Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Vise de pe Bunker Hill


John Fante, traducere de Iulia Gorzo

14.08.2013
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vise de pe Bunker Hill
John Fante
Traducere din engleză de Iulia Gorzo
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013




*****
Intro

John Fante s-a născut în Colorado, în 1909, într-o familie de imigranţi italieni. A urmat şcoala parohială din Boulder şi un gimnaziu iezuit din Denver, continuându-şi studiile la Colorado University şi Long Beach City College.

A debutat cu o povestire apărută în The American Mercury, în 1932. Primul său roman, O să vină şi primăvara, Bandini (Wait Until Spring, Bandini, 1938; Humanitas Fiction, 2009), face parte din tetralogia al cărei protagonist este Arturo Bandini, un alter ego al autorului. Îi vor urma, în aceeaşi saga, Întreabă praful (Ask the Dust, 1939; Humanitas, 2006), Vise de pe Bunker Hill (Dreams from Bunker Hill, 1982) şi Drumul spre Los Angeles (The Road to Los Angeles, 1985: cronologic, acesta a fost primul scris, dar a rămas nepublicat până în 1985; Humanitas Fiction, 2007). Alte romane: Full of Life (1952), The Brotherhood of the Grapes (1977) şi 1933 Was a Bad Year (1985, neterminat). A mai scris povestiri, adunate în 1940 în volumul Dago Red (republicat în 1985, cu adăugiri, sub titlul The Wine of Youth) şi două nuvele, My Dog Stupid şi The Orgy, apărute în 1986 cu titlul West of Rome.

A semnat sau cosemnat scenariile mai multor filme, printre care My Man and I (1952), Full of Life (1957), Walk on the Wild Side (1962) şi The Reluctant Saint (1962). În 1955 a fost diagnosticat cu diabet, boală din cauza căreia a orbit în 1978 şi, după doi ani, i-au fost amputate picioarele. A continuat să creeze dictându-i soţiei sale, Joyce. A murit în 1983.

La sfârşitul anilor '70 este redescoperit de Charles Bukowski, iar Black Sparrow Press îi publică opera integral, impunându-l drept unul dintre cei mai importanţi scriitori americani. Neglijat pe nedrept în timpul vieţii, lui John Fante i s-au dat onorurile post-mortem. În 1987 i s-a acordat PEN USA President Award, iar în 2009 Consiliul Local al oraşului Los Angeles a decis ca piaţa de la intersecţia dintre Fifth Street şi Grand Avenue, lângă biblioteca pe care o frecventa John Fante în tinereţe, să-i poarte numele.
***
 
Vocea lui John Fante este inconfundabilă. "Fante este zeul meu", declara Charles Bukowski la începutul anilor 1980. De notorietate, Fante s-a bucurat puţin, căci a murit curând după începerea editării operelor sale la Black Sparrow Press. În urmă lăsase un scenarist prolific, un băutor zdravăn, cu accese de violenţă, un jucător înrăit, un diabetic tragic şi un scriitor care se autopersiflase mereu. Vise de pe Bunker Hill este cântecul de lebădă al lui Fante. Orb şi schilod, i l-a dictat soţiei sale, Joyce.

Roman autobiografic, ne proiectează în pielea tânărului Arturo Bandini, care, înarmat cu o maşină de scris portabilă, are mari vise. Spirit rebel, nu va accepta nici un compromis, trecând prin experienţe care-l marchează profund, dar pe care le lasă în urmă prin umorul său salvator. Fiecare capitol conţine o poveste antologică, de la aventura cu patroana în vârstă a hotelului unde stă până la scena părăsirii Hollywoodului şi la alegerea din final: cea a sărăciei, care este de fapt scrisul. Pentru ultima oară străzile din Los Angeles au prins viaţă într-o poveste ficţionalizată a încercărilor prin care a trecut Fante până a fost recunoscut ca scriitor. "Scrisul este o mare bucurie, dar profesiunea de scriitor este oribilă", obişnuia el să spună.

Considerat un precursor al Generaţiei Beat şi având o influenţă marcantă asupra generaţiilor ulterioare de scriitori, de la Charles Bukowski şi Philip Roth până la Bret Easton Ellis, John Fante a reuşit să facă din literatura pe care a scris-o o extensie de geniu a propriei sale vieţi. Iluminând secvenţe din tinereţea lui Fante, prin intermediul alter egoului scriitorului, insolitul personaj Arturo Bandini, romanul Vise de pe Bunker Hill lasă amprenta unei sincerităţi care taie în carne vie, combinată cu un umor negru adesea autonimicitor. Stilul este seducător, de o savoare care nu alunecă niciodată în trivial şi de o plasticitate care ţine de multe ori de domeniul poeziei, personajele sunt vii şi pestriţe, căci Fante se dovedeşte un excelent observator al tipologiilor umane, iar Los Angelesul, fascinant şi devorator.

"Saga Bandini e o creaţie magnifică descoperită - din fericire - la timp." (Times Literary Supplement)

"Asemenea lui Knut Hamsun, John Fante este romancierul a tot ce este ciudat şi poetic şi contradictoriu în reacţiile noastre omeneşti la întâmplările cele mai obişnuite." (Richard Collins, autorul volumului John Fante - A Literary Portrait)

"Când a murit, în 1983, la şaptezeci şi patru de ani, Fante nu avea cum să-şi închipuie că în mai puţin de douăzeci de ani avea să fie privit drept unul dintre scriitorii de primă mărime ai literaturii secolului XX şi că va fi recunoscut internaţional pentru influenţa pe care a avut-o asupra generaţiilor mai tinere." (Stephen Cooper, prefaţă la John Fante's Reader)
Linie
- Fragment -

Tot pentru Joyce

Capitolul 1

Prima mea ciocnire cu celebritatea n-a fost nici pe departe memorabilă. Eram picolo la Marx's Deli. Anul, 1934. Locul, Los Angeles, Third colţ cu Hill. Aveam douăzeci şi unu de ani şi trăiam într-o lume mărginită la vest de Bunker Hill, la est de Los Angeles Street, la sud de Pershing Square şi la nord de Civic Center. Eram un picolo cum altul n-ai să găseşti, plin de vervă şi cu mult talent pentru meserie şi, deşi eram îngrozitor de prost plătit (un dolar pe zi plus mâncare), atrăgeam destulă atenţie asupra mea în timp ce treceam valvârtej de la o masă la alta, cu o tavă într-o mână, smulgându-le zâmbete clienţilor mei. Aveam şi altceva de oferit muşteriilor mei în afară de talentele de chelner, fiind eu şi scriitor. Fenomenul a devenit cunoscut într-o zi când un fotograf beat de la Los Angeles Times s-a aşezat la bar şi m-a tras de câteva ori în poză în timp ce serveam o clientă, iar ea privea în sus la mine cu ochi plini de admiraţie. A doua zi, a apărut şi un articol care să însoţească fotografia din Times. Vorbea despre strădaniile şi succesul tânărului Arturo Bandini, un puşti ambiţios şi harnic din Colorado care-şi făcuse o intrare triumfală în selecta lume publicistică după ce-şi vânduse o primă povestire la The American Phoenix, o revistă condusă, fireşte, de cea mai renumită personalitate a literaturii americane, Heinrich Muller în persoană. Dragul de Muller! Că tare mi-era drag! Într-adevăr, primele mele încercări literare fuseseră scrisori adresate lui, în care-i ceream sfatul, îi trimiteam idei de povestiri pe care le-aş fi putut scrie, apoi şi povestiri, multe povestiri, câte una pe săptămână, până când chiar şi Heinrich Muller, marele ciufut al lumii literare, tigrul în bârlogul lui, a dat semne că abandonează lupta şi a binevoit să-mi trimită o scrisoare de două rânduri, apoi încă una de patru rânduri, apoi, în sfârşit, o scrisoare de două pagini şi douăzeci şi patru de rânduri, după care, minunea minunilor, un cec în valoare de 150 de dolari, onorariul integral pentru prima mea operă acceptată.

Cecul m-a găsit în zdrenţe. Hainele nicicum cu care venisem din Colorado atârnau flenduri pe mine şi m-am gândit în primul rând la o garderobă nouă. Trebuia să fiu modest, dar cu bun-gust, aşa că am coborât pe Bunker Hill până la intersecţia Second cu Broadway, unde era magazinul Goodwill. M-am dus la raionul cu lucruri mai de calitate şi am găsit un costum de serviciu excelent, albastru cu dungi albe. Pantalonii erau prea lungi, ca şi mânecile, iar costumul cu totul costa zece dolari. Am mai plătit un dolar pentru ajustări şi cât mi l-au modificat m-am învârtit prin raionul de cămăşi. Cămăşile costau cincizeci de cenţi bucata, tot felul de modele, de calitate excelentă. Am cumpărat apoi o pereche de pantofi - pantofi Oxford de soi, cu talpă groasă, din piele veritabilă, pantofi care aveau să mă poarte pe străzile din Los Angeles în lunile următoare. Am mai cumpărat şi alte lucruri, tricouri şi câteva perechi de pantaloni scurţi, o duzină de perechi de şosete, câteva cravate şi, în sfârşit, o pălărie de fetru măreaţă, irezistibilă. Mi-am potrivit-o vesel pe-o ureche, am ieşit din cabina de probă şi am achitat nota. Douăzeci de dolari. Era pentru prima oară în viaţa mea când îmi cumpăram singur haine. În timp ce-mi studiam propria imagine reflectată într-o oglindă lungă, mi-am amintit fără să vreau că în toată perioada pe care o petrecusem în Colorado, neamurile mele fuseseră prea sărace ca să-mi cumpere un costum, chiar şi pentru ceremonia de absolvire a liceului. Ei bine, acum mă pornisem şi nimic nu mă putea opri. Heinrich Muller, tigrul fioros al lumii literare, avea să mă îndrume către vârful piramidei. Am ieşit din Goodwill şi am luat-o pe Third Street simţindu-mă alt om. Când m-am apropiat, l-am găsit pe şeful meu, Abe Marx, în faţa bistroului.
- Dumnezeule mare, Bandini! a exclamat el. Te pomeneşti c-ai fost la Goodwill sau mai ştiu eu unde?
- Ete curu', Goodwill, am pufnit eu. Astea-s direct de la Bullock's, nătărăule.

După vreo două zile, Abe Marx mi-a întins o carte de vizită. Pe ea scria:

Doctor Gustave Du Mont
Agent literar
Pregătire şi redactare de romane, piese de teatru,
scenarii şi povestiri
Consiliere editorială avizată
Third Street 513, Los Angeles
Rog seriozitate

Mi-am strecurat cartea de vizită în buzunarul noului meu costum. Am luat liftul până la etajul cinci. Biroul lui Du Mont era la capătul coridorului. Am intrat.

Camera de primire tresălta ca la cutremur. Mi-am tras sufletul şi m-am uitat în jur. Era plin de pisici peste tot. Pisici pe scaune, pe draperii, pe maşina de scris. Pisici pe etajerele cu cărţi, printre cărţi. Duhoarea era copleşitoare. Pisicile s-au ridicat şi au venit să-mi dea târcoale, frecându-se de picioarele mele, rostogolindu-se jucăuşe peste pantofii mei. Pe podea şi pe suprafaţa mobilierului, un strat de păr de pisică unduia şi se învolbura ca apa dintr-un iaz. M-am apropiat de o fereastră deschisă şi m-am uitat în jos pe scara de incendiu. Era un du-te-vino de pisici care urcau şi coborau. O creatură uriaşă, cenuşie, s-a căţărat pe lângă mine, ducând în gură un cap de somon. M-a atins în treacăt şi a sărit în cameră.

Aerul era deja greu de freamătul părului de pisică. Dintr-un birou vecin s-a deschis o uşă. În prag stătea Gustave Du Mont, un bărbat scund, între două vârste, cu ochii ca nişte cireşe. S-a repezit printre pisici, fluturând din mâini şi strigând:
- Afară! Afară! Haideţi, toată lumea! Mergem acasă!

Pisicile s-au mulţumit să se împrăştie tacticos, unele aterizând la picioarele lui, altele trăgându-l în joacă de pantaloni. Erau stăpânele lui. Du Mont a oftat, şi-a azvârlit în sus mâinile şi a spus:
- Cu ce te pot ajuta?
- Sunt de la bufetul de jos. Aţi lăsat cartea de vizită.
- Intră.

Am intrat în biroul lui şi el a închis uşa. Ne aflam într-o mică încăpere, în prezenţa a trei pisici tolănite pe o bibliotecă. Erau feline de soi, persane uriaşe, şi se lingeau pe labe cu aplomb regesc. M-am holbat la ele. Du Mont a părut să înţeleagă.
- Preferatele mele, a spus el, zâmbind.

A deschis un sertar al biroului şi a scos o sticlă de scotch de 750.
- Ce-ai zice de un prânz, tinere?
- Nu, mersi, doctore Du Mont. Ce treabă aveaţi cu mine?

Du Mont a destupat sticla, a luat o înghiţitură şi a gemut.
- Ţi-am citit povestirea. Eşti un scriitor bun. N-ar trebui să faci pe chelnerul. Meriţi o poziţie mai respectabilă. Du Mont a mai tras o duşcă. Vrei o slujbă?

M-am uitat la toate pisicile alea ale lui.
- Poate. La ce vă gândiţi?
- Am nevoie de un redactor.

Am simţit în nări mirosul înţepător de la atâtea pisici.
- Nu ştiu dacă o să pot.
- Te referi la pisici? Pe-asta o rezolv eu.

M-am gândit câteva momente.
- Păi... ce anume aţi vrea să redactez?

A mai tras o duşcă zdravănă.
- Romane, povestiri, ce se nimereşte.

Am şovăit.
- Pot să le văd?

Şi-a lăsat pumnul să cadă peste un morman de manuscrise.
- Serveşte-te.

Am luat manuscrisul de deasupra. Era o povestire, scrisă de o anume Jennifer Lovelace, cu titlul Pasiune în zori. Am oftat.

Du Mont a mai luat o duşcă.
- E groaznic, a zis el. Toate sunt groaznice. Eu nu mai sunt în stare să le citesc. Aşa scriitură proastă n-am mai văzut. Dar se câştigă ceva bani, dacă te ţin curelele. Cu cât sunt mai proaste, cu atât îi taxezi mai mult.

Toată partea din faţă a costumului meu nou se umpluse deja de păr de pisică. Mă mânca nasul şi simţeam că-mi vine să strănut. M-am abţinut.
- Care-i leafa?
- Cinci dolari pe săptămână.
- Ce naiba, asta înseamnă doar un dolar pe zi.
- E o nimica toată.

Am înşfăcat sticla şi am luat o gură. M-a ars pe gâtlej. Avea gust de pişat de pisică.
- Zece dolari pe săptămână, altfel am încheiat discuţia.

Du Mont a întins pumnul.
- Bate palma, a zis el. Începi de luni.

Luni m-am prezentat la muncă la nouă dimineaţa. Pisicile dispăruseră. Geamul era închis. Sala de primire fusese reamenajată. La fereastră apăruse un birou pentru mine. Totul era curat şi desprăfuit. Nici măcar un singur fir de păr de pisică nu mi s-a lipit de deget când l-am trecut peste pervazul ferestrei. Am adulmecat aerul. Mirosul de urină era încă pregnant, dar era mascat de un dezinfectant puternic. Se mai simţea încă un miros - de soluţie antipisici. M-am aşezat la birou şi am scos maşina de scris. Era o antichitate, marca Underwood. Am rulat o coală de hârtie pe sub car şi am încercat tastatura. Mergea ca o maşină de tuns iarba ruginită. Brusc, m-a apucat nemulţumirea. Dintr-un motiv sau altul, slujba asta îmi trezea unele temeri. De ce să lucrez la produsele altora? De ce nu eram la mine-n cameră, scriind pentru mine? Ce-ar face Heinrich Muller într-o asemenea situaţie? Cu siguranţă, eram un fraier.

Uşa s-a deschis şi a intrat Du Mont. M-am mirat văzând că purta melon, o vestă gri pe sub redingotă, ghetre şi baston. Nu fusesem niciodată la Paris, dar apariţia omuleţului ferchezuit mi-a evocat respectivul oraş. Oare era nebun? Brusc, mi-a trecut prin minte că era.
- Bună dimineaţa, a zis el. Îţi place noul tău cartier general?
- Ce s-a întâmplat cu pisicile?
- Dezinfectantul, a zis el. Le pune pe fugă. Stai liniştit. Mă pricep la pisici. Nu se mai întorc. Şi-a atârnat pălăria şi bastonul în cuierul de pe uşă. Apoi şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă mine la birou. A ales manuscrisul de deasupra, Pasiune în zori de Jennifer Lovelace, şi a început să mă iniţieze în meşteşugul corecturii literare. O făcea cu brutalitate, pentru că era, de fapt, o treabă brutală. Cu un creion negru în mână, însemna, tăia şi rădea propoziţii, paragrafe, pagini întregi. Manuscrisul sângera de-a dreptul, mutilat. În scurt timp am prins ideea, iar la finalul zilei hăcuiam deja cu spor.

După-amiaza târziu am auzit o pocnitură surdă la geamul meu. Era o pisică, o veterană cu o mutră oropsită, stâlcită. M-a fixat prin geam, frecându-şi nasul de el, apoi lingându-l răbdătoare. Am ignorat-o o vreme, iar când m-am uitat iar, alte două pisici i se alăturaseră pe pervazul ferestrei, fixându-mă cu priviri miloage, de orfane. N-am rezistat. Am coborât cu liftul până la bufet şi am găsit nişte felii de pastramă în coşul de gunoi. Le-am învelit într-un şervet şi le-am adus înapoi, să le dau pisicilor. Când am deschis fereastra, au dat buzna în cameră şi au mâncat lacome din mâna mea.

L-am auzit pe Du Mont râzând. Era în pragul biroului, cu una dintre cele trei persane ale lui în braţe.
- Ştiam eu că eşti iubitor de pisici, a zis el. Ţi-am citit-o în ochi.

Capitolul 2

Mi-a luat trei zile să corectez povestirea lui Jennifer Lo­velace. Versiunea ei avusese treizeci de pagini. A mea reducea manuscrisul la jumătate. Nu era neapărat rea ca povestire, era pur şi simplu slabă ca structură şi frazare - spunea povestea a şase profesori de şcoală care merg într-o căruţă cu coviltir prin prerie, au ciocniri cu indienii şi cu bandiţii şi într-un sfârşit ajung în Stockton. Eram mulţumit de munca mea şi i-am dus manuscrisul lui Du Mont. El l-a cântărit în mână şi s-a încruntat.
- Nu-i poţi pune zece pagini în plus? a întrebat el.
- E suficient de lungă, am insistat eu. Nu i-aş mai adăuga nici măcar un rând. Cred c-o să-i placă lui Jennifer Lovelace.

El s-a întins după telefon.
- O anunţ că manuscrisul ei e gata.

A doua zi după-amiaza hrăneam pisicile când a sosit Jennifer. Era de o frumuseţe ameţitoare. Purta un costum alb de in, ciorapi negri transparenţi şi pantofi uşori, negri, iar de braţ îi atârna o poşetă neagră. Părul ei era o spumă de negru strălucitor şi avea o faţă superbă, însufleţită de ochi negri. Erau atâtea de văzut la ea, iar ochii mi s-au oprit asupra formei corpului ei, asupra taliei şi şoldurilor senzuale, ispititoare, provocatoare, incredibile. Văzusem mii de femei frumoase de când eram la Los Angeles, dar frumuseţea lui Jennifer Lovelace îmi tăia răsuflarea.
- Bună, am zis şi am sărit stângaci în picioare.
- Bună ziua, a spus ea, zâmbind. Sunt Jennifer Lovelace. Doctorul Du Mont este?
- O să văd. Te rog să iei loc.

Ea s-a aşezat plutind pe un scaun ca o pernă încântătoare din satin, iar eu am urmărit mecanica genunchilor ei, a pulpelor şi şoldurilor ei. Şi-a încrucişat mâinile splendide în poală şi am simţit cum mă inundă plăcerea. Am bătut la uşa lui Du Mont, iar el mi-a strigat să intru. Am intrat, am închis uşa cu grijă şi am şoptit:
- A venit!
- Sst, a făcut Du Mont, apăsându-şi buzele cu degetul. Las-o să aştepte niţel. E bogată.
- Aşa şi pare.

Du Mont a scos un ceas de aur din buzunarul vestei şi a rămas holbându-se la el un moment care mie mi s-a părut lung. Apoi a izbucnit:
- Acum! Ad-o încoace!

Am deschis uşa şi am găsit-o stând acolo, sigură pe ea şi răbdătoare, ca o regină.
- Intră, te rog, am spus.
- Mulţumesc, a spus ea, ridicându-se. Când s-a îndreptat spre biroul lui Du Mont, am observat că era plină de păr de pisică pe partea din spate a costumului.
- Stai! am zis. Ea s-a oprit şi m-a privit descumpănită. Era şansa mea. M-am lăsat în genunchi în spatele ei şi am început să-i scutur părul de pisică de pe fesele splendide, simţindu-i muşchii tari ai coapselor, rotunjimea posteriorului radios. Ea s-a smucit să scape de mine.
- Ce faci? a întrebat. Ce doamne iartă-mă...
- Pisicile, am zis, întinzând ambele mâini acoperite cu păr de pisică.

Ea şi-a răsucit trunchiul să se uite la părul care se lipise de ea şi a început să-l scuture cu o mână. M-am târât în ajutorul ei, dar ea m-a respins.
- Te rog! m-a implorat. Lasă-mă în pace. Între timp, Du Mont apăruse lângă ea, galant, sigur pe el.
- Haide, draga mea, a liniştit-o el, conducând-o înăuntru pe uşă, apoi închizând uşa în urma ei. Eu am îngenuncheat pe podea, derutat şi jenat, în timp ce pisicile se învârteau pe lângă mine, plângând după mâncare.

În biroul lui Du Mont era linişte. Aşezat în genunchi, am tras cu ochiul pe gaura cheii la Jennifer, care stătea la birou în faţa lui Du Mont. Citea versiunea redactată a povestirii ei cu o căutătură încruntată, plină de furie.
- Manuscrisul meu! a gemut ea. Ce s-a întâmplat cu el? Căuta frenetic ceva în poşetă. Dă-mi o ţigară, te rog.

Du Mont i-a oferit ţigara.
- Ce-ai făcut din povestirea mea, doctore Du Mont? Ai distrus-o - povestea mea frumoasă! Cum ai putut să-mi faci una ca asta?

Du Mont a ridicat palmele, împăciuitor.
- Eu n-am făcut nimic, draga mea, a minţit el. Habar n-am avut ce face el.

Jennifer Lovelace s-a îmbăţoşat.
- El? Care el?

Du Mont n-a răspuns. S-a mulţumit doar să arate din cap, spăsit, către uşa sălii de primire. Când Jennifer Lovelace a sărit în picioare, eu am rupt-o la fugă - pe hol, în jos pe scări, prin bufet şi pe uşa din dos până în gang. Acolo am găsit o ladă de marfă, m-am aşezat pe ea şi am fumat o ţigară, cu mâinile tremurându-mi. Am observat pisicile care-mi dădeau târcoale, aceeaşi veşnică ceată care mă vizita la birou. M-au privit curioase, întrebându-se ce căutam pe teritoriul lor.

M-am uitat în sus, la fereastra biroului meu. Nu mă puteam întoarce acolo. Nu voiam. Mă simţeam trădat. Du Mont mă păcălise. Felul turbat în care redactasem bucata lui Jennifer mă umplea acum de ruşine. Dacă cineva mi-ar fi ciopârţit în halul ăla opera, i-aş fi tras un pumn. Mă întrebam ce-ar fi avut Heinrich Muller de spus despre integritatea mea. Integritate! Am râs. Integritate - ciuciu. Eram un nimeni, un zero. A dracului treabă. Am hotărât să mă duc să-mi cumpăr nişte pantaloni. Îmi mai rămăseseră mai mult de o sută de dolari. Aveam să mă răsfăţ şi să uit de necazuri cheltuind deşănţat. Oricum, ce însemnau banii?

La Goodwill, am ales şi am probat trei perechi de pantaloni. Nu ştiu de ce, dar n-au prea reuşit să mă remonteze. M-am studiat în oglinda lungă şi m-am văzut - nulitatea, zero barat. Ruşinat în prezenţa lui Heinrich Muller, leul literaturii.

Am traversat pe la Third colţ cu Hill până la Angel's Flight, m-am urcat în funicular şi m-am aşezat pe un scaun. În afară de mine, singura pasageră era o fată care stătea vizavi şi citea o carte. Era îmbrăcată într-o rochie modestă şi nu purta ciorapi. Era destul de atrăgătoare, dar nu era genul meu. Când cabina a pornit hurducându-se, ea s-a mutat pe alt scaun. N-are cur deloc, mi-am zis. De fapt, are cur, dar nu e splendid, ca al lui Jennifer Lovelace. E lipsit de nobleţe, de măreţia unei capodopere. E doar un cur, un cur obişnuit, ca toate cururile. Nu era ziua mea norocoasă.

Am coborât din funicular sus, la Angel's Flight, şi am luat-o pe Third Street spre hotelul meu. Apoi am hotărât să mă opresc la o cafea şi la o ţigară în micul restaurant japonez aflat la câteva uşi mai în faţă. Cafeaua mi-a risipit gândurile negre şi mi-am continuat drumul către hotel. Proprietăreasa stătea în hol, la recepţie. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost un exemplar din The American Phoenix. Era exact acolo unde-l lăsasem eu cu trei săptămâni în urmă. Iritat, m-am apropiat cu îndrăzneală de recepţie şi l-am cules.
- N-aţi citit-o, nu-i aşa?

Ea a zâmbit cu ostilitate.
- Nu, n-am citit-o.
- De ce nu? am întrebat.
- M-a plictisit. Am citit primul paragraf şi mi-a ajuns.

Mi-am vârât revista sub braţ.
- O să mă mut, am zis. Cât de curând.
- N-ai decât.

Am plecat, luând-o înainte pe coridor. Când descuiam uşa cu cheia, am auzit de vizavi ţăcănitul unei încuietori. Uşa s-a deschis şi a ieşit fata din funicular. Ţinea încă în mână cartea. Era Nana, de Zola. Ea mi-a zâmbit în semn de salut.
- Bună! am zis. Nu ştiam că locuieşti aici.
- Tocmai m-am mutat.
- Lucrezi în zonă?
- Cred că poţi să spui şi aşa. A făcut un gest senzual. Vrei să te vezi cu mine?
- Când?
- Chiar acum, ce zici?

N-o doream. Nu mă atrăgea nimic la ea, dar trebuia să mă port bărbăteşte. Exista o singură ieşire din asemenea situaţii.
- De acord, am zis.

Ea şi-a aprins micuţa flacără de senzualitate din ochi şi a împins de uşă.
- Ce mai aşteptăm? a zis ea.

Eu am şovăit. Ajută-mă, Doamne, mi-am zis în timp ce traversam coridorul şi intram în cameră.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer