Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Primul an de publicitate


Petre Barbu, fragmente din interviuri cu Gabriel Faflei, Mihail Vârtosu, Bogdan Enoiu

12.02.2014
Editura Tandem Media, februarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Petre Barbu
Primul an de publicitate
Editura Tandem Media, 2013


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragmente din interviuri cu Gabriel Faflei, Mihail Vârtosu şi Bogdan Enoiu
 
Gabriel Faflei: "M-am întors pentru a pune culoare în România"

În 1990, Gabriel Faflei a plecat din ţară pentru a se stabili în Germania. S-a întors după câteva luni, cu gândul "de a pune culoare în România". Pentru că publicitatea înseamnă culoare şi viaţă. În februarie 1992, a înfiinţat agenţia de publicitate Monopoly. Este brandul sub care a făcut carieră şi bani în lumea publicităţii româneşti.

Petre Barbu: Dacă ar fi să asociezi un sport cu primul an de publicitate din viaţa ta, care ar fi acesta?
Gabriel Faflei: Cred că rugby. Eu mă uit foarte rar la meciuri de rugby şi am impresia că jucătorii aleargă haotic. Mi se pare un sport care, de la distanţă, pare destul de dezordonat, dar este foarte frumos. Aşa a fost şi primul meu an de publicitate, alergam dezordonat, dar spectaculos!

Petre Barbu: Mă mir că nu ai invocat handbalul în locul rugbyului, pentru că ai făcut handbal de performanţă în tinereţe.
Gabriel Faflei: Nu am comparat începutul publicităţii cu handbalul pentru că ştiu acest sport din interior. Am jucat 15 ani. Am jucat la Dinamo. N-am fost un jucător de naţională, dar pe felia mea m-am descurcat destul de bine. Există şi în handbal o anumită dezordine "ordonată", ca să spun aşa, dar şi o încleştare, însă publicitatea a însemnat altceva pentru mine decât handbalul.

Petre Barbu: Pe ce post ai jucat?
Gabriel Faflei: Am jucat inter şi extremă stânga.

Petre Barbu: Şi pe "terenul publicităţii" pe ce post ai intrat?
Gabriel Faflei (râde): Imediat după '90, am plecat în Germania cu gândul de a-mi găsi acolo o echipă. Am jucat handbal câteva luni. În Germania am avut un şoc pentru că până atunci nu fusesem în Europa de Vest. Un lucru care m-a impresionat a fost explozia de culori. Atunci, am realizat că trebuie să mă întorc şi să pun culoare în România! S-a produs în mine un declic: ce fac ăştia aici trebuie să fac şi eu la mine în ţară!

Petre Barbu: Şi te-ai întors din acest motiv?
Gabriel Faflei: Da, m-am întors pentru că nu mă simţeam acasă şi pentru că aveam tot timpul frustrarea: băi, dar noi de ce nu puteam să facem asta în ţară?

Petre Barbu: Tu te gândeai deja să te întorci şi să faci un business în România?
Gabriel Faflei: Da! Ţin minte că eram acolo şi dădeam telefoane acasă. Erau telefoane cu fise! Şi vorbeam cu familia şi cu prietenii şi simţeam că în România era o lume plină de viaţă. Vorbeam cu un prieten din Bucureşti şi-i spuneam câţi bani câştig în Germania, dar el nu era deloc impresionat. Îmi spunea că şi-a deschis un butic în faţa blocului, pe Ştefan cel Mare, şi că "banii pe care zici tu că îi faci într-o lună în Germania eu îi fac în patru-cinci zile". Şi atunci m-am întrebat: unde-i adevărul?, unde sunt eu? Şi toate acestea m-au făcut să mă întorc cu gândul de a face business în România.

Petre Barbu: Totuşi, tu trăiai într-o lume aşezată, matură, colorată şi ai fi putut până la urmă să te adaptezi.
Gabriel Faflei: Planurile mele în România erau mult mai tentante. Am plecat în Germania cu gândul de a rămâne. Dar când am ajuns acolo mi-a fost clar că trebuie să mă întorc. A fost foarte ciudat. Trebuie să recunosc sincer că m-am întors în România uşor cu "coada între picioare".

Petre Barbu: Cum adică, cu "coada între picioare"?
Gabriel Faflei: În acel moment, mi-am zis să mă întorc pentru că aveam ce să fac acasă. Mulţi prieteni plecaseră în America sau în Europa şi rămăseseră acolo. Eu am simţit că nu pot rămâne pentru că eram legat puternic de ceea ce se întâmpla acasă.

Petre Barbu: Şi ce-ai făcut când ai ajuns acasă?
Gabriel Faflei: Primul lucru a fost să mă gândesc unde "să pun nişte culori".

Petre Barbu: E o metaforă "unde să pun nişte culori"?
Gabriel Faflei: E o metaforă la care ţin foarte mult şi acum. Şi cel mai simplu lucru pe care puteai să-l faci atunci era să pui undeva o reclamă.

Petre Barbu: De ce credeai acest lucru?
Gabriel Faflei: Pentru că am simţul vizual mai dezvoltat decât alte simţuri. Ideea a fost clară, m-am apucat de publicitate!

Petre Barbu: Dar ce ştiai despre publicitate? Aveai 20 de ani!
Gabriel Faflei: Nimic! Doar ce văzusem în Germania pe străzi şi la televizor. Nici n-am citit foarte mult despre publicitate. N-am avut nici timp şi nici nevoia să citesc ceva.

Petre Barbu: Concret, ce-ai făcut?
Gabriel Faflei: Eram la sfârşitul anului '90 sau începutul lui '91. Am deschis ziarul împreună cu prietena mea, actuala mea soţie, şi am căutat anunţuri. Aveam nişte bani puşi de-o parte. Nu m-au tentat afacerile cu buticuri pentru că nu-mi plăcea să car cafea sau blugi de la turci. Am citit anunţurile şi m-am dus la revista "Casa", condusă de domnul Artur Silvestri. Am bătut la uşă şi i-am spus: am 20 de ani şi vreau să muncesc. Domnul Silvestri a zis: "Ok!, agent de publicitate, plătit la comision!" Faptul că mi-a plăcut şi că am pus suflet şi nu am lucram mercantil, m-a făcut să ajung după câteva săptămâni şeful departamentului de publicitate. Unul dintre clienţii cu care discutam atunci era postul de radio Uniplus. Era singurul post de radio privat din acea vreme. Directorul comercial era Doru Ilie şi Dani Klinger era unul dintre proprietari. Ei mi-au făcut propunerea să lucrez la Uniplus. M-am dus şi m-a fascinat munca la radio, cu spoturi audio, cu crainicii în studio, cu toată atmosfera de acolo. A fost o perioadă foarte frumoasă la Uniplus!

Petre Barbu: Vindeai publicitate pentru Uniplus?
Gabriel Faflei: Da, îmi dădusem demisia de la "Casa" după câteva luni şi vindeam publicitate pentru Uniplus.

Petre Barbu: O clipă, dar la "Casa" ce ai vândut?
Gabriel Faflei: Mă duceam la firme, băteam la uşă, nu vreţi reclamă în "Casa"? A mers foarte bine, dar era un business foarte îngust. Şi la Uniplus am vândut publicitate, dar a fost foarte haios. N-am să uit asta niciodată: am făcut un spot pentru un restaurant de pe Buzeşti în care promovam "mici la mangal". Nici mai mult nici mai puţin, "mici la mangal"! Patronul restaurantului dorea un spot în care să apară de trei-patru ori expresia "mici la mangal". Şi am făcut un spot haios cu Vali Andronescu, Dumnezeu să-l ierte!, în care promovam "mici la mangal". Şi l-am întrebat pe patron, cum adică, "mici la mangal"? Foarte bine, mici la mangal!, ne-a spus patronul. Eu am fost vocea în acel clip. Am făcut reclamă audio şi la restaurantul "Şarpele roşu". A fost un client foarte drag pentru Uniplus.

Petre Barbu: Ce preţuri de publicitate se practicau atunci la radio?
Gabriel Faflei: Nu mai ştiu. Dar luam banii direct cu geanta. Nu exista transferul bancar. Luam de-acasă chitanţierul cu ştampile şi mă duceam la clienţi. Absolut totul era încasat cash. Rupeam chitanţa, luam banii şi-i ziceam clientului, mâine apare, ascultă la radio!

Petre Barbu: Era o inflaţie cumplită în acei ani!
Gabriel Faflei (oftează): Nu-mi amintesc ce preţuri erau. A trecut atâta timp de atunci...

Petre Barbu: Cât a durat munca la Uniplus?
Gabriel Faflei: Vreo trei-patru luni pentru că între timp mai aveam foarte multe alte oferte din domeniul comercial. Unde intram şi băteam palma cu unul, ca un făcut, primeam o ofertă de muncă. Era o criză mare de oameni în vânzările de publicitate.

Petre Barbu: Îmi mai aminteşti de acele oferte?
Gabriel Faflei: Era pe Liscani un mare magazin de încălţăminte, se numea "Sharom", vis-à-vis de Banca Naţională. Era ţinut de un evreu bătrân, cu care m-am împrietenit foarte tare. I-am vândut publicitate la Uniplus şi după trei-patru întâlniri mi-a propus să-i fiu director de marketing.

Petre Barbu: După Uniplus ce-ai făcut?
Gabriel Faflei: Era tot în '91. Printre clienţii pentru care lucram se număra o agenţie mică a unui italian pe nume Mimo D'Ufizzi. Nu pot să-l uit: avea un metru cincizeci înălţime şi era foarte agitat. Venise în România să-i vândă Televiziunii Române, prin diverse aranjamente, filme din Italia, inclusiv filme care se difuzau după miezul nopţii. Avea tot felul de prostii de filme! Tot acest business era mascat de agenţia asta de publicitate, care se numea "Euro '90". Italianul mi-a spus să lucrez la agenţie şi să fiu omul lui de încredere. "Da, bineînţeles!" - am acceptat. În anii '90-'92, orice străin care venea în România să facă business era considerat Dumnezeu.

Petre Barbu: Cât timp ai stat la italian?
Gabriel Faflei: Vreo două-trei luni. Pentru că Mimo nu avea bani să-şi angajeze un translator m-a luat pe mine la discuţiile cu oamenii de la TVR... (Râde.) Eu mă prezentam drept translatorul său, dar nu ştiam o boabă de italiană, ci doar ghiceam ce zicea! (Râde.) Odată, am ajuns să negociez cu Emanuel Valeriu, preşedintele TVR pe atunci, în limba română, dar fără să înţeleg chiar tot ce zicea Mimo! Negociam oarecum de capu' meu! (Râde.)

Petre Barbu: Ce alţi clienţi aţi avut la această agenţie?
Gabriel Faflei: Am cunoscut nişte băieţi, care aveau compania Massa, cu care am rămas foarte buni prieteni şi în ziua de astăzi. Erau o gaşcă extraordinară, care muncea lejer, importa computere şi toată ziua ei se jucau pe calculator. Într-o zi, mi-au spus că vor să deschidă Centrul Comercial Massa: "Ne place foarte mult de tine şi vrem să te ocupi în exclusivitate de promovare şi de media buying, cu agenţia Euro '90!". M-am dus acasă şi m-am gândit: îi dau pe mâna italianului ăsta, dacă Mimo le ia banii...? Şi le-am spus celor de la Massa: "Aveţi două variante: ori vă rezolvaţi singuri problema, pentru că agenţii de publicitate nu prea existau atunci, ori aveţi încredere în mine şi vă fac eu toată treaba!"

Petre Barbu: Câştigai bine la italian?
Gabriel Faflei: Aveam doar salariu şi comision din vânzări. Nu erau sume foarte mari, dar destul de bune. La "Euro '90" am învăţat ceva despre modul cum funcţionează o agenţie de publicitate din ce îmi povestea italianul, chiar dacă această firmă era departe de advertising. De fapt, eram trei oameni acolo: eu, un tip cam de vârsta mea (care acum conduce o mare companie FMCG) şi o domnişoară care administra firma. Eu eram directorul agenţiei... (Râde.) I-am spus de mai multe ori italianului că ne-ar mai trebui nişte oameni angajaţi, ceva investiţii, dar el avea alte gânduri. Ca dovadă că, după ce am plecat de la el, a închis firma şi a plecat din ţară!

Petre Barbu: Ce-ai făcut cu Massa?
Gabriel Faflei: Celor de la Massa le datorez începutului meu în publicitate. Băieţii de la Massa mi-a spus: "Decât să te angajăm, mai bine îţi faci o firmă! Hai să facem un business adevărat, cu contracte şi cu facturi!" În prima clipă, mi s-a părut o exagerare. Era uşor de zis, dar în practică îmi creşteau responsabilităţile: birou, contabilitate, trebuia să am de toate! Până la urmă, le-am spus: îmi fac firma mea, dar trebuie să vă pun un proiect de masă pentru lansarea Centrului Comercial Massa şi să-mi plătiţi în avans nişte bani. Nu mă refeream aici la banii propriu-zişi pentru a-mi deschide o firmă. Uite că îmi aduc aminte: ca să-ţi înfiinţezi o firmă în '91 te costa în jur de 100 de dolari! Plus alergătura după acte.

Petre Barbu: Şi cei de la Massa te-au ajutat să-ţi faci firma Monopoly!
Gabriel Faflei: Da, am început demersurile înfiinţări agenţiei de publicitate Monopoly SRL la sfârşitul anului 1991, dar actele au ieşit în februarie 1992. Acesta a fost primul nume, iar Monopoly a rămas şi până-n ziua de azi brandul cu care am defilat. În momentul în care a trebuit să mă gândesc la un nume mi-am amintit o întâmplare foarte haioasă. Un amic de-al meu, exasperat de faptul că de fiecare dată câştigam la Monopoly - un joc popular când începusem să ne jucam de-a businessul - mi-a spus senin că, dacă vreau să mă apuc cu adevărat de business, compania mea ar trebui să se numească... Monopoly (Râde.) Eram singurul acţionar şi nu ştiam prea bine ce presupune un astfel de business. În mintea mea, noţiunea de firmă însemna o chestie mare. A lucra pe cont propriu şi a lua un comision însemna o chestie mică. Era evident că trebuia să fac pasul spre o chestie mare! Şi cei de la Massa, care-mi deveniseră între timp prieteni, m-au încurajat să fac acest pas.

Mihail Vârtosu: "Sunt ca un foarfece. Una din lame mi-a dat-o Grey, cealaltă mi-a dat-o Procter & Gamble"

În septembrie 1992, Mihail Vârtosu avea 43 de ani. Atunci, a înfiinţat Grey Bucureşti. N-a fost afacerea sa, ci a reţelei internaţionale Grey Advertising. El a condus-o până în 2007, când a devenit consultant independent de management. Mihail Vârtosu a fost în publicitatea românească numai manager la Grey Bucureşti. Pentru că a fost fidel angajatorului.

Petre Barbu: M-am uitat în Registrul Comerţului şi am văzut că agenţia Grey Advertising a fost înregistrată pe 21 ianuarie 1993. Este corect?
Mihail Vârtosu: În primul rând, nu s-a numit Grey Advertising, ci Grey Bucureşti. Grey Advertising era firma-mamă din SUA. Firma din România a fost înregistrată de către Grey GmbH, afiliata germană a lui Grey Advertising din New York.

Petre Barbu: Aşadar, activitatea în România a început în 1993...
Mihail Vârtosu: Nu! Am să vă spun, am datele: 11 iunie 1992, primul meu contact cu cei de la Grey, mai precis cu domnul Thomas Heydenreich, director regional pentru zona de Est a Europei. Pe 20 iulie 1992 am semnat o scrisoare de intenţie prin care eu mă angajam că voi face demersurile pentru a înfiinţa firma şi pentru a lansa operaţiunile în România, iar firma se angaja ca, în momentul în care o înfiinţez şi devine funcţională, încep să mă plătească şi să lucrăm împreună. Pe 17 septembrie 1992, Tribunalul Bucureşti a decis înfiinţarea firmei Grey Bucureşti. Ştiţi că toate firmele care se înfiinţează trebuie să treacă pe la tribunal. Practic, eu consider ca dată de înfiinţare ziua de 17 septembrie 1992.

Petre Barbu: Dar cum rămâne cu 21 ianuarie 1993?
Mihail Vârtosu: Atunci, pentru prima dată, noi am solicitat şi am primit de la Registrul Comerţului un Cod Unic de Înregistrare, adică un CUI, cum se spune: RO 23166... nu mai ţin minte!

Petre Barbu: Cine eraţi în 1992, domnule Mihail Vârtosu?
Mihail Vârtosu: Eram un inginer electronist, absolvent al Institutului Politehnic, doctor în Electronică şi Comunicaţii... Am văzut acum ce dispreţ se poartă faţă de aceste titluri! Eu sunt foarte mândru de titlul de doctor! Fusesem şi funcţionar internaţional şi aveam o experienţă politică, lucrasem în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR - nota P.B.).

Petre Barbu: Eraţi sărac sau bogat?
Mihail Vârtosu: Sărac lipit.

Petre Barbu: Aveaţi un salariu bun în anii '80 ca funcţionar internaţional?
Mihail Vârtosu: Da, aveam un salariu foarte bun, dar nu poţi să acumulezi bani dintr-un salariu foarte bun. Mai ales când ai o familie cu doi copii. Ţin să precizez, eu nu am fost gestionar la alimentară în anii '80. Haideţi să discutăm despre oameni şi oameni! Cine s-a îmbogăţit atunci, în condiţii de lipsuri? Unul care stătea toată ziua în reuniuni internaţionale sau unul care primea două tone de caşcaval şi le vindea la suprapreţ?

Petre Barbu: În 1992, eraţi angajat în Ministerul Afacerilor Externe...
Mihail Vârtosu: Şi în acelaşi timp eram cadru didactic la Institutul Politehnic.

Petre Barbu: Aveaţi o poziţie foarte bună în societate. Cum a venit decizia de a intra în publicitate?
Mihail Vârtosu: Decizia mea de atunci a avut la bază două motive principale. Primul, care a contat decisiv, a ţinut de nevoile materiale. Anul 1991 fusese deja un an destul de aspru din punct de vedere al inflaţiei. Eu aveam atunci o familie, pe care o am şi acum, cu doi teenagers care începeau să ceară şi era firesc să mă gândesc la asta. Nevoile familie creşteau şi, chiar dacă luam bani din două locuri, minister şi facultate, erau bani la un nivel foarte scăzut.

Petre Barbu: Totuşi, lucraţi în Ministerul Afacerilor Externe!
Mihail Vârtosu: Uitaţi care a fost situaţia! Eu am avut o muncă în domeniul relaţiilor internaţionale din 1980 până în 1989. E drept, nu am fost angajat al statului, ci am lucrat pentru UASCR. Nu am stat în ambasadă. Aveam o legătură cu statul român exact în măsura în care avea orice cetăţean care avea o muncă, cum am avut eu timp de nouă ani, în străinătate. Eu am lucrat la Praga. Deci, pot să spun că nu-mi era străin statutul de funcţionar în acest domeniu. Cunoşteam avantajele şi dezavantajele muncii în străinătate. Aş vrea să reţineţi că, în ultimii patru ani din cei nouă, am exercitat munca respectivă fără familie. Eu lucram la Praga şi făceam naveta la Bucureşti. Exista în acele vremuri un ordin expres, conform căruia toţi copiii personalului care lucra în străinătate nu aveau voie să părăsească ţara. Ştiind aceste probleme, nu mai aveam acelaşi entuziasm ca unul care, să zicem, venea în 1990 la minister, şi semna o cerere de angajare.

Petre Barbu: La ce vă gândeaţi atunci, la începutul anilor '90?
Mihail Vârtosu: Aveam 41 de ani în 1990. Îmi doream, ca principal obiectiv, să încerc să fac ceva pentru familia mea. Poziţia în minister contează extraordinar de mult când eşti privit din exterior. Când eşti văzut din interior, şi constaţi că eşti o rotiţă într-un mecanism într-o instituţie de stat, alta e perspectiva. În plus, după insatisfacţiile pe care le avusesem anterior, nu eram legat foarte mult de minister, mai ales că instituţia era de cu totul altă natură. O instituţie de stat are foarte multe rigori funcţionăreşti şi sunt, oarecum, constrângătoare. Totuşi, îndrăznesc să spun că în intervalul '90 - '92, MAE s-a transformat într-o instituţie modernă.

Petre Barbu: Care a fost momentul în care aţi luat decizia să părăsiţi Ministerul Afacerilor Externe?
Mihail Vârtosu: N-aş vrea să vă mai dau alte motive. Acesta este motivul numărul unu: situaţia materială. Când eu şi soţia mea puneam banii pe masă, constatam că nu ne ajungeam cu acei bani. Era un dezastru! Sigur, pe de altă parte, exista percepţia care, aş zice, că o aveam toţi din familie, că lucrurile încep să evolueze, că exista posibilitatea de înfiinţare de firme şi că în stânga şi-n dreapta oamenii intrau în acest joc al afacerilor. Am considerat că ar fi fost un semn de prostie şi de laşitate, în acelaşi timp, să ai la tine elementele necesare pentru a avea succes, dar să stai de-o parte şi să te întrebi ce le-a venit ăstora să se apuce de o întreprindere particulară.

Petre Barbu: Aţi fost întrebat la începuturile publicităţii ce v-a venit să vă apucaţi de o întreprindere particulară?
Mihail Vârtosu: Sigur, m-au întrebat diverse cunoştinţe şi mulţi foşti colegi din învăţământ: ce ţi-a trebuit să te bagi într-o treabă ca asta?, ce nevoie aveai? "Erai aici, cu noi! Erai la minister, puteai să pleci la post!" Oamenii vedeau lucrurile dintr-o perspectivă aşezată şi instituţională. Având în vedere genul de muncă pe care îl făcusem până atunci şi mai ales şansa care mi s-a oferit de a lucra pentru o firmă multinaţională, a trebuit să spun "Da!".

Petre Barbu: Cum s-a întâmplat acea şansă de a lucra pentru multinaţionala Grey?
Mihail Vârtosu: Urmăream un meci de fotbal de la Campionatul European din 1992, şi, zdrang!, a sunat telefonul. Era un cunoscut de-al meu din Cehia, din perioada în care lucrasem la Praga. Era mare gălăgie în casa noastră. Era şi cumnatul meu, Dumnezeu să-l odihnească, eram cu familiile noastre... Şi dintr-o discuţie de cinci minute am înţeles că ar fi o şansă să lucrez pentru... De fapt, prima întrebare a prietenului meu de la Praga a fost: "Mihail, you want to be rich?"... (Râde.) Mă gândesc acum că am avut şansă, pentru că ne-am fi putut muta între timp din acel apartament şi prietenul meu nu m-ar mai fi găsit la telefon! Mi-a explicat că în Cehia s-a înfiinţat o firmă de publicitate şi că vor să înfiinţeze un birou şi în România. Şi m-a întrebat dacă sunt interesat să-i ajut. Eu, care atunci începusem să-mi caut altceva, i-am răspuns imediat, sigur, mă interesează! Şi prietenul mi-a spus: uite, pe 11 iunie, te va suna cineva şi-o să te întâlneşti cu el! Şi aşa a şi fost: pe 11 iunie 1992, la data fixată, m-am întâlnit cu Thomas Heydenreich de la Grey, în Bucureşti, la restaurantul Hotelului Dorobanţi.

Bogdan Enoiu: "De 20 de ani lucrez cu Coca-Cola! Statuie să-mi facă McCann!"

Dacă s-ar organiza un campionat (olimpiadă?) pentru titlul de cel mai bun vânzător, Bogdan Enoiu, directorul general al grupului McCann-Erickson România, s-ar număra printre favoriţi. Ar avea o cotă mare la casele de pariuri. Pentru că aleargă iute, fără oprire, de 22 de ani.

Petre Barbu: Cum ai ajuns în 1991 la agenţia Rom-KU, înfiinţată de Adrian Drăghici şi Reese Palley?
Bogdan Enoiu: Dar tu nu ştii povestea?

Petre Barbu: Nu!
Bogdan Enoiu: Bine!.. Totul a început în iunie '91, cu un anunţ pentru agenţi de publicitate în ziarul "Tineretul liber". Acolo era şef Doru Lionăchescu, te rog să notezi acest nume! (Doru Lionăchescu, fost bancher la City Bank şi Bancpost, în prezent partener la firma de private equity Capital Partners - nota P.B.). Ziarul căuta agenţi publicitari pentru Târgul de la Romexpo. M-am dus la ziar şi l-am cunoscut pe Gabriel Rusu şi pe Doru Lionăchescu. Am dat examen la limba engleză cu Doru. Cum se spune la "tiraj"? Se spune: "circulation"! Cum se spune la... (Râde.) Pe cuvânt! Şi Doru mi-a spus că am 10% din toată publicitatea pe care o aduc. Dacă îmi amintesc bine, cred că un sfert de pagină de publicitate în "Tineretul liber" costa 8.000 de lei.

Petre Barbu: Şi ce-ai făcut după examenul cu Doru Lionăchescu?
Bogdan Enoiu: Am început să alerg şi să vând.

Petre Barbu: Erai nemulţumit de statutul de inginer la IMGB?
Bogdan Enoiu: Nu! Aveam 31 de ani şi eram şef de secţie "Tratamente termice". Dar am văzut că în fabrică era debandadă şi mi-am zis să fac şi altceva.

Petre Barbu: Cum te-ai descurcat la târg?
Bogdan Enoiu: Într-o săptămână am câştigat 39.000 lei. Mai mult decât toţi ceilalţi agenţi ai ziarului la un loc. Luam chioşc cu chioşc la târgul de la Romexpo. Atunci l-am cunoscut şi pe Nicolae Badea (patronul Computerland - nota P.B.) Am vândut publicitate de 390.000 lei! Era ca în desenele animate: veneam repede la ziar cu banii şi cu comanda, apoi fugeam repede în târg ca să nu pierd clienţii. Am alergat toată săptămâna şi am slăbit vreo şapte kilograme. Mergeam la costum, la cravată, aveam cravata de la examenele din facultate.

Petre Barbu: Ce-ai făcut cu 39.000 de lei?
Bogdan Enoiu: Mi-am luat bibliotecă în casă şi mi-am făcut concediul cu familia la Predeal, la Hotel Orizont. Atunci mi-am spus: uite că se pot face bani din chestia asta! Cei de la "Tineretul liber" mi-au zis: hai să te angajăm, că n-am mai văzut aşa ceva, te luăm for ever! Atunci, la "Tineretul liber", l-am văzut prima oară pe Burci!

Petre Barbu: Cum te-ai intersectat cu Cristian Burci (fondatorul Graffiti - nota P.B.)?
Bogdan Enoiu: El ieşea pe o uşă de la Gabriel Rusu (redactor-şef adjunct "Tineretul liber" - nota P.B.), eu intram pe altă uşă. El urmărea să facă o combinaţie între "Tineretul liber" şi "USA Today".

Petre Barbu: Dar afacerea "USA Today" nu era a lui Radu Florescu? (fondatorul Centrade Saatchi&Saatchi - nota P.B.)
Bogdan Enoiu: Nu! Nu l-am văzut pe Radu Florescu! Habar n-aveam cine era Radu Florescu! Pe Florescu l-am văzut abia peste vreo doi ani, la TVR.

Petre Barbu: Şi după concediu ce-ai făcut?
Bogdan Enoiu: Am continuat să lucrez agent de vânzări la ziar. După ce terminam programul la IMGB, la ora trei sau patru, o luam pe Bulevardul Magheru şi îmi făceam socoteala: ce fac azi? O iau de la numărul 40 până la numărul 70! Mă duceam din butic în butic să vând publicitate pentru că avusesem succes.

Petre Barbu: Ce fel de magazine şi de firme erau în iunie '91 pe Bulevardul Magheru?
Bogdan Enoiu (râde): Erau mai multe decât acum! Şi tot bătând din uşă în uşă am ajuns şi la Hotel Dorobanţi, la Rom-KU. Bat la uşă: "Dom'le, firma asta unde este?" - întreb pe unul şi îmi zice că undeva pe la etajul unu. Intru acolo şi văd pe doi care cărau un birou. Habar n-aveam cine sunt. Mă duc la ei: "Haideţi să vă ajut!" şi pun şi eu mâna la cărat biroul. Apoi, îi întreb cu ce se ocupă Rom-KU. Ei îmi spun că face import-export şi alte chestii, iar eu le propun: nu vreţi să facem publicitate în "Tineretul liber"? "Vino mâine!" - îmi spun cei doi. Bine! Şi am venit a doua zi.

Petre Barbu: Cine erau cei doi?
Bogdan Enoiu: Erau Adrian Drăghici şi Reese Palley (parteneri la Rom-KU - nota P.B.). A doua zi, mă ia Reese Palley la întrebări: cu ce te ocupi, ce faci, ce vinzi? Eu îi arăt "Tineretul liber", ziar cu un tiraj de 750.000 de exemplare. Enorm! Şi Reese îmi zice: "Dom'le, cum ar fi să inserăm un calendar în fiecare lună, timp de 12 numere? Du-te la ziar şi vezi dacă se poate şi cât ne-ar costa!" Reese era doctor în afaceri. Făcuse bani în Atlantic City... Nici Mazăre şi niciunul de la noi nu are acum un yaht cum avea atunci Reese Palley în Portul Constanţa. El venise în România cu yahtul. M-a speriat! Avea 17 metri lungime. Mai avea şi o ciupercărie în Ucraina, o nebunie! Omul era 99,99% agent CIA! Era un tip super-deştept, n-am văzut aşa ceva! Avea un baston pe care-l făcea la un moment dat baionetă. N-am văzut niciodată un om atât de deştept. Te vrăjea pur şi simplu dacă erai lângă el!

Petre Barbu: Şi te-ai dus la "Tineretul liber" să vezi dacă se poate face calendarul?
Bogdan Enoiu: Da, mi-am spus, fac şi eu un comision de 100 de dolari, că mie îmi dădeau 10%. Şi am făcut calendarul. Apoi, în vara lui '91, echipa de fotbal a României avea un meci amical cu SUA la Braşov. Prefectul judeţului, domnul Fulga! (Gheorghe Fulga, fost prefect al judeţului Braşov - nota P.B.) Fulga nu vorbea engleză, nu vorbea nimic, dar apoi a fost şef la SIE! (Râde.) Eu, pasionat de fotbal. Şi Reese zice să vorbesc cu unul de la Pepsi. Numai Pepsi era pe vremea aceea. Fabrica era pe Viilor în sus, unde locuiam şi eu. Şeful de la Pepsi era un român-american şi acum mai joc tenis cu el. Era un chelios, un munte de om...

Petre Barbu: Ce dorea Pepsi?
Bogdan Enoiu: Omul de la Pepsi avea un buget de 5.000 de dolari şi mi-a spus: organizează meciul de fotbal România - SUA. Cum să fac, dom'le? - l-am întrebat. "Du-te la federaţie, eu plec în America, tu organizezi meciul!" - mi-a dat tema cheliosul de la Pepsi. Meciul trebuia televizat. Habar n-aveam ce erau drepturile TV! Trebuia să mă duc la Todan (Ioan Todan, şeful secţiei Sport în TVR - nota P.B.) şi la FRF, pe Vasile Conta, unde era Mircea Sandu (preşedintele Federaţiei Române de Fotbal - nota P.B.) În general, eu deschid toate uşile. Reese Palley mi-a spus că sunt super-talentat, nu există om ca tine în România! Bine, dom'le, să vedem ce valoare am!

Petre Barbu: Unde te-ai dus prima dată?
Bogdan Enoiu: Mă duc la Todan şi îi spun că avem şi noi un meci, ne transmiteţi meciul? "Da!" Şi ne daţi nişte bani? - îl întreb. "Cum să vă dăm bani? După ce că vă transmitem meciul mai vreţi şi bani?" - îmi răspunde Todan. Bun, atunci pun şi eu două panouri cu Pepsi în spatele porţilor...

Petre Barbu: În ce calitate vorbeai cu Todan, erai organizatorul meciului?
Bogdan Enoiu: Nu ştiu cum am ajuns să organizez. De fapt, Reese Palley m-a mandatat: vezi că Pepsi ne dă 5.000 de dolari! Dar nu mai ştiu cine avea drepturile de televiziune la acel meci. Pe vremea aceea nici nu se ştia ce sunt drepturile de televiziune.

Petre Barbu: Federaţia organiza meciul?
Bogdan Enoiu: M-am dus şi la FRF să le dau banii... (Se luminează.) Asta e, dom'le! (Îşi aminteşte.) M-am dus mai întâi la federaţie: "Am 5.000 de dolari de la Pepsi, vreau să pun şi eu două panouri la meciul de la Braşov, cu cine trebuie să vorbesc?" "Du-te la TVR!", m-au trimis cei de la FRF, că nici ei nu ştiu cum se fac aceste treburi. Repet, era vara lui '91! Şi cei de la TVR mi-au spus, noi transmitem meciul, tu pune panourile!

Petre Barbu: Cum le-ai pus?
Bogdan Enoiu: Pepsi îmi dăduse logo-ul. M-am întrebat: cum dracu'să pictez panourile lui Pepsi, că eu sunt zero la desen? (Râde.)

Petre Barbu: Ai pictat singur panourile?
Bogdan Enoiu: Singur! M-am dus la Braşov şi în spatele stadionului, sub Tâmpa, am găsit o firmă din asta de construcţii.

Petre Barbu: Cu ce te-ai dus la Braşov, cu trenul?
Bogdan Enoiu: Nu! M-am dus cu un Audi 80 de la Rom-KU. Era un Audi de 3.000 de dolari cumpărat de Adrian Drăghici din Olanda. Am mers cu 120 până la Braşov. Eram Dumnezeu! Îmi dăduseră şi un avans de 1.000 de lei.

Petre Barbu: Ce le-ai spus celor de la firma de construcţii?
Bogdan Enoiu: Vorbesc cu ăia: "Am şi eu nişte panouri, făceţi-mi şi mie două panouri din placaj, uite că am şi sigla!" Ei aveau un bărbos care era pictor. "Cât trebuie să-ţi dau?" - îl întreb. Mă înţeleg cu pictorul, care trebuia să întindă vopselele cu pistolul, şi-i dau nişte bani în avans. Dar cu o zi înainte de meci, nu mai dădeam de bărbos! Pictorul fugise cu banii şi mă lăsase fără panouri!

Petre Barbu: Şi ce-ai făcut?
Bogdan Enoiu: Pune-te, Bogdane, şi dă cu pistolul de vopsit! Să mă otrăvesc acolo din cauza vaporilor de la vopsele! (Râde.) I-am convins pe ăia de la firma de construcţii să stea peste program, să aducă nişte vopsele, a ieşit un panou de tot căcatul! (Râde.) Dar asta n-a fost totul! Ăsta de la Pepsi mi-a zis să invităm la meci şi pe ambasadorul SUA la Bucureşti. Ambasadorul era Alan Green Junior. Am aranjat cu firma LAR, care avea sediul aici, pe colţ, la Hotel Bucureşti. Şi aranjez cu LAR să închiriez un elicopter, cât costă, am vorbit, am plătit, gata! (Bate din palme.) Arbitrul meciului era un neamţ. Eu deja mă împrietenisem cu Lăcătuş, cu Dorinel Munteanu (fotbaliştii din echipa naţională - nota P.B.). Am luat bătaie cu 2 - 0, a fost o aberaţie să ne bată americanii, pentru că n-am jucat cu echipa cea mai bună...

Petre Barbu: Ai pus până la urmă panourile?
Bogdan Enoiu: Eu am vorbit ca ambasadorul să vină să dea lovitura de începere a meciului. Dar trecuse ora de începere şi nu venea elicopterul cu ambasadorul! Mai venise şi furtuna! Prefectul Fulga, Mircea Sandu şi cu ceilalţi din federaţia de fotbal stăteau aliniaţi cu toţii la centrul terenului ca să-l primească pe ambasador... Dar nu mai venea! (Nu se mai poate opri din râs.) Era toată trupa acolo, dar nu venea ăla cu elicopterul. Eu mă rugam de neamţul de arbitru, dom'le, mai stai încă cinci minute! Cei de la TVR băgaseră altceva pe post până să înceapă meciul. După vreo 15 minute apare ambasadorul, care vomitase, pentru că îl prinsese furtuna pe drum. Apare ambasadorul din elicopter într-un picior, nici nu vedea bine pe acolo, Fulga, ca partizanul, îi zice şi el ceva pe româneşte, nu înţelegea nimeni nimic... (Râde.) Eu eram peste tot, vorbeam cu unul, cu altul, vorbeam ba în engleză, ba în franceză, ba ce-mi venea la gură, neamţul către ambasadorul ameţit îi zicea să dea cu piciorul în minge să înceapă dracului meciul, pentru că ambasadorul credea că meciul se terminase!... (Râde.) A fost circ!

Petre Barbu: Ce s-a întâmplat după meci?
Bogdan Enoiu: Au venit la mine cei de la FRF, foarte mulţumiţi de organizare, se văzuse şi Pepsi la televizor, câştigasem 5.000 de dolari pentru Rom-KU, toată treaba era foarte bună! Ăştia de la federaţie m-au întrebat: cine eşti dumneata, că vorbeşti engleză, franceză, nu vrei să facem împreună o firmă?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer