Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Bagaje pierdute


Jordi Puntí, traducere de Alexandru M. Călin

11.09.2013
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jordi Puntí
Bagaje pierdute
Traducere din catalană de Alexandru M. Călin
Editura Curtea Veche, 2013




*****
Intro

Jordi Puntí (n. 1967, Manlleu) este prozator, traducător, journalist şi, totodată, unul dintre cei mai cunoscuţi ambasadori ai literaturii catalane contemporane. În 1991 a absolvit Facultatea de Limbi Romanice, iar şapte ani mai târziu a debutat cu volumul de proză scurtă Pell d'armadillo, tradus şi publicat la scurt timp în limba spaniolă. Al doilea volum de povestiri, Animals tristos (2002), a fost ecranizat în 2006 sub titlul Animales heridos şi a pregătit terenul pentru mult aşteptatul roman, Maletes perdudes (2010; Bagaje pierdute), câştigător a numeroase premii - Premiul Librarilor (2010), Premiul Joaquim Amat-Piniella, Premiul Naţional al Criticii (2011) şi Premiul Lletra d'Or (2011) - şi tradus în peste zece limbi.

În afara activităţii literare, Jordi Puntí este colaborator permanent al publicaţiilor El Periódico şi L'Avenç şi traducătorul în limba catalană a numeroase texte literare, inclusiv al unor selecţii din opera lui Daniel Pennac, Amélie Nothomb şi Paul Auster.

***
Ce se întâmplă când un tânăr catalan descoperă că singura moştenire a tatălui care l-a abandonat în copilări sunt, pe lângă o mână de obiecte "găsite", trei fraţi vitregi cu acelaşi prenume, împrăştiaţi în tot atâtea colţuri ale Europei? Bagaje pierdute reconstruieşte, cu instrumentele romanului poliţist, existenţa lui Gabriel Delacruz Expósito prin mărturiile celor patru fii nelegitimi - Cristóbal, Christof, Christopher şi Christophe -, reuniţi pentru a reconstitui istoria personală a tatălui absent. Naraţiunile celor patru "cristofori" de naţionalităţi diferite, bazate pe relatările propriilor mame, scot la iveală aspecte semnificative din viaţa camionagiului picaresc Gabriel, abandonat la naştere, crescut la orfelinat şi, la maturitate angajat al unei firme barceloneze de mutări, hoţ de bagaje alese la întâmplare, donjuan şi cartofor redutabil.

Aventurile lui Gabriel şi ale celor doi colegi de camion în Spania, Germania, Marea Britanie şi Franţa se derulează pe fundalul contextelor sociale şi politice care au marcat Europa postbelică, de la dictatura franchistă la Mai '68, şi reifică în cheie realist-magică reconstrucţia identitară a unei Europe tulburi, bântuite de conflicte şi de totalitarism. Un roman despre identitate, memorie şi eroi, Bagaje pierdute recreează, în maniera lui Rushdie şi Auster, traiectoria valizelor pierdute - şi regăsite -, în care individul şi istoria se întâlnesc la masa de poker pentru partida finală.

***
Fragment
1. Fotografii

Avem aceeaşi amintire.

E foarte devreme. Tocmai a răsărit soarele. Toţi trei - mamă, tată, fiu - căscăm de somn. Mama ne-a făcut ceai, sau cafea cu lapte, iar noi îl bem fiindcă aşa trebuie. Ne aflăm în sufragerie, sau în bucătărie, aşa de tăcuţi şi de liniştiţi, că parcă am fi nişte statui. Ni se închid ochii. Nu după mult timp auzim un camion care opreşte în faţa casei şi claxonează o dată. Deşi îl aşteptam, răgetul este atât de grav, încât ne sperie şi ne alungă somnul. Geamurile ferestrelor tremură pentru o clipă. Vecinii probabil că s-au trezit. Ieşim în stradă să ne luăm rămas-bun de la tatăl nostru, care se suie în camion, scoate braţul pe geam şi schiţează un zâmbet în timp ce ne face cu mâna. Se vede cât de rău îi pare că pleacă. Sau nu. N-a stat decât două zile acasă, cel mult trei. Cei doi tovarăşi ai lui de camion ne strigă pe nume şi ne fac şi ei cu mâna. Timpul trece cu încetinitorul. Pegasoul se pune în mişcare, îndepărtându-se greoi, de parcă şi lui i-ar fi lene. Mama e în capot şi poate varsă o lacrimă, sau poate nu. Noi, copiii, suntem în pijama şi papuci, iar frigul ne îngheaţă picioarele. Intrăm în casă şi ne băgăm iar în patul care încă păstrează un pic de căldură, dar din pricina gândurilor nu mai adormim la loc. Ne fierbe capul. Avem trei, patru, cinci, şapte ani şi am retrăit această scenă de câteva ori. Acum nu ştim asta, dar este pentru ultima oară când ne mai vedem tatăl.

Avem aceeaşi amintire.

Scena pe care tocmai am descris-o s-a petrecut cu cel puţin douăzeci de ani în urmă, iar povestea aceasta ar putea începe în trei puncte diferite ale hărţii. Ba nu, patru. Camionul de transport de mobilă se putea topi în ceaţa matinală care învăluia Quai de la Marne, în nordul Parisului, lăsând în urmă un rând de case de pe rue de la Crimée, peste drum de un canal care, la lumina zorilor, părea ivit dintr-un roman de Simenon. Sau poate că motorul rupea liniştea umedă a străzii Martello, vizavi de parcul London Fields din estul Londrei, şi, trecând pe sub podul de cale ferată, pornea în căutarea unei artere importante, care să îl scoată în afara metropolei, acolo unde şoselele sunt mai late, iar condusul pe stânga nu e un martiriu pentru un şofer continental. Sau la fel de bine ne-am putea afla în estul Frankfurtului, la parterul vreunuia dintre blocurile postbelice de pe Jacobystrasse; aici, Pegasoul dispărea şovăielnic în direcţia autostrăzii, temându-se parcă să traverseze un peisaj de fabrici şi de păduri şi să se alăture alaiului de camioane care, la fel ca el, brăzdau arterele Germaniei.

Paris, Londra, Frankfurt. Trei locuri îndepărtate şi aleatorii, nelegate prin nimic altceva decât tatăl nostru, la volanul unui camion care transporta mobilă dintr-o parte în alta a Europei. Mai exista un oraş, cel de-al patrulea, care era Barcelona. Punctul de plecare şi de întoarcere. În acest caz, scena se repeta fără camion şi tovarăşi de drum. Unul dintre noi - Cristòfol - cu mama şi tata. Trei suflete într-o bucătărie slab luminată din cartierul Tigre. Dar despărţirea se consuma cu aceeaşi linişte premeditată din partea lui - până într-atâta, încât ai fi zis că făcuse repetiţii -, cu aceeaşi îngrijorare vagă pe care deja o simţise în alte case şi în alte familii. Privirea aceea, care se dorea calmă, dar care deborda de tristeţe şi ne contagiase pe toţi patru: după câteva ore, a doua zi sau după o săptămână, când ne spălam pe dinţi, ne priveam în oglindă şi o regăseam în ochii noştri. O tristeţe resemnată. Iată de ce fiecare a simţit că se afla în toate aceste locuri deodată şi că dezamăgirea noastră de copii se înmulţeşte cu patru. Ne place, de asemenea, să ne gândim la mame, la cele patru mame, ca şi cum ar fi una singură. Nu împărţindu-şi durerea, ci înmulţind-o. Nimeni nu era scutit de hapul amar. Nici noi, cei patru fii.

Ce e? Nu se înţelege? E prea alambicat?

Mă rog, ideea e că trebuie explicat cum se cuvine. Suntem patru fraţi - sau fraţi vitregi, mai bine zis -, fii ai aceluiaşi tată şi a patru mame foarte diferite. Până acum un an nici nu ne cunoşteam. Nici măcar nu ştiam că toţi ceilalţi, risipiţi prin lume, există. Tata a vrut să ne numim Christof, Christophe, Christopher şi Cristòfol - Cristóbal, până la moartea dictatorului Franco. Pronunţate aşa, dintr-o răsuflare, cele patru nume par o declinare latinească neregulată. Christof, nominativ germanic, s-a născut în octombrie 1965 şi este imposibilul moştenitor al unei stirpe europene. Christopher, genitiv saxon, a aterizat aproape doi ani mai târziu, geneza sa lărgind şi nuanţând subit înţelesul unei vieţi londoneze. Acuzativul Christophe a întârziat ceva mai puţin - nouăsprezece luni -, iar din februarie 1969 a devenit complementul direct al unei mame singure, o franţuzoaică. Cristòfol fu cel din urmă care se manifestă: un caz circumstanţial, complet definit de loc, spaţiu şi timp, ablativ al unei limbi fără declinare.

De ce ne punea tatăl nostru acest nume? De ce se încăpăţâna el mereu să ne spună aşa, cu atâta stăruinţă, că, în cele din urmă, mamele, convinse, acceptau? Poate că nu voia să fim copii unici? Una peste alta, niciunul dintre noi nu mai are alţi fraţi. Am vorbit odată despre asta cu Petroli, colegul lui de serviciu - de serviciu şi de secrete, împreună cu Bundó - şi ne-a spus că nu, că atunci când vorbea despre noi nu se încurca şi ştia perfect care cine este. Noi ne gândim că poate era o superstiţie: Sfântul Cristofor este patronul tuturor conducătorilor de vehicule motorizate, iar noi, cei patru fii, eram ca nişte mici ofrande pe care le depunea în fiecare ţară, lumânări aprinse care să-l ocrotească în timpul drumurilor cu camionul. Petroli, care l-a cunoscut foarte bine, respinge ideea, spunând că el nu credea în lumea cealaltă, şi indică o posibilitate mai fantezistă, dar tot atât de credibilă: poate că nu voia altceva decât să aibă un careu de fii, o mână câştigătoare. Patru aşi, spune el, unul de fiecare culoare. Şi tata? întrebăm noi. El era jokerul cu care făceai "cinci bucăţi".
- Life is very short, and there's no time... începe Christopher să cânte, fără vreun avertisment. Îi trecem acest lucru cu vederea, pentru că textul este relevant, iar cântecul este al Beatleşilor. Toţi patru împărtăşim această preferinţă muzicală, dar n-o să ne jucăm acum de-a cine e George şi cine e Paul, care e Ringo şi care John. Exerciţiile de genul ăsta le vom păstra pentru noi înşine, la fel şi obiceiul de a întrerupe discursul comun prin cântec. Este pentru prima şi ultima dată când acceptăm o intervenţie răzleaţă - un solo - fără ca aceasta să fi fost dinainte convenită cu ceilalţi trei. Nu suntem la karaoke şi trebuie să existe nişte norme ca să ne putem înţelege. Dacă am vorbi toţi patru odată, ar ieşi un tărăboi. De altfel, Chris are dreptate: viaţa e foarte scurtă şi nu e timp.

Ce-ar mai fi... Deşi până acum am crescut neavând habar de existenţa celorlalţi fraţi, se poate, oare, spune că tatăl nostru - sau mai degrabă absenţa lui - ne-a determinat vieţile în acelaşi fel? Nu, evident că nu, însă tentaţia de a fabula pe marginea acestei influenţe obscure este considerabilă. Să ne gândim, de pildă, la meseriile noastre. Christof se învârte în lumea spectacolului, iar impostura actoricească şi negoţul cu a fi sau a nu fi ne duc cu gândul la prefăcătoriile tatei. Christophe este profesor de fizică cuantică la Universitatea din Paris, de unde observă lumea, pune la îndoială realitatea şi studiază universuri paralele (în care tatăl nostru nu ne-ar abandona niciodată). Christopher are o tarabă în Camden Town şi îşi câştigă pâinea vânzând şi cumpărând viniluri second-hand. Achiziţionarea de bijuterii de colecţie, precum şi de alte relicve, adeseori prin metode nu tocmai legale, provine oarecum din şiretenia tatei (citiţi mai departe, vă rugăm). Cristòfol e traducător din franceză, în special de romane, iar când tălmăceşte textele unei limbi într-alta parcă ar omagia strădaniile idiomatice ale tatei.

Ce-ar mai fi, ce-ar mai fi... Semănăm noi, cei patru fraţi, din punct de vedere fizic? Da, semănăm. S-ar putea spune că provenim cu toţii de pe aceeaşi hartă genetică şi că mamele noastre - Sigrun, Mireille, Sarah şi Rita - sunt evoluţia care ne diferenţiază, gramaticile barbare care ne-au distanţat de latină. Într-un punct al Europei Centrale, poate la răscrucea drumurilor lor - chiar în centrul unei rotonde, dacă vrem să fim greţos de simbolici -, ar trebui să le ridicăm un monument pentru tot ce-au avut de îndurat. Deocamdată nu s-au cunoscut. De câteva săptămâni, fiecare dintre ele ştie de existenţa celorlalte şi că noi avem fraţi vitregi, iar ele au, prin urmare, fii vitregi. Graniţele, însă, sunt în acelaşi loc dintotdeauna. Cu un grăunte de ironie pe care celelalte trei i-l împărtăşesc, Sarah spune că noi, fiii, suntem ca nişte ambasadori care se întâlnesc pentru a negocia un armistiţiu. Mai încolo poate o să ne luăm inima în dinţi şi într-un weekend o să le organizăm o întâlnire, în vreun hotel neutru. În Andorra, de exemplu, sau în Elveţia. Dar asta va trebui să fie mai încolo.

Ce-ar mai fi, ce-ar mai fi, ce-ar mai fi... Se aseamănă mamele noastre, fizic vorbind? Aş spune că nu. I don't think so. Je crois pas. Ich glaube nicht. Împărtăşesc toate acelaşi model de frumuseţe, sau doar completează puzzle-ul perfecţionist al unei minţi bolnăvicioase, cea a tatălui nostru? Nici una, nici alta, dar trebuie spus că, atunci când le aducem la cunoştinţă planul de a le strânge cândva laolaltă, toate patru mamele îl întâmpină cu aceeaşi aversiune. Mireille se strâmbă şi spune că ar semăna cu o reuniune a Abandonatelor Anonime. Sigrun solicită ca reuniunea să fie subvenţionată de Uniunea Europeană. Rita o compară cu un fan club nostalgic - "Elvis trăieşte, Elvis trăieşte". Sarah dă o idee: dacă e să ne întâlnim, de ce să nu jucăm toate într-o dramatizare după cele şase soţii ale lui Henric al VIII-lea? Suntem doar patru? Nu face nimic, dacă mai căutăm niţel, acuşica mai apar două.

Causticitatea celor patru văduve potenţiale probabil că este un mecanism de apărare. Au trecut ani mulţi, dar vieţile lor amoroase se aseamănă prea tare ca să mai aibă chef acum, aşa, din senin, să le răscolească. Din afară, există tentaţia să ne imaginăm patru femei întâlnindu-se pentru a decortica amintirea bărbatului care într-o bună zi, fără niciun avertisment, le-a lăsat singure, neajutorate şi cu un copil de crescut. Beau şi vorbesc. Încetul cu încetul ajung să nutrească o listă comună de reproşuri, a căror amintire le uneşte. Chinul lor este ceva atât de îndepărtat, încât timpul i-a secat veninul, iar acum este inofensiv, ca un animal împăiat. Mai mult decât o şedinţă de terapie, întâlnirea devine una de exorcizare. Beau şi râd. Treptat, însă, fiecare începe să îşi spună în sinea ei că celelalte nu l-au înţeles şi astfel, justificând-o în amintire, fiecare mângâie propria dragoste. A ei era cea bună, cea adevărată. La prima notă falsă, la prima glumă brusc nesărată, această alianţă întru durere se va destrăma. Ai zice că mai au un pic şi se iau de păr.

Şi mai este un detaliu care complică totul: până în acest moment nu putem afirma că tatăl nostru e mort. Doar că a dispărut acum mai bine de un an.

De fapt, "a dispărea" nu este verbul cel mai adecvat, iar dacă ne-am hotărât să îl căutăm este ca să dăm acestui cuvânt un sens. Ca să îi dăm un trup. Poate dispărea doar cineva care mai înainte ar fi apărut, or nu e cazul tatălui nostru. Sunt aproape treizeci de ani de când nu l-am mai văzut, iar suma amintirilor noastre nu ne permite să îl portretizăm decât printr-o imagine înceţoşată. Nu că ar fi fost un om timid - sau rezervat -, doar că părea mereu să îşi păstreze o ieşire. Nici nu era nervos, neliniştit sau neîncrezător. Sigrun spune că s-a îndrăgostit atât de prezenţa, cât şi de absenţa lui. Mireille îşi aminteşte că, atunci când venea, parcă pleca din nou. De vină era şi scurtimea vizitelor sale, evident. Acest aer de provizorat s-a accentuat cu timpul şi, în loc să dispară dintr-odată - abracadabra!, ca într-un număr de magie sau o răpire de către extratereştri -, noi mai degrabă credem că tata s-a dezintegrat puţin câte puţin. Că exact în acest moment, când pentru prima oară ne gândim la el toţi patru, lenta sa dezintegrare continuă.

Această dorinţă de dizolvare se observa până şi în scrisorile pe care le trimitea. Ni le scria din diverse puncte ale Europei înspre care îl purtau mutările şi ne povestea anecdote de călătorie. Uneori erau simple vederi, mâzgălite pe marginea drumului. Pe faţă erau întotdeauna statui ecvestre, castele, grădini, biserici - oribile monumente de provincie pe care toţi patru ni le amintim cu o claritate înspăimântătoare. Erau vederi datate undeva prin Franţa sau Germania, în schimb, timbrate cu faţa marmoreeană a lui Franco, pentru că probabil călătoreau zile în şir în torpedoul camionului şi îşi amintea să le arunce în cutia poştală atunci când revenea la Barcelona. Câteodată, împreună cu scrisorile ne trimitea şi fotografii cu el, singur sau cu colegii de camion. Cuvintele care însoţeau imaginile acelea emanau un dor şi o tandreţe autentice, care stârneau plânsul mamelor în câte un moment de slăbiciune, dar care niciodată nu depăşeau jumătate de pagină scrisă faţă-verso. În momentul când părea să se anime, scrierea se întrerupea brusc. Ne vedem curând, pupici et cetera, semnătura, şi gata. Ca şi cum i-ar fi fost frică să se încredinţeze cu totul.
- Mai lipsea să le scrie cu cerneală simpatică şi cuvintele să dispară după ce au fost citite, precizează Christof.

Ce-ar mai trebui ştiut? Ah, da. Cum reuşim să ne înţelegem unii cu alţii. Engleza este o lingua franca pentru noi din ziua în care ne-am cunoscut, după ce Cristòfol a hotărât să îşi caute fraţii. Vorbim în engleză pentru că este limba cea mai potrivită pentru a ne înţelege, pentru că ne trebuie o convenţie, dar, la urma urmei, discuţiile noastre construiesc o limbă mai complexă, ca un esperanto familial. În ce-l priveşte pe Christof, nu e nicio problemă, pentru că engleza este verişoară primară cu germana şi a studiat-o de mic. Christophe vorbeşte cu accentul acela niţel vanitos al francezilor şi cu un vocabular tehnic cu care s-a ales de pe urma congreselor şi comunicărilor de fizică cuantică la care participă frecvent. Cristòfol a învăţat când era mai mare, la meditaţii, fiindcă la şcoală şi la universitate a făcut franceză. Câteodată, când nu îi iese o propoziţie în engleză, se slujeşte de această a doua limbă, moment în care Christophe parcă ar căpăta forţe noi. Se vede asta pe faţa lui. Atunci Chris şi Christophe fac haz de această afinitate latină şi îi îngână într-un dialog plin de sunete guturale versuri extrase din Marseilleza şi nume de fotbalişti francezi.

La rândul său, Chris o rupe uşor pe spaniolă, graţie presiunilor mamei lui, Sarah. La jumătatea anilor '70, când părea deja clar că Gabriel nu îi va mai vizita niciodată, şi-a înscris fiul la o şcoală de vară pentru a învăţa limba. Poate Chris şi taică-său nu se vor mai revedea niciodată, God damn it, dar cel puţin îi va transmite moştenirea spaniolă. Profesoara la care a nimerit era studentă şi se numea Rosi. Venise la Londra în căutare de noi experienţe şi primul lucru pe care îl descoperise era că n-avea stofă de dascăl. Metoda ei de predare a spaniolei se limita la a le pune elevilor o casetă cu şlagărele verii. Iată de ce poate spune perfect, cu mare naturaleţe, fraze precum "Ce plictiseală este munca" sau "Nu îmi place să mergi la coridă în fustă scurtă" ori "Achilipu, apu, apu" - deşi în prezent n-are nicio idee ce înseamnă.

O altă experienţă comună din copilărie, am descoperit noi, sunt cântecele în catalană. În timpul primei noastre întruniri barceloneze, luam prânzul într-un restaurant şi încercam să punem cap la cap informaţiile pe care le aveam despre tata. Deodată, nişte copii care cântau şi se jucau la o masă alăturată reînviară pentru noi melodiile acelea pe care ni le cânta tata când eram mici. Erau cântece precum Plou i fa sol, En Joan petit com balla sau El gegant del Pi (Plouă cu soare, Cum dansează micul Joan, Uriaşul din Pi - nota trad.).
- Eu îmi aduc aminte o poveste pe care mi-o spunea tata înainte de culcare, zise Christof. Băiatul se numea Pàtiufet, sau ceva de genul ăsta, şi ajungea în burta unui bou unde "nu ninge şi nu plouă", und scheint keine Sonne hinein (Şi nici soarele nu străluceşte - nota trad.). Făceam pe mine de frică. Câteodată le-o mai povestesc copiilor prietenilor mei în germană, mai mult pentru că îmi place ca Pàtiufet să le facă concurenţă Fraţilor Grimm.
- Deci, pe mine mă obseda cântecul acela cu "plouă cu soare, se piaptănă vrăjitoare", şi-a amintit Chris tot fredonând. Pentru că la Londra se întâmplă des, adică să plouă şi în acelaşi timp să fie soare. O dată la două zile, când ieşeam ca să mă duc la şcoală sau să mă joc cu prietenii mei în parcul din faţa casei, priveam înspăimântat cerul şi, prin ploaia măruntă şi deasă, întotdeauna mijea câte un ochi de soare. "Se întâmplă din nou", îmi ziceam eu, "într-o casă părăsită de-aici din oraş, chiar acum, vrăjitoarele se piaptănă." Când le povesteam prietenilor mei, convins că le dezvăluiam un secret, ei mă luau în râs, iar eu le cântam cântecul ca să le închid gura. Dar n-avea niciun rost.

Acest amestec lingvistic pe care toţi patru îl perfecţionăm pe zi ce trece ne înrudeşte şi mai mult cu tatăl nostru. E un fel de moştenire, fiindcă se vede treaba că el vorbea toate limbile, şi niciuna. Cu anii, ne-au povestit mamele noastre, cuvintele învăţate în jumătate de Europă i se încălecaseră în memorie, creând scurtături şi false friends, conjugări verbale economice şi ecologice, doar aparent logice. Era de părere că în cursul unei conversaţii nu trebuie să existe tăceri prelungite, de aceea traducea mental dintr-o limbă în alta, ca şi cum ele ar fi fost vase comunicante, şi adopta prima opţiune care îi venea în minte.
- Creierul meu e o debara plină până la tavan. Noroc că, atunci când am nevoie de un lucru, reuşesc să dau de el.

Fie şi numai datorită convingerii cu care le întrebuinţa, resursele sale funcţionau, iar rezultatul era un idiolect foarte practic. Sigrun se plânge că discuţia cu el devenea distractivă chiar şi când se dorea serioasă. Rita îşi aminteşte, de pildă, că pentru el "vinul negru" din limba catalană se transformase în "vin roşu", pentru că aceasta era culoarea la putere în Franţa (vin rouge), Germania (Rotwein) şi Marea Britanie (red wine). Iar Mireille, cu toate astea, este sigură că odată, într-o braserie de pe avenue Jean Jaures, el comandase vin noir, ba chiar vin tinté de la maison - pentru tinto (roşu - despre vin - nota trad.) din spaniolă.

Chiar dacă un tată absent este motivul reunirii noastre, de fiecare dată când ne depănăm toţi patru amintirile şi le suprapunem, trăim o experienţă care nu încetează să ne minuneze. De când ne-am cunoscut, ne impunem să petrecem împreună câte un weekend din cinci-şase, mai mult sau mai puţin. Cu fiecare nouă reuniune mai umplem un gol, mai descâlcim câte un fir din viaţa tatălui nostru. Mamele ne ajută la reconstituirea acelor ani şi, măcar că detaliile nu sunt întotdeauna plăcute, suntem cu adevărat răsplătiţi cu o senzaţie pe care o trăim adeseori: senzaţia că ne corectăm trecuturile solitare, că acea copilărie lipsită de fraţi, care uneori ne apăsa cu o forţă ciudat de adultă - şi care ne făcea să ne simţim neajutoraţi -, se anulează din când în când, pentru că acum cunoaştem o parte din secretul tatălui nostru. Nimeni nu ne scapă de incertitudinile prezente, asta e clar, dar vrem să credem că noi, cei patru fraţi, ne ţineam tovărăşie într-un mod latent, neştiut, că viaţa lui avea un sens pentru că îi plăcea să se joace de-a secretele, iar noi eram esenţa tainei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer