Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ab Initio - Spaţii fără timp


Augustin Ioan

28.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motivele pentru care o lectură a Bibliei şi a Sfinţilor Părinţi este utilă arhitecţilor - în primul rând istoricului, dar şi celui ce construieşte, astăzi, lăcaşuri de cult - sunt nenumărate, motiv pentru care câteva dintre ele se şi regăsesc în cartea-dialog cu  Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA, pe care am publicat-o de curând la Editura Pro Universitaria[i]. Nu este prima[ii] şi, deci, are caracter de antologie.
 
Aparenta inactualitate a unei asemenea revizitări a textelor consacrate poate înşela. În realitate, istoricul de arhitectură află nu doar lucruri interesante despre raportul dintre text şi realitatea aşezărilor invocate în scriitură, ci şi lucruri pe care le poate găsi, cu ajutorul arheologiei biblice, pe teren. Unele sunt esenţiale pentru înţelegerea structurii urbane; altele sunt relevante în sens simbolic şi adaugă sens, hermeneutic, interpretărilor teologice. Aşa după cum comentariul lui Derrida la chora platoniciană, cea din Timaios, a oferit arhitecţilor deconstrucţiei un nou concept de înţelegere a spaţiului public, a coprezenţei de straturi temporale într-un unic edificiu, tot aşa avem de citit textele antice în vederea actualizării unora dintre conceptele ce decurg din ele.
 
Din lectura Sf. Maxim Mărturisitorul, de pildă, aflăm două moduri de a înţelege ierarhia simbolică a spaţiilor interioare ale bisericii, pe care ne putem strădui să le dăm înfăţişare arhitecturală actuală. Ambele sunt de găsit în Mystagogia sa: a) Fiecare spaţiu al bisericii, înaintând spre est (căci lăcaşul de cult creştin este orientat, adică îndreptat spre răsărit: mai precis, ar trebui să fie îndreptat spre răsăritul din ziua hramului), este cer pentru cel dinaintea lui. b) Hieration (numele spaţiului pentru altar în vremea aceea) este naos în act, în vreme ce naos-ul este, încă şi încă, potenţial hieration. Ce putem înţelege astăzi, dintr-o asemenea filosofie a raportului ambiguu dintre potenţial/actual, pe care abia St. Lupasco a resuscitat-o, paisprezece secole mai târziu, într-o Logică dinamică a contradictoriului, în vederea înţelegerii aparentelor contradicţii ale fizicii cuantice?
 
În primul rând, din a)  rezultă un raport categoric de ierarhie al spaţiilor interne; deducem că, înaintând în biserică spre răsărit, urcăm ca pe o scară a lui Iacov a intensităţii spaţiale: arhitectul are, aşadar, de rezolvat o dilemă aproape insurmontabilă: spaţiile sale trebuie să fie într-o ascensiune deopotrivă verticală (dată de axa calitativă a spaţiului, cea care leagă icoana Pantokratorului, din naos, prin choros-ul, cel care dă cercul de foc în care se strâng credincioşii, amintind limbile de foc ale Cinzecimii, către ecclesia: adunarea credincioşilor, de jos. Fireşte, pare logic ca să urcăm, de afară şi până la altar, de câteva ori. În faţa altarului, chiar o facem, întrucât soleea - una sau trei trepte care alcătuiesc un soclu - există standard în asemenea lăcaşuri de cult. Dar, uneori, dă seama de prezenţa mai multor astfel de tensori verticali, plantaţi de-a lungul traiectoriei orientate: unul în pronaos, cu icoana Fecioarei în ax, subordonat celui principal, din naos; alteori, apare un al treilea, (şi) în altar, precum la Karlskirche de la Viena, sau precum în proiectele de biserici ale echipei C.Joja-N.Goga, din anii patruzeci.
 
Apoi, din b), rezultă că naosul tinde spre est, în vreme ce altarul va fi ajuns deja, în sens simbolic: prin actualitatea prezenţei sale, el a şi ajuns deja la destinaţie. Abia mult mai târziu, comentând iconostasul (care nu exista, în vremea Sf. Maxim Mărturisitorul) ca pregustare a cerurilor, P.Florenski va intui ceva de aceeaşi intensitate metafizică cu privire la statutul spaţial al altarului. Citând alte surse patristice, nu altceva ne sugerează Arhiepiscopul Chrysostomos, coautor în cartea dialog invocată la început: devreme ce pronaosul este al lumii, naosul - al lumii de dincolo, rezultă că altarul aparţine de ceea ce este dincolo de ceruri.
 
Ideea unui dincolo de ceruri - ca alteritate radicală - este prezentă şi în unele icoane în care colţul, de regulă cel din dreapta sus, se dezlipeşte vizual de câmpul reprezentării, arătând ochilor noştri înfricoşaţi un astfel de dincolo cu aparenţă picturală fals haotică, de tohu-bohu. Din literatura recentă dedicată iconografiei religioase, regretatul Alexandru Nancu s-a ocupat, în excepţionalul său doctorat publicat postum, de această enigmă a celor ce sunt, pesemne, dincolo de împărăţia cerurilor. Or, cum poate arhitectul reprezenta aşa ceva? La Karlskirche, de la Viena, există nu doar un oculus al cupolei de peste naos, care cupolă, la rândul ei, este ovoidală, de parcă tensorul care o trage spre răsărit, al potenţei sale, deformează cercul cupolelor clasice; mai mult, există şi un oculus deasupra altarului, dar aşezat nu în axul vertical, ci pe rezultanta dintre acesta şi cel orizontal cumva, prin care spaţiul superior al acestuia scapă, fuge şi mai mult spre răsărit. E un efect spaţial de găsit şi în spatele altarului de la catedrala din Toledo sau, în zilele noastre, îndărătul altarului de la Biserica Mileniului, de la Roma, a lui Richard Meier. În proiectul pentru catedrala patriarhală, pe care l-am câştigat în 2002, împreună cu mai tinerii mei colegi de la UAUIM, am încercat să sugerăm acest raport potenţial-actual din comentariul Sf. Maxim Mărturisitorul pornind de la simbolistica navală a bisericii. Naosul este, deci, o corabie înaintând pe cer, în vreme ce altarul, care va fi ajuns deja la destinaţie, era îmbucat într-un ţărm spaţial care, în proiectul nostru, federa muzeul şi sala de conferinţe.
 
Altfel, cu privire la Biblie, lucrurile stau astfel: practic, nu există generaţie importantă de arhitecţi care să nu fi încercat să (re)proiecteze fie templul ierusalimitan şi / sau Ierusalimul ceresc - ambele descrise consistent în cărţile succesive vetero-testamentare, cu aspră poruncă dată de cel ce revelează proporţiile: înger sau om cu trestia, aceeaşi trestie simbolică cu care sunt pictaţi meşterii constructori de la biserica Mănăstirii Horezu, cei descrişi de Vasile Lovinescu, poate? Unii au încercat chiar să (re)construiască un asemenea vast proiect, precum Juan de Herrera şi El Escorial - mănăstirea/palat de lângă Madrid. Mai aproape de zilele noastre, postmodernul Stanley Tigerman folosea textele biblice pentru exerciţii de traducere din cuvânt în proiect, cu studenţii săi, dedicate aceloraşi ficţiuni (?) biblice privitoare la templul prim şi la oraşul ceresc, ideal, care l-ar fi găzduit la plinirea vremurilor.
 
Mi se par acestea suficiente motive pentru a oferi şi o lectură locală a acestor teme care sunt actuale tocmai întrucât ne vorbesc despre spaţii fără timp.
 

[i] Arhitectură în Biblie şi la Sfinţii Părinţi, Ed. Pro Universitaria, 2013.
[ii] R.Drăgan şi A.Ioan: Fiinţa şi spaţiul, Ed. ALL, Bucureşti, 1992; A. Ioan: Visul lui Iezechiel, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995; A.Ioan, A.Nancu, T.Rebengiuc: Cuvinte de folos pentru cei ce fac biserici, Ed. UAUIM, Bucureşti, 2007; Arhiepiscopul Chrysostomos şi A.Ioan: Retrofuturism, Ed. UAUIM, 2007.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer