Flori pentru Algernon

Aveţi în mînă o carte rară. Veţi descoperi singuri povestea neobişnuită a lui Charlie Gordon şi a şoarecelui alb Algernon, precum şi imensa bucurie a acestei lecturi. Charlie este unul dintre personajele care te fac să vezi lumea altfel, să înţelegi mai mult din ea. Există un Charlie prost şi un Charlie genial, căci fiecare dintre noi este locuit, probabil, de un prost şi de un geniu. De aceea "efectul Gordon-Algernon" despre care scrie inteligentul Charlie ne priveşte, într-un fel, pe toţi. Ciudat este însă că marile adevăruri ale cărţii le spune, în felul lui candid, Charlie cel prost. De pildă că e bine să ai prieteni. Şi că e uşor să ai prieteni dacă laşi lumea să rîdă de tine.

---

3 mai - Ceea ce mă încurcă de cîte ori iese ceva la iveală din trecutul meu este că nu-mi dau seama dacă s-a întîmplat întocmai, sau dacă aşa mi s-a părut mie atunci, sau dacă născocesc eu totul. Sînt ca un om care a fost toată viaţă pe jumătate adormit şi care încearca să ştie ce era înainte să se trezească. Totul este foarte încetinit şi tulbure.
Noaptea trecuta am avut un coşmar şi mi-am amintit ceva după ce m-am trezit.
Încep cu coşmarul: alerg printr-un coridor, pe jumătate orbit de vîrtejuri de praf. Uneori alerg înainte şi apoi mă descumpănesc şi alerg înapoi, dar sînt speriat pentru ca am un obiect ascuns în buzunar. Nu ştiu ce este sau de unde îl am, dar ştiu ca ei vor să mi-l ia şi asta mă sperie.

Zidul se prăbuşeşte şi apare deodată o fata roşcată cu braţele întinse spre mine - fata ei este ca o masca fără trăsături. Mă cuprinde în braţe, mă sărută şi mă mîngîie şi vreau s-o strîng în braţe, dar mi-e frică. Cu cît se atinge mai mult de mine, cu atît sînt mai înfricosat, pentru ca ştiu ca nu trebuie să ating niciodată o fata. Apoi, în timp ce corpul ei se freacă de al meu, simt ceva ciudat care clocoteşte şi palpita în mine şi mă încalzeste. Dar cînd ridic privirea văd în mîna ei un cuţit însîngerat.
Încerc să strig în vreme ce o iau la fuga, dar din gîtlejul meu nu iese nici un sunet şi buzunarele mele sînt goale. Caut în buzunare, dar nu ştiu nici ce am pierdut şi nici de ce ascundeam lucrul acela. Tot ce ştiu este ca nu-l mai am şi ca am sînge pe mîini.

Cînd m-am trezit, m-am gîndit la Alice şi am simţit aceeaşi panica din vis. Mă tem de ceva în legătură cu cuţitul.
Mi-am făcut o cafea şi am fumat o ţigară. Nu avusesem niciodată un asemenea vis şi ştiam că era legat de seara mea cu Alice. Am început să mă gîndesc la ea în alt fel.
Asocierea liberă este încă grea, fiindcă nu-i uşor să nu-ţi controlezi direcţia gîndurilor... doar să-ţi laşi mintea deschisă ca să-i curgă orişice înăuntru... ideile care se ridica la suprafaţă ca bulele de aer în apă... o femeie care face baie... o fată... Norma care face baie... mă uit prin gaura cheii... şi cînd iese din cadă să se usuce văd că trupul ei nu seamănă cu al meu. Lipseşte ceva.

Alerg prin coridor... cineva mă urmăreşte... nu este o persoană... doar un cuţit de bucătărie care scoate scîntei... şi mi-este frică şi ţip, dar nu iese nici un sunet pentru că sînt tăiat la gît şi curge sînge...

"Mama, Charlie trage cu ochiul la mine prin gaura cheii..."
De ce este diferită? Ce i s-a întîmplat?... sînge... curge sînge... un locşor negru...

Trei şoricei făr-de ochi... trei şoricei făr-de ochi
Să-i vezi cum aleargă! Să-i vezi cum aleargă!
O fugăresc pe nevasta cea grasă din casă
Le-a tăiat cozile cu cuţitul de masă
Văzut-ai vreodată la tine acasă
Ceva ca cei trei... şoricei... făr-de ochi?

Charlie, singur în bucătărie, dimineaţă devreme. Toţi ceilalţi dorm, şi el se distrează jucîndu-se cu morişca. Cînd se apleacă, un nasture de la cămaşă i se rupe şi se rostogoleşte peste figurile complicate de pe linoleum. Îl urmăreşte cum se rostogoleşte spre baie, dar îl scapă din ochi. Unde este nasturele? Se duce în baie să-l găsească. Exista în baie o nişă în care se află coşul de rufe şi-i place să scoată toate rufele ca să se uite la ele. Ale lui taică-su şi ale maică-sii... şi rochiile Normei. Ar vrea să le îmbrace ca să semene şi el cu Norma, dar cînd a mai făcut asta maică-sa l-a plesnit. Găseşte în coşul de rufe chiloţii Normei pătaţi de sînge uscat. Ce i s-o fi întîmplat? Îl apucă groaza. Cine ştie, poate că vor da vina pe el...

De ce oare o amintire ca asta din copilărie s-a fixat atît de solid şi de ce mă înfricoşează aşa de tare? Poate din cauza sentimentelor mele pentru Alice?
Gîndindu-mă acum, pot să înţeleg de ce am fost învăţat să stau departe de femei. N-a fost bine să-mi arăt sentimentele fata de Alice. Nu am dreptul să mă gîndesc în felul acesta la o femeie - încă nu.

Dar chiar în timp ce scriu aceste cuvinte este ceva în mine care strigă că am dreptul. Sînt şi eu o persoană. Eram cineva şi înainte de a intra sub cuţitul chirurgului. Şi trebuie să iubesc pe cineva.

8 mai - Chiar dacă am înţeles acum ce se petrece în spatele dlui Donner, nu-mi vine să cred. Am observat că ceva nu era în regula acum două zile, la ora de vîrf. Gimpy era la tejghea şi ambala un cozonac pentru unul din clienţii noştri obişnuiţi - un cozonac care se vinde cu 3 dolari 95. Dar cînd Gimpy a înregistrat vînzarea, contorul maşinii arăta doar 2 dolari 95. Mă pregăteam să-i spun că a greşit, dar am văzut în oglinda din dosul tejghelei cum clientul îi făcea cu ochiul lui Gimpy şi cum îşi zîmbeau amîndoi. Iar cînd omul şi-a luat restul, am văzut sclipind o monedă rămasă în palma lui Gimpy pînă şi-a strîns pumnul, şi mişcarea grăbită cu care-şi băga în buzunar moneda de o jumătate de dolar.
"Charlie", a spus o femeie din spatele meu, "mai sînt ecleruri umplute cu cremă?"
"Mă duc să văd."

Eram mulţumit de întrerupere, fiindcă îmi dădea timp să mă gîndesc la ce văzusem. Desigur, Gimpy nu greşise. Îi luase dinadins clientului un preţ mai mic şi erau înţeleşi.
M-am rezemat de perete, neştiind ce să fac. Gimpy a lucrat pentru dl Donner mai bine de cincisprezece ani. Donner - care îi trata totdeauna pe lucrătorii lui ca pe nişte prieteni apropiaţi - îl invitase nu o dată pe Gimpy să vină cu familia la el la masă. Deseori, cînd trebuia să meargă undeva, îl lăsa în locul lui la prăvălie pe Gimpy, şi auzisem cum că de mai multe ori îi dăduse bani din buzunar lui Gimpy ca să plătească spitalul pentru nevastă-sa.

Era de necrezut că cineva putea să fure de la un asemenea om. Trebuia să existe vreo altă explicaţie. Gimpy poate chiar făcuse o greşeală cînd a marcat vînzarea şi jumătatea de dolar era un bacşiş. Sau poate dl Donner avea preţuri speciale pentru acest client care cumpăra regulat cozonaci cu cremă. Aş fi crezut orice altceva decît că Gimpy fura. Gimpy fusese întotdeauna atît de bun cu mine.

Nu mai voiam să ştiu. Mă feream să privesc casa de marcat în timp ce veneam cu tava cu ecleruri şi sortam pişcoturile, brioşele şi cozonacii.

Dar cînd a intrat micuţa femeie cu părul roşcat - cea care mă ciupea mereu de obraz şi glumea că o să-mi găsească o fată -, mi-am adus aminte că venea mai ales cînd Donner era plecat la masa şi Gimpy ramînea la tejghea. Gimpy mă trimisese deseori să duc comenzi la ea acasă.

Fără să vreau am adunat în minte costul cumpărăturilor ei care făceau 4 dolari 53. Dar m-am întors cu spatele ca să nu văd ce marca Gimpy la casă. Deşi aş fi vrut să ştiu adevărul, mă temeam de ce aş fi putut află.

A zis: "Doi dolari patruzeci şi cinci, dna Wheeler."

Clopoţelul de la casă. Numărarea restului. Izbitura sertarului. "Mulţumesc, dna Wheeler." M-am întors la timp ca să-l văd cum băga mîna în buzunar şi ca să aud clinchetul slab al monedelor.

De cîte ori m-o fi folosit pe mine ca pe un intermediar care să-i ducă ei pachetele, furînd la socoteală şi împărţind cu ea diferenţa? Se folosise de mine în tot timpul acesta ca să-l ajut să fure?

Nu puteam să-mi iau ochii de la Gimpy în timp ce şchiopăta de colo colo în spatele tejghelei şi-i curgea transpiraţia de sub şapca de carton. Părea vioi şi blajin, dar ridicîndu-şi ochii mi-a surprins privirea, s-a încruntat şi mi-a întors spatele.

Îmi venea să-l lovesc. Îmi venea să merg în spatele tejghelei şi să-l dau cu capul de ea. Nu-mi amintesc să fi urît vreodată pe cineva - dar în dimineaţă aceea îl uram pe Gimpy din adîncul inimii.

Nu m-a ajutat cu nimic să aştern toate astea pe hîrtie în liniştea odăii mele. De cîte ori mă gîndesc la Gimpy furînd de la dl Donner îmi vine să dau cu ceva de perete. Din fericire, nu mă cred capabil de violenţă. Cred că n-am lovit niciodată pe cineva.

Oricum, trebuie să mă hotărăsc ce să fac. Să-i spun lui Donner că omul în care avea atîta încredere a furat de la el ani de zile? Gimpy n-ar recunoaşte nimic, iar eu n-aş putea niciodată să dovedesc ca este adevărat. Şi cum s-ar simţi dl Donner? Nu ştiu ce să fac.