Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Protocronism românesc: televiziunea personală


Bogdan Ghiu

08.12.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Originală cum e, adică nici-nici, mereu între, materializînd şi dînd substanţă şi întindere în timp şi spaţiu limitei, graniţei, liniei imaginare, România imposibilului comunism ceauşist (sau cum să generăm modernitate prin mijloace arhaice) a inovat şi în domeniul, prin excelenţă modern, al audiovizualului, cu ecouri de nezdruncinat pînă azi, inventînd televiziunea personală. Nici publică, nici comercială, televiziunea personală corespundea comunismului personal al lui Nicolae Ceauşescu.
 
Ceauşescu a fost primul "mogul" de presă, deşi mult mai adecvat ar trebui să spunem, pînă azi, "cneaz" (nici măcar "baron"), cu ceata de "boieri" aferentă.
 
Ruptura în înţelegerea şi "scrierea" audiovizuală, ready media, a acestei istorii personale i-o datorăm unui artist, Andrei Ujică, prin filmul său Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Atunci cînd, în 1968, vorbea cu scriitorii de o "artă realistă" ("Cînd vorbim despre o artă realistă ne gîndim la o artă care să redea realităţile din ţara noastră, din epoca în care trăim, epoca marilor prefaceri revoluţionare... Se poate concepe o artă care să nu redea în cele mai variate forme aceste forme măreţe?"), Nicolae Ceauşescu se gîndea în primul rînd, şi poate chiar numai, la el însuşi. "Trăirea ideologică" pe care el cerea ca arta şi presa revoluţionară s-o reprezinte, s-o "redea" cu autenticitate şi realism era în primul a lui, el credea că toată lumea este/trebuie să fie, ca el, pătrunsă de transformarea revoluţionară, nu înţelegea cum cineva poate să nu fie în transformare, în curs de transformare revoluţionară, pe calea spre "omul nou". El era eroul, personajul revoluţionar/revoluţionat, şi în această calitate se voia un model care, proiectîndu-se natural-normativ în ceilalţi, nu înţelegea cum între propaganda ideologică şi autenticitatea artistico-mediatică poate exista vreo diferenţă, vreo distanţă: ce poate fi mai autentic, ca trăire, şi mai realist, ca redare, decît tocmai Revoluţia, procesul (trans)umanizant prin excelenţă, acela de creare a "omului nou", pe care N.C. îl trăia, se pare, personal, dar singurul? N.C. avea, simplu, dreptate.
 
Numai el, suveran, a putut să-şi permită ceea ce toţi, azi, sîntem făcuţi să visăm că putem face, sîntem flataţi că avem deja: televiziunea personală. Autobiografia lui N.C. este istoria României, dat fiind că televiziunea ne închide pe fiecare în propria imagine, făcîndu-ne să ne simţim buricul pămîntului, Subiectul Istoriei, prin excelenţă - şi ce poate fi mai irezistibil?
 
În România încă nu s-a inventat televiziunea publică (însăşi noţiunea de public fiind imposibilă, deocamdată, aici), şi ea deja dispare, e atacată peste tot. Aşa cum nici la televiziunea comercială nu am ajuns de-a binelea, neputînd să evadăm din personalizarea imaginală suverană, a puterii, a politicului, a televiziunii.
 
Nicolae Ceauşescu nu putea decît să intre în conflict cu puterile autoiluzionante, contrafactualizante ale televiziunii, recunoscîndu-i implicit acesteia, prin negaţie, capacităţile fascinatorii de a scăpa, de e evada, de a crea iluzii, de a ne transforma în fantasme, de a ne închide, cosmic, în noi înşine, adică de a ne face să devenim lume, Lumea, iar din acest punct de vedere ea i-a creat o clipă iluzia că ar putea da corp fantasmei comunismului însuşi prin intermediul unui comunism personal, prin personalizarea comunismului (care însă, tocmai, trebuie să reprezinte şi să realizeze comunul, nu unicul), cu un singur personaj-istorie. Gelos dar clarvăzător, în anii 1980, N.C. a retras televiziunea, a suspendat-o, printr-un suprem act critic şi de asceză. A ucis televiziunea, încercînd s-o supună, în regim inevitabil fantasmatic, derealizant, unui control strict al imaginii, unei cure de "egipţianism" care nu avea cum să-i convină acestei, ca tehnică de amplificare-multiplicare a eului prin transformarea lui în imagine. Deşi adora istoria-autobiografie în imagini, telejurnalul personal, N.C. a trebuit să renunţe la puterile centrifuge, cu adevărat comunizante, ale televiziunii, după ce a realizat că ea serveşte cu aceleaşi iluzii pe toate lumea, creînd iluzia, şi deci confuzia suveranităţii, a supremaţiei subiectului ("Eu, Supremul"), iluzia imaginală a democraţiei.
 
Cît despre "tipul de gîndire dominant în cultura română, unde semnificaţiile «esenţialului» şi «secundarului» n-au fost puse niciodată serios în chestiune", deci "avînd în vedere această incapacitate a discursului intelectual românesc de a recunoaşte televiziunea ca «tehnologie şi cultură» specifice", cum bine spune şi repetă Alexandru Matei în cartea sa (pp. 63-64), ce diferenţă se poate face între televiziunea personală aşa cum o concepea Ceauşescu şi televiziunea tot atît de personalizat concepută, în zilele noastre postceauşiste şi reputat, atestat postcomuniste, de nişte intelectuali prototipici cărora li se pare, la fel ca şi lui Ceauşescu, de ajuns, hieratic, să se arate ca să fie demni de a face şi de a fi receptaţi ca televiziune, ca modele de "trăire ideologică", într-o grotescă asimetrie a emiţătorului şi printr-un evident dispreţ faţă de mediul şi tehnica visării tuturor, a iluziei ieftine, sărace, de suveranitate şi egoitate? Absolut niciuna.
 
În România, puterea şi mediul ei de amplificare iluzorie, fantasmatică, televiziunea, azi "media", nu poate fi decît personală, "mogulică". Şi, prin asta, România se dovedeşte (încă o dată) profetică, anticipînd actualitatea supremaţiei comune, pur imaginare şi imaginale, a eului.    
 
Alături de Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului (Cartier, 2013) a lui Vintilă Mihăilescu, care conectează o actualitate românească aparent anodină la evoluţii globale ale însuşi conceptului de om în relaţia lui fondatoare cu acela de "animal", captivantul volum O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983) (Curtea Veche, 2013, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc) al lui Alexandru Matei - al cărui început de lectură a prilejuit rîndurile de faţă - reuşeşte rarisima performanţă, în plan autohton, de a fi critic fără a fi normativ, adică partizan, dovedind un început promiţător: acela că doar dificila perspectivă antropologică (antropologie culturală, urbană, desigur), dat fiind că antropologia este disciplina cu conştiinţa cea mai încărcată (ca urmare a genealogiei ei imperialist-coloniale) şi care, deci, pare a fi şi cea mai avansată în mea culpa, în dezvrăjirea de sine (mult mai mult decît filosofia, de exemplu, care continuă să nu-şi poată controla compulsivitatea metafizică, instinct al morţii), doar antropologia, aşadar, ca discurs analitic, pare adecvată, epistemic, analizei societăţii noastre. Şi abia încet, prin cîteva plăpînde exemple, începem să ajungem la un tip de analiză - cel antropologic - democratic, comun folositor, adică accesibil şi, mai ales, formativ.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer