va lua naştere unul dintre cele mai spectaculoase fenomene literare din literatura română, o generaţie comparată (şi datorită unei "certe conştiinţe şi vocaţii teoretice", cum punctează Carmen Muşat, dar şi unei "conştiinţe a apartenenţei de grup", după Monica Spiridon) cu generaţia '30. O situare în context a apariţiei grupului optzecist, mizînd pe elemente de istorie literară, care dovedesc din nou o documentare scrupuloasă a autoarei, vizează deopotrivă cele dintîi manifestări ale acestuia (în cele cîteva cenacluri din anii '80, dar şi în reviste puternice, precum celebra Contrapunct, a cărei redacţie angrenase multe dintre numele importante ale generaţiei optzeciste), dar şi evoluţii ulterioare ale scriitorilor, mergînd pînă la o analiză a Desantului '83, menită să ofere, graţie analizei comparate, o imagine a locului ocupat de Mircea Nedelciu în ierarhia grupului optzecist. De asemenea, ocupîndu-se de filiaţia telquelistă, de obsesia pentru limbaj şi posibilităţile subversive ale acestuia, autoarea stabileşte natura textualismului optzecist ca "telquelism francez, trecut printr-un unghi de refracţie specific. Refracţia într-un mediu socio-politic totalitar...". Iar legătura cu politicul, preocuparea nedelciană pentru subminarea textuală (chiar rezistenţa textuală, cu un termen astăzi atît de discutat), instituirea acelei inginerii textuale văzute ca o armă îndreptată împotriva cenzurii aberante sînt elemente discutate pe larg, pînă la consecinţele lor mai puţin faste, precum perceperea lor drept complice cu discursul oficial, în absenţa unui cititor afin, dispus la receptarea ironiei care dublează textul (de altfel, dinamitarea convenţiilor literare prin folosirea lor excesivă, prin forţarea limitelor lor constituie o tehnică nedelciană predilectă, avînd în vedere că literatura are, în viziunea sa, un rol formator, deopotrivă al cititorului şi al omului în sine, un rol de igienizare mentală, de trezire a conştiinţei, în scopul rezistenţei la un regim opresiv şi aberant).

Cu siguranţă că, în absenţa unei deschideri multidisciplinare şi a apetenţei pentru explicarea amănunţită a întregului context socio-politic, a procesului complex, condiţionat atît de elementul politic, cît şi de cel personal, biografic, care a însoţit naşterea fenomenului optzecist, dar şi a operei liderului său de atunci, studiul ar fi fost privat de adîncimea necesară pentru a oferi cititorului, avizat sau nu, o imagine adecvată asupra unuia dintre cele mai interesante episoade din istoria literară românească. În plus, aşa cum o remarcă Paul Cornea în Prefaţa cărţii, în vînzoleala epocii în care trăim, amintirea lui Mircea Nedelciu riscă să fie estompată, poate şi în absenţa unor reeditări, dar şi reevaluări necesare, astfel că studiul de faţă redeschide o discuţie necesară.

Cum spuneam şi mai devreme, opţiunea autoarei pentru o structură lineară, care vizează mai degrabă un criteriu cronologic, ar fi putut fi în detrimentul cărţii, în absenţa unei mai spectaculoase organizări a materialului critic. Partea a doua a volumului, începînd cu capitolul al V-lea, propune o analiză detaliată a prozei nedelciene, dublată de acel esprit de finesse deţinut de autoare, observat de Paul Cornea în aceeaşi Prefaţă, dar şi de o profundă înţelegere şi empatie a acesteia faţă de opera lui Mircea Nedelciu. Propunînd o reevaluare şi o repoziţionare critică faţă de aceasta, autoarea purcede la analiza individuală a textelor, punîndu-le în legătură atît între ele cît şi, acolo unde este cazul, cu alte texte optzeciste, într-un demers comparatist. Dispunerea cronologică a acestora vizează o imagine amplă a evoluţiei prozei lui Mircea Nedelciu, de la "proza inaugurală" Aventuri într-o curte interioară la ultimul roman al acestuia, Zodia scafandrului, care anunţa o nouă direcţie a prozei nedelciene, ce implica elementul biografic, mai degrabă absent pînă acum din literatura sa, dar şi, cum observă Adina Diniţoiu, o deschidere fără precedent către simbolic. Metafora scafandrului susţine două sensuri: pe de o parte, dimensiunea autobiografică, pe de alta, cea de profunzime/presiune, vizînd deopotrivă socialul, ca şi biograficul, "corpul social", ca şi cel individual; este vorba, deci, despre o dublă patologie, socială şi somatică, despre o dublă metaforă, a opresiunii socio-politice, dar şi a bolii invazive; senzaţiile ce însoţesc imersiunea scafandrului în adîncuri reunesc, de altfel, conotaţii funerare: spaima de frig şi întuneric, dar mai cu seamă de necunoscut (autoarea identifică în începutul romanului semnele celei dintîi simptomatologii a bolii, transpuse literar în această metaforă extrem de sugestivă). Cazul acestui ultim roman, rămas neterminat, e discutat pe larg, deopotrivă la nivelul strategiilor narative şi al substratului său simbolic, metaforic, dar şi din punct de vedere al poveştii în sine a manuscrisului, demnă la rîndul său de întreaga atenţie a cercetătorului literar: publicat în anul 2000, imediat după moartea scriitorului, de către editura Compania, acesta ar fi putut să cunoască (aşa cum o sugera la un moment dat Gheorghe Crăciun, într-un articol din anul 2001, din revista Observator cultural) o nouă ediţie, revizuită, cu toate însemnările, variantele de lucru existente în caietele scriitorului, care ar fi deschis poate o perspectivă nouă asupra direcţiei în care avea să meargă proza nedelciană. Concluzia Adinei Diniţoiu, privitoare la acest ultim roman, este că "ne lasă să visăm asupra consecinţelor ultime ale unei scriituri inconfundabile, în care textualismul e erodat treptat de biografie, de boală, iar limbajul dublu, cifrat, e ajuns din urmă, vertiginos, de libertăţile democratice postdecembriste". Enigma privitoare la o evoluţie ulterioară a operei nedelciene e discutată de asemenea de autoare în termenii unei indubitabile ştiinţe a prozatorului de a depăşi textualismul şi de a descoperi o nouă formulă care să conducă la scrierea unui roman fundamental, un "mare roman" care i-a fost refuzat însă de accidentul biografic, de dispariţia prematură care învăluie în mister turnura texetelor sale. Punînd în legătură, cu empatie şi multă fineţe, opera şi omul, vorbind despre instalarea treptată a unei boli care a declanşat o chinuitoare eroziune fizică, dublată de cea a forţei creatoare, Adina Diniţoiu reuşeşte o analiză ataşantă, fascinantă deopotrivă pentru pasionaţii de proză nedelciană, dar şi pentru cei care vor să se iniţieze în acest "caz al unui destin fracturat, care ne lasă melancolici", capacitatea de a inocula cititorului, dacă nu sentimente de simpatie, cu siguranţă un interes crescut faţă de scrierile lui Mircea Nedelciu, constituind încă una dintre calităţile de neignorat ale autoarei.

În siajul celor discutate de Adina Diniţoiu în studiul său, privitor la cele două tipuri posibile de lectură, după Nedelciu - lectura-torpoare (pasivă, de identificare) vs. lectura-întrebare (activă, implicată) - cu siguranţă cartea sa provoacă la cea de a doua, lansînd ipoteze la care viitorii cercetători ai operei nedelciene cu siguranţă se vor opri, provocînd la o reevaluare a operei unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei '80.